Jul 17, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Șerban AXINTE – O nihilistă pur sînge

 

Angela Marinescu, Subpoezie. Opere complete I, II, Editura Charmides, 2015

Angela Marinescu, Proza. Opere complete, Editura Charmides, 2016.

 

Nu se poate scrie despre cele două tomuri ale Angelei Marinescu într-un spaţiu (tipografic) atît de restrîns. Voi încerca totuşi să notez aici unele impresii pe care mi le provoacă lectura uneia dintre cele mai originale, percutante, modelatoare şi incitante opere poetice din lirica românească postbelică.

Angela Marinescu este o nihilistă pur sînge, o instanţă refractară faţă de tot şi toate, fără însă ca această atitudine să aibă raţiuni estetice sau ideologice. Angela Marinescu este ceea ce este, un cumul de ipostaze exteriorizate direct, fără nici un fel de mediere. Poeta practică un veritabil denunţ al interiorităţii, iar această interioritate îşi are originea într-o spiritualitate atipică. O spiritualitate dominată de avatarurile cărnii. Eşecul la care face referire poezia Angelei Marinescu din mai multe perioade de creaţie este eşecul (decrepitudinea) fiinţei umane, fiinţa însemnâmd – în cazul de faţă – fiziologie: „sfîrşitu zilei/ rece,/ o singură rază de soare/ ca un fascicul ce taie/ în carne vie/ laser/ te-am inventat/ te-am frecventat/ tocmai cînd eram în plină/ nevroză./ nu sînt bună la nimic/ pe cine ar mai putea interesa/ întunericul meu/ din care/ ţîşneşte urină” („Jurnal”). Această radicalizare a expresiei provine din unele revelaţii legate de transformarea sa lăuntrică. În astfel de situaţii poezia Angelei Marinescu pare a fi una a verdictelor fără posibilităţi de recurs. În acelaşi ton sunt formulate mai multe „sentinţe” referitoare la arta sa poetică: „o noninterpretare din ce în ce mai absconsă/ un nonloc din ce în ce mai izolat./ un nonbuncăr cu uşile şi ferestrele zidite./ o nonpoezie din ce în ce mai întunecată.” („Autoportret”). Scriitoarea afirmă într-un text intitulat Sfârşitul poeziei mele că „poezia este o fiinţă, un unicat existenţial imposibil de repetat şi de multiplicat. Nu viaţa este poezie, nu starea poetică este poezie, numai textul (poetic) este poezie, adică forma poetică precisă pe care noi o dăm textului pe care îl scriem, ca şi poezie. Or, această poezie am considerat că nu poate lua orice formă şi, deşi forma respectivă într-un anumit context sau moment dat, ne pare nouă ca fiind programată dinafară, pe deasupra noastră, ea nu este, de fapt, decât o consecinţă firească a unui exerciţiu îndelungat, practicat cu sacrificiu şi devotament absolut”.

Dacă ne întoarcem cu câteva decenii în urmă, mai precis la Sînge albastru (1969), putem lesne observa că marile teme ale poeziei Angelei Marinescu erau prezente şi în volumul de debut. Texte precum „Bocet bogat” sau „Rac” sînt exemplare în acest sens. Desigur, în anii `70 scrisul autoarei se revendica de la o cu totul altă poetică, una puternic marcată de estetica vremii, dar faptul că Angela Marinescu se centrează mereu pe sine într-un sens antimetafizic şi deloc transcendental face ca propria sa transformare (nu ar fi potrivit în context să o numesc evoluţie) să fie similară cu devenirea poeziei ei. Aşadar, perspectiva din care se examinează este cea care, în timp, îi defineşte topos-ul poetic, el însuşi negat. Nu mai vorbesc de faptul că însăşi privirea, perspectiva, este rezultatul unei tăieri în carne vie.

Dacă ar fi să simplific lucrurile, as spune că Angela Marinescu pare a fi o poetă rea atît cu sine, cît şi cu ceilalţi. Dar, atenţie, ea expulzează de fapt un amestec de duritate şi tandreţe. Partea nevăzută a poeziei ei (the dark side of tre moon) e dominată de această tandreţe de multe ori reprimată. Dar cu cît şi-o extirpă din sine, cu atît ea apare mai pronunţată în subsidiar. Poeta instituie pentru sine o morală în absenţa moralei, cum de altfel şi declară într-un text puternic autoreferenţial: „Cum aş putea să sesizez metafizica unui poem când cuvintele lui rămân mute şi când spaţiul dens al tăcerii este împins spre spaţiul fizic, alb, al hârtiei? Dacă numai în prezenţa instinctului este posibilă devenirea metafizică, pentru că există posibilitatea luptei şi deci se întrezăreşte un sens al transparenţei, atunci numai spaţiul moral este metafizic. Dacă nu poţi asuma cuvintele ca pe nişte instincte, dacă prezenţa lor acută nu o poţi structura şi transforma, atunci nu poemul este spaţiul moral spre care tind cei ce scriu poezie. Şi fără acest spaţiu moral al cuvintelor, fără cuvânt «morale», nu există nivelul suspendat al liniştii spirituale. Şi fără metafizică poezia rămâne doar literatură”.

Felul în care este construită această antologie, dinspre prezent spre început, pune şi mai mult în evidenţă acea obsesie a autodefinirii prin negaţie. Spre exemplificare pot fi citite foarte multe titluri, dar cel mai elocvent mi se pare „Blocul NU”. Violenţa orientată către sine transpare ca un dat ontologic imposibil de surmontat: „o femeie nu este decît un cîntec de lebădă/ o femeie nu este decît un gunoi fosforescentă/ ce se masturbează/ o bucată de carne/ roşie macră/ bună sănătoasă/ fibră marfă/ ce trebuie violată/ de un creier străin/ eu m-am născut/ gata violată/ de/ creierul/ meu („o femeie nu este decît un cîntec de lebădă”). Pornind de la exemplul citat, amintesc şi o altă particularitate a poeziei Angelei Marinescu. În cazul acestei scriitoare se poate vorbi despre un erotism despiritualizat, înţeles mai mult ca instinct animalic. Mai bine spus, erotismul provine din instinctul animalului bolnav. Erotismul e obscenitate dusă dincolo de consecinţele sale ultime. Se manifestă dincolo de relaţionare umană şi oprobriu. Mai trebuie adăugat aici că obscenitatea de care vorbesc nu ţine de limbaj, ci de imagine. Expunerea aceasta nemediată, brutală a intimităţii poate fi asemănată cu lăsarea la vedere a unui ţesut nevindecat care prezintă însă toate urmele şi efectele cicatricelor.

Am afirmat la început că Angela Marinescu este o nihilistă pur sînge. Sper că s-a văzut din această intervenţie a mea ca acest nihilism comportă numeroase nuanţe care-l scot din dogmatismul negaţiei. Acum la final, mai adaug una. Nu-ul poetei nu este un echivalent al lui anti. Scriitoarea nu manifestă împotriva a ceva. În cazul ei, negaţia e mai mult o formă de alcalinizare a unui esenţe/ existenţe profund acide.

Revista indexata EBSCO