Jul 17, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Emanuela ILIE – Memoriile unui „martor în plus”

 

De bună seamă, Amelia Pavel este recunoscută îndeobşte pentru contribuţia de excepţie la supravieţuirea, în vremurile tulburi pe care le cunoaştem, a unui domeniu la fel de obligat, precum celelalte cîmpuri din sfera artisticului, să suporte amprenta indeniabilă a politicului. E suficient să amintim, aici, doar studiile substanţiale despre Idei estetice în Europa şi arta românească la răscruce de veac (1972), Expresionismul şi premisele sale (1978), Peisaj natural, peisaj uman (1987), Pictura românească interbelică (1996), Pictori evrei în România (1996) ori Surse, simboluri, idolatrii în arta modernă (1998), prin care criticul şi istoricul de artă a reuşit în fapt, ca puţini alţii în timpul regimului comunist, racordarea spiritului artistic românesc la marile realizări europene ale epocii.

Aproape necunoscută este, însă, memorialista Amelia Pavel, autoarea unui volum  intitulat, elocvent, Un martor în plus (Editura Du Style, Bucureşti, 1997), a cărui lectură este profitabilă nu numai pentru reconstituirea profilului său psihologic, spiritual ori social, ci mai ales pentru înţelegerea în profunzime a perioadei interbelice, în care acesta s-a format. Alegerea lucidă a discursului memorialistic ce îmbină, conform uzanţelor genului, cele două axe ale rememorării – le dedans şi le dehors – îi permite practic scriitoarei această dublă reconstituire: a propriului chip şi a unei lumi considerate drept exponenţiale. Transformînd, în acelaşi timp, mare parte din carte într-o implicită, dar extrem de sensibilă pledoarie despre conservarea umanităţii şi supravieţuirea prin cultură, dimensiuni absolut vitale într-o epocă în care, după cum ştim, spectrul xenofobiei începea să sperie spaţiul european.

Privită prin lentila aburită a memoriei (cunoscuta metaforă specifică scriiturii de gen), lumea asupra căreia se opreşte Amelia Pavel în acest prim op autobiografic este de la început etichetată drept o lume „coerentă, caracterizabilă în primul rînd printr-un anume stil de viaţă, printr-o mentalitate” particulară, pe deplin conturată, deşi încă destul de tributară antebelicului. Ceva mai departe, ideea de alteritate a universului recuperat, aici, cu mijloacele memorialisticii, revine, cu o pregnanţă susţinută de o comparaţie dragă criticului de artă : „Mă refer desigur la o lume, la un segment de societate care, privită din optica importanţei sau a renumelui, reprezintă totuşi o lume bună numai de gradul doi. Privită însă din punctul de vedere al rolului ei social – din păcate astăzi nu îndeajuns de cunoscut – ar putea fi asemănată cu cea a « micilor maeştri » care în istoria artei netezesc drumul celor mari, uneori chiar îl pregătesc, încarnînd simptomatic, chiar simbolic, valorile unei epoci”.

Ei bine, frumuseţile aproape uitate ale acestei lumi numai de gradul doi formează cea mai mare parte a materiei textuale a opului ce pare adesea interesat cu mult mai mult de le dehors decît de le dedans. În această carte nu se poate descoperi nimic sau aproape nimic care să ne amintească de nucleul nur, specific autoscopiei feminine –pe care unii teoreticieni o consideră cu mult mai aptă a sesiza şi a descrie (după caz, rafinat, nuanţat sau patetic, larmoaiant) vulnerabilităţile, fragilităţile biosului, dar şi exaltările specifice animei. Amelia Pavel pare aici preocupată cu precădere de relevarea aspectelor exterioare ale formării/ cristalizării reprezentărilor identitare individuale, respectiv colective. Promisiunea relevării unor secrete existenţiale, a unor misterioase interstiţii psihologice (autoarea noastră utilizează, de cîteva ori, sintagme promiţătoare precum: „năstruşnică”, „eretică” sau oferă informaţii lacunare despre ereziile adolescentine: „îmi plăcuse viaţa la liceu, deşi, cu toată educaţia mea germană, nu aveam, cum se cuvenea elevelor bune, nota 10 la purtare”) nu este în fapt onorată în textul în care primează, cum spuneam, imaginea lumii exterioare, şi nu a celei interioare.

Evident, o atare opţiune scripturală este justificată în varii moduri de-a lungul rememorărilor. Cititorul va observa însă oricum nu numai discreţia ieşită din comun a memorialistei (care, în loc să se concentreze asupra propriei personalităţi, preferă să îşi descrie relaţiile cu ceilalţi – evident, acei ceilalţi care o influenţează într-un mod vizibil, indiferent de durata reală a legăturii respective), ci şi angajamentul etic decis al demersului recuperator. Cele două trăsături sunt atît de intim legate, încît, nu o dată, par să se confunde. Dincolo însă de ocurenţa semnificativă a acestor interferenţe, suprapuneri sau corespondenţe între destinul individual şi cel generaţionist, ne atrage atenţia şi natura aparte a orizontului familial în care s-a format Amelia Pavel. Ascendenţa cu totul particulară a autoarei ne este devoalată treptat şi cu destul de mare precauţie. Memorialista ne vorbeşte spre exemplu de „universul vienez al bunicii şi copilăriei mele”, unul „încărcat de valori reale şi fertile”, după ce ne atrage atenţia asupra faptului că ne află totuşi în faţa unui „spaţiu nu atît geografic, cît psihologic, social, cultural, spiritual” eclectic. Pentru că în el încă sunt puternice „interesul şi simpatia pentru viaţa germană şi austriacă (–  vieneză în special  –  în ambianţa mea) – cu darul lor specific de a încarna expresiv un cotidian – locuinţă, alimentaţie, vestimentaţie, reguli de comportament etc. – valorile de bază ale tradiţiilor, civilizaţiei şi culturii, [care] ţineau încă, în multe privinţe, de configuraţii anterioare primului război mondial, chiar dacă erau firesc asezonate cu noutăţi ale imediatului postbelic. Id est: francofilia dominantă în anii ’20 şi ’30. Spre deosebire, evident, de cei care comentează, în general maliţios ori sceptic, acest eclectism din epocă, memorialista beneficiază de perspectiva diacronică; în consecinţă, are sagacitatea de a-i admite avantajele: „Rămîn însă evidente iradieri în multe direcţii ale unor valori şi mentalităţi din surse diferite, amalgamate prioritar pe latura pitorescului, confortului, căldurii umane cu tente idilice şi în mod special – aş spune tipologic – asimilate în medii familiale marcate genetic de experienţe de viaţă grele, labile, încărcate de incertitudini şi îngrijorări”. Medii familiale ce încearcă, totuşi, să îşi ducă existenţa în aceeaşi normalitate din anii ’20-’30, altfel spus, să ignore ameninţarea din ce în ce mai clară a fantasmelor totalitare. Rememorînd prin urmare perioada, autoarea ne descrie prieteni sau cunoscuţi din cercurile frecventate (Marcel Avramescu, aflat în faza hasidică; Manole Neumann şi Nicu Steinhardt, întotdeauna îmbrăcaţi ireproşabil, în stil englezesc; Solomon Gruber şi Dolfi Trost; Aurel Baranga-pe atunci Leibovici, junele Sestopalis ş.a.); revine asupra ambianţei familiale şi recunoaşte deschis că, în urma unor schimbări economice şi politice pe care în adolescenţă doar le intuise, tatăl său era angajat în unele activităţi social-politice, pe linia Uniunii Evreilor Români, opusă sioniştilor de stînga şi concentrată pe ideea vest-europeană a diferenţierii specifice numai pe bază de religie şi autoalegere, nu pe bază de etnie. Făcînd o serie de paralele interesante cu situaţia din Austria, Amelia Pavel observă, în fine, o serie de  „realităţi simptomatice, care, mai temperat şi mai discret, au marcat şi existenţa societăţii evreieşti interbelice din oraşele mari româneşti. Era o societate ataşată de structurile locale, trăind o sinteză, pitorească aş spune – între tipuri de experienţă istorică diferită –  una pe planul conştiinţei specifice deja uitată, cealaltă vie, de confruntare şi asimilare cu tipul de societate urbană românească, impregnată, la acea dată, de puternice influenţe franceze, care nu funcţionau doar pe plan cultural”.

Oricît de ameninţătoare vor fi fost, totuşi, spectrele ideologice ale epocii, tînăra Amelia nu îşi limitează deloc existenţa socială – spre deosebire de alte memorialiste sau diariste ce detestă dacă nu mulţimile, măcar „tendinţa turmo-filă” (Mariana Şora, Jeni Acterian, Alice Voinescu ş.a.). Dimpotrivă, caută constant forme de divertisment specifice tinereţii interbelice – cu motivaţiile cele mai variate, inclusiv ca substanţă, de la cele comune la cele mai complicate, de vector identitar mai pronunţat. Spre exemplu: „viaţa de cafenea şi nota ei boemă, moderat boemă de altfel, a avut caracterul stimulativ supraidealizat astăzi în emisiunile TV. Focul de artificii al conversaţiilor, consumarea energiilor în calambururi, butade, performanţe spirituale oraliceşti, nu au priit decît naturilor puternice, capabile de disciplină şi organizare interioară. În umbra lor, ceilalţi, firavii, inadaptabilii, sau poate şi orgolioşii succeselor uşoare, găseau un mediu propice propriei impresii că «fac ceva» şi că «sunt cineva» fără convertirea acelor scîntei ale instantaneului în durata unei opere consistente”.

Cele mai emoţiona(n)te pagini din carte sunt dedicate în fapt recapitulării modurilor în care, la sfîrşitul anilor ‘ 30, această lume „bună numai de gradul doi” – sintagmă ce face referire, tot discret, la mai multe forme de minoritate sau de marginalitate resimţită în anii tinereţii: etnică, socială, sexuală– a putut rezista „acestui asalt al răului asupra segmentului de lume din care făceam parte”. Vorbim practic despre cîteva moduri de supravieţuire existenţială, socială şi culturală. Este vorba în mod special despre orientarea spre religiozitate şi cultura religiei; „plonjarea în domestic şi, de aici, dacă era vorba de oameni deprinşi cu doza zilnică de muzică, lectură etc. transformarea ei în gest domestic, casnic, smuls din viaţa socială, din viaţa ţării. Sau reducerea ei artificială la un spaţiu restrîns, care devenea o altă Românie, în miniatura unui exil”. Numeroase pagini din carte sunt alocate apoi descrierii formelor de divertisment specifice lumii de grad secund, desfăşurate, firesc, fie în sfera intimului, fie în sfera publicului. Mai întîi, „jocurile şi năstruşniciile noastre de preadolescenţi şi adolescenţi, specific interbelice, aş spune astăzi”, apoi jocurile domestice, vizitele amicale, aniversările copiilor şi revelioanele în cerc din ce în ce mai restrîns, ceaiurile (dansante sau nu), respectiv mesele rare la restaurante („Suzana”, „Smilovici”, „Modern”, „Lido”), cafenele şi baruri în care se ascultă jazz, filmele, spectacolele de teatru şi operă, vacanţele la mare sau la munte, balurile şi societăţile de binefacere. Iată, spre exemplu, o referinţă ludică pe care memorialista o utilizează şi pentru a marca, delicat, o cutumă a epocii, şi o trăsătură psihologică proprie: „Jucam « Schwarzer Peter » (un vechi joc de cărţi german cu personaje care semănau cu micile sculpturi de pe altarele catedralelor gotice), strîngeam fotografii de artişti de cinema, pe care îi mîzgăleam în fel şi chip şi ale căror gesturi şi mişcări le imitam exagerîndu-le. Mă făceam că plîng ca Lya de Putt –  marea vedetă – vampă a epocii –  trîntindu-mă pe canapea, zguduindu-mi umerii, cu capul culcat pe braţ” .

Pentru viitoarea intelectuală, totuşi, refugiul de elecţie nu poate fi altul decît cultural. Pe lîngă spectacolele de teatru şi de operă (o obligativitate impusă de părinţi în copilărie şi urmată cu plăcere de cîteva ori pe lună), ea e sedusă iremediabil de cinematograful unde rulează, evident, mai mult filme germane. În anii ‘20, copila este impresionată de valul expresionist, reţinînd, şi peste decenii, impresiile „de neuitat” la vizionarea unor pelicule precum „Nibelungii” sau „Metropolis”-ul originar, în care admiră „construcţia geometrică, de forme ordonate, [ce] ţinea chiar de preferinţele mele, solid susţinute în educaţia familială, nu numai a mea, ci de principiu în societatea din care făceam parte”. Memorialista nu se sfieşte să îşi amintească nici de filmele sentimentale vieneze, cu favoriţii Willy Fritsch şi Martha Eggerth, din anii‘ 30, înlocuite ulterior cu filmele UFA din noua producţie patriotardă: în ciuda ridicolului şi falsităţii acestor pelicule cu o dominantă ideologică mascată, tînăra Amelia le frecventează, pentru „peisajele frumoase de munte şi interioare mobilate «gemütlich»”, dar mai ales pentru că „regăseam acolo detalii din faza germană a copilăriei mele: amănunte domestice, feluri de mîncare şi mai ales cîntece: Das Wander ist des Müllers Lust, Ich hatt einen Kamaraden, Guten Abend, gute Nacht şi altele, mai noi, de bună calitate, din specia « chanson »-ului german, care poseda deja, la acea dată, o mică tradiţie, cîntecele Marlenei Dietrich şi ale lui Bertold Brecht”.

Mult mai frecventă, desigur, este lectura – de ziare şi reviste (preferatele sunt „Timpul” lui Grigore Gafencu, pentru pagina a doua, culturală, avîndu-i între colaboratori pe G. Călinescu şi Miron Radu Paraschivescu, o pagină substanţială, inteligentă şi moderată, care „putea fi un merit părtaş la susţinerea existenţei”, apoi „Revista Fundaţiilor Regale”, pentru că „rămînea în continuare un model de obiectivitate şi deschidere”, şi „Viaţa românească”, care o retransportă pe tînăra cititoare „într-un univers stabil, amabil, care semăna cu cel din fotografiile de primă tinereţe ale părinţilor mei”), dar mai ales de cărţile care, în ordinea esenţialului, făceau mai mult decît să îi deschidă pe tinerii cititori înspre universuri alternative. Anume, ele „ne pregăteau rezistenţa interioară în faţa răului care urma să vină”. Un martor în plus conţine, ca numeroase alte volume memorialistice, un inventar generos de titluri cu rol formator, însoţit de observaţiile obişnuite despre specificitatea epocilor în care ele au contribuit la cristalizarea imaginii despre sine şi/ sau despre exterioritate. Reţinînd, spre exemplu, delectările trans-livreşti alături de Nicu Steinhardt (alături de care tînăra proslăvea « fericirea» şi comenta beletristica franţuzească), memorialista nu pierde prilejul să puncteze din nou orientarea franco-filă a culturii interbelice: „Cultural vorbind, mai ales în mediile bucureştene mondene şi ale intelectualilor neboemi, Franţa ocupa după 1925 primul loc. Romanele franceze publicate la Payot şi Flammarion: Joseph Kessel-urile adulate de cucoane şi Paul Morand-urile inteligente, cu vorbe de duh, lectură uşoară, care preluase clientele lui Paul Bourget; Claude Anet-urile cu micile lor incursiuni în lumea socotită pe atunci pitorească a vieţii ruseşti, circulau mai ales în societatea de bon ton din afaceri, politică, administraţie. In lumea scriitorilor, studenţilor, elevilor, liber profesioniştilor, a gazetarilor, prioritatea o aveau romanele publicate la Mercure de France şi Nouvelle Revue française: Gide, Mauriac, Romain Rolland, precum şi traducerile de rusă, Dostoievski, în primul rînd, cu o imensă vogă, dar şi primii autori sovietici, rapid interzişi în ţara lor, de ex. Boris Pilniak”.

După cum ştim, în cele mai multe confesiuni feminine ale epocii, lectura este menţionată ca suprema „igienă a spiritului”, care poate anihila, fie şi temporar, „sentimentul unei existenţe larvare” sau „viaţa golaşă, [care] mă epuizează prin vacuitatea ei” (Jeni Acterian). Deşi schizothemia (retragerea în sine, izolarea într-un spaţiu de securitate, refuzul lui le dehors) şi orice formă de taedium vitae îi este străină, şi Amelia Pavel mărturiseşte a fi trăit cu pasiune „aventura devorantă a cărţilor”. Şi în cazul ei, firul rememorării se schimbă brusc în listă lungă de cărţi citite la diferite vîrste, în ierarhii ale acestora, în observaţii lacunare, dar exacte pe marginea studiilor de interes, în glose de lectură sau comentarii subtile plecând, bunăoară, de la Romain Rolland şi Roger Martin du Gard, Gide şi Rimbaud. Dintre preferinţele sale de lectură, sunt amintite în special cărţile avangardiste – autoarea vorbeşte undeva de „aventura devorantă a lecturilor ultra moderne: Voronca, Ion Barbu, Urmuz, dar şi Adrian Maniu”, altundeva de „avangarda trăznită”, de care se va vindeca învăţînd pentru bacalaureat (ocazie de a-i redescoperi pe Creangă, Caragiale-autorul preferat pentru examen, Alecsandri şi Ghica), în sfîrşit, scrierile autobiografice (André Gide şi Roger Martin du Gard, Jacques şi Raissa Maritain, Francis Jammes ş.a.). Încă un amănunt semnificativ: dacă în viaţa de liceu lecturile preferate ale Ameliei Pavel sunt mai degrabă avangardiste, în viaţa estudiantină accentul se mută pe cărţile de literatură menite să restaureze „starea de fericire difuză” resimţită frecvent în prima copilărie (cele semnate de Proust, Valéry, Mallarmé şi Péguy, Bergson, Jacques Maritain, Etienne Gilson şi Gabriel Marcel etc.).

Dacă extragem, din înşiruirea de reflecţii pe toate aceste teme subsecvente culturalului, pe de o parte, respectiv cotidianului deloc frust, pe de altă parte, pe cele care vizează mizele de adîncime ale demersului confesiv, trebuie să observăm mai întîi relevanţa aspectelor etno-identitare ce suprascriu, în numeroase pasaje, aspectele formatoare strict individuale (eul este substituit adesea de către noi sau se erijează într-un fel de porte parole generaţionist). Apoi dominanta gnoseologică a rememorării: spre deosebire de alte discursuri de acest tip, scriitura Ameliei Pavel are ca menire înţelegerea – nu a propriei vieţi, ci a resorturilor angrenajului/ mecanismului macro-istoric care i-a determinat mutaţiile esenţiale. Deloc întîmplător, de altfel, confesiunile (în adevăratul sens al sintagmei) încep de regulă prin vocabule precum „înţeleg” sau „mă clarific”. Să parcurgem un paragraf emblematic, care închide unele din sensurile majore ale confesiunii: „Înţeleg însă azi că, dincolo de situaţia foarte specială, mărunt localizată istoric în care ne aflam, şi pe care atunci o înregistram trăind-o cu un soi de calm genetic şi de speranţă certă, apropierea aceasta, simplificată, de concretul vieţii, echilibrarea preocupărilor elevat-culturale, « spirituale », cu substanţa vie, deşi anonimă, a cotidianului, respectul de cotidian, pînă la cvasi-sacralizarea lui, a fost o tendinţă mai generală, în orice caz mai profundă, în epoca mai veche. Începutul va fi fost cred pe la mijlocul anilor ‘30, odată cu slăbirea sufletului avangărzilor artistice şi a conturării mai precise a reacţiilor faţă de ele”.

Cîteva pagini mai departe, opinia autoarei e şi mai tranşantă. Marile tragedii ale Istoriei vor debuta sau vor avea drept prim simptom revelator înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului: „Premoniţia răsturnărilor în toate compartimentele vieţii, care pentru unii începuseră să acţioneze mai devreme, încă din momente aparent liniştite, pentru ca apoi să marcheze viaţa tuturor, s-a oprit cu perspicacitate la înstrăinarea prin semnele cotidianului şi banalului. Acolo am fost cu toţii loviţi temeinic, prin distorsiunea lui, am fost lezaţi în multe privinţe iremediabil, după cum ne şi descoperim astăzi, cu din ce în ce mai multă mirare.” Pentru a se proteja cu adevărat de „abuzurile memoriei” (Tzvetan Todorov), posteritatea nu are voie să ignore nici aceste pierderi. Chiar dacă la o primă vedere le consideră… bune numai de gradul doi!

Revista indexata EBSCO