Jul 17, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio Patraş – Memorie culturală şi identitate naţională în secolul romantic

Comentator rafinat al actualităţii literare, pe care o analizează comprehensiv, din preocupare pur cognitivă şi cu vădite predispoziţii de gust, fără ambiţii de critic canonizator, universitarul ieşean Doris Mironescu s-a remarcat în acelaşi timp prin studiile sale teoretice şi de istorie literară, devenind unul dintre cei mai titraţi cercetători români. Ultima sa carte, Un secol al memoriei. Literatură şi conştiinţă comunitară în epoca romantică (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2016), propune o interpretare originală a fenomenului literar românesc, surprins în diacronie, printr-o serie de studii de caz, de la momentul auroral al cristalizării identităţii naţionale în epoca paşoptistă, trecând apoi prin etapa decantărilor esenţiale din perioada clasică a Junimii şi până la manifestările specifice ale creativităţii scriitorilor noştri contemporani.

Din punct de vedere teoretic, autorul se legitimează de la o fertilă direcţie de cercetare cunoscută pe întreg mapamondul sub denumirea de memory studies, din perspectiva căreia literatura e investigată ca document cu o relevanţă aparte pentru ceea ce se înţelege azi prin „memoria culturală”. De la premise teoretice oarecum asemănătoare pleacă şi studiile recente ale istoricilor ieşeni Andi Mihalache, Contribuţii la istoria ideii de patrimoniu. Surse, evoluţii, interpretări (2014), Mihai Chiper, 1848: Memorie şi uitare în România celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015) sau Alex Istrate, De la gustul pentru trecut la cercetarea istoriei. Vestigii, călători şi colecţionari în România celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX (2015), în zona studiilor literare singura cercetare cu adevărat notabilă pe secolul XIX fiind admirabila carte a lui Adrian Tudurachi, Fabrica de geniu. Geneza unei mitologii a productivităţii literare în cultura română. 1825-1875 (2016), pe care am recenzat-o deja la momentul apariţiei.

Plecând de la constatările unor teoreticieni ca Pierre Nora, Eric Hobsbawm sau Jan Assmann, Doris Mironescu sancţionează istoriografia de tip tradiţional, care proiecta asupra trecutului o viziune de tip cauzalist, menită a crea iluzia continuităţii. În locul unei astfel de interpretări reducţioniste, universitarul ieşean întreprinde o investigaţie de tip secvenţial, ce se focalizează asupra câtorva momente-cheie, cu rol decisiv în evoluţia literaturii noastre, în acord cu observaţia că memoria culturală se fixează preponderent asupra unor mituri şi figuri simbolice dintr-un trecut îndepărtat, ce nu mai poate fi resuscitat prin amintire. De aceea, Jan Assmann ţinea să facă distincţie între ceea ce el numeşte „memoria comunicativă” (care  cuprinde „amintirile referitoare la trecutul recent” şi pe care „individul le împărtăşeşte cu contemporanii săi”) şi memoria culturală, ce se întoarce cu predilecţie spre trecutul îndepărtat, spre origini – ceea ce justifică din plin opţiunea teoretică a universitarului ieşean, pentru care întreg secolul XIX românesc e de fapt un „secol al memoriei”, populat de mituri şi de figuri simbolice, adică de nişte proiecţii imaginare mediate cultural.

O astfel de proiecţie se vădeşte a fi (dacă e să-l credităm, împreună cu autorul lucrării de faţă, pe Benedict Anderson) şi identitatea naţională, afirmată la începuturile modernităţii, în perioada paşoptistă, într-o manieră tranşantă şi implicit simplificatoare, adoptată strategic pentru a fi împărtăşită de întreaga comunitate, şi nu numai de intelectualii care au făcut revoluţia. Doris Mironescu vorbeşte în acest sens despre o „retorică a apartenenţei” de la care se revendică mai întâi, într-un spirit militant, paşoptiştii, pentru ca ulterior, odată cu Maiorescu şi cu junimiştii, să se producă o evidentă relativizare a militantismului originar, ceea ce va conduce la cristalizarea unei literaturi tot mai valoroase şi mai autonome din punct de vedere estetic. Cartea se structurează astfel în trei mari secvenţe: în prima exegetul abordează câteva situaţii emblematice pentru maniera în care, în contextul modernizării accelerate, temele predilecte ale epocii (identitatea naţională, europenitatea, descoperirea trecutului, a folclorului naţional şi a frumuseţilor patriei, raporturile dintre intelectuali şi popor, problema ţărănească etc.) se articulează într-o manieră retorică sui generis; studiile despre Maiorescu şi Ibrăileanu din a doua parte a cărţii radiografiază fenomenul constituirii canonului literar şi, implicit, a ideii de clasicitate, iar textele cu care se încheie volumul analizează legăturile complexe şi surprinzătoare ce se stabilesc între literatura actuală şi cea a secolului XIX, pe fondul reafirmării obsesiilor identitare de odinioară, în contextul globalizării.

Primul studiu de caz (Alecu Russo. Bonjuristul ca mediator cultural) îl are în prim plan pe Alecu Russo, autor apreciat de Ibrăileanu drept un precursor al junimiştilor, revoluţionar moderat, înzestrat cu un simţ critic care-l făcea reticent faţă de militantismul exaltat al colegilor de generaţie. Oprindu-se la melancolicele şi lucidele analize din Studie Moldovană (1851), Doris Mironescu atrage atenţia asupra tonalităţii elegiace în care e privit trecutul, celebrat ca un paradis în destrămare. Viziunea bonjuristului moldovean e aşadar mai curând conservatoare decât revoluţionară, de vreme ce conştiinţa apartenenţei la o epocă de ruptură, mărturisind emergenţa simţului istoric, nu se conjugă, cum ne-am fi aşteptat, cu încrederea în modernitate şi într-un viitor mai bun, ci cu nostalgia după lumea veche, în cel mai „reacţionar” spirit cu putinţă. „Retorica apartenenţei” la idealurile generaţiei paşoptiste se vede astfel deconstruită chiar din interior, de pe poziţii individualiste, de către unul dintre reprezentanţii săi cei mai de seamă, ceea ce ne obligă să reevaluăm critic opoziţia paşoptism-junimism, devenită un loc comun al istoriei literare.

Pe de altă parte, dacă e adevărat că paşoptiştii au vehiculat o imagine mult prea unitară şi uniformă a trecutului, în spiritul acelui „fenomen de supratotalizare” detectat de Jeffrey Olick ca efect al travaliului imaginativ, cum spune Doris Mironescu la un moment dat, observaţia nu trebuie înţeleasă ca un reproş, de vreme ce memoria culturală transformă inevitabil istoria în mit, sacrificând amănuntul, nuanţa. Or, remarcabil în cazul de faţă mi s-a părut că, oprindu-se deliberat asupra scriitorilor moldoveni (Alecsandri, Creangă, Eminescu, Păstorel etc.), care au găsit în literatură nu doar un refugiu, ci şi un spaţiu privilegiat „în care trecutul poate fi recuperat”, autorul prezentului studiu reinterpretează de fapt polemic geneza modernităţii noastre estetice – lucru evidenţiat în repetate rânduri, în observaţiile de detaliu, prin importanţa acordată simţului critic, ironiei şi ambiguităţii în detrimentul patosului, entuziasmului, univocităţii. De aici rezultă că seria romanticilor şi a mesianicilor utopici (Heliade Rădulescu sau C.A. Rosetti), cu care s-a confundat de fapt paşoptismul, pare a fi fost, în opinia criticului, infinit mai puţin productivă estetic şi mai nefastă ideologic decât cea a „mesianicilor pozitivi”. Miza prezentei lucrări nu e însă aceea de a reconfigura canonul estetic, ci de a ilustra maniera critică în care literatura (mai exact: un anumit gen de literatură!) s-a raportat la retorica apartenenţei comunitare.

Analizând memoriile de călătorie ale unor scriitori paşoptişti (cap. Călătoriile tinerilor paşoptişti. Anabasis bonjurist), Doris Mironescu observă că tinerii bonjurişti se simt înstrăinaţi de fapt de comunitate, deşi îşi arogă dreptul de a vorbi în numele ei, scrierile lor vehiculând „forme de provenienţă occidentală” chiar şi în prelucrările folclorice. Călătorul bonjurist e străin aşadar „faţă de peisajul ţării profunde, de legendele şi chiar de limba acesteia, sortit să se exprime într-un limbaj necomunicabil către păstrătorii celei mai fidele embleme ale identităţii naţionale”. Cercetătorul ieşean identifică apoi drept trăsături comune ale literaturii epocii „omogenitatea unui mod de a gândi tema ţăranului” (explicabilă sociologic: scriitorii erau boieri), „indiferenţa faţă de originalitate” (exemplificată prin observaţia că Alecsandri traduce Le Rocher du Corbeau după moartea lui Alecu Russo şi intervine în text), dar şi „solidaritatea generaţională în secolul XIX” (cu limitele ei, totuşi, cunoscute fiind disensiunile din cadrul generaţiei paşoptiste, reflectate şi în literatură). Doris Mironescu nu generalizează pripit şi, în alt loc, afirmă răspicat că „ţăranul ca subiect al discursului prozei e o raritate în paşoptism, scriitorii acelei generaţii evitând, cu onestitate, ipostazierea ca amici ai poporului”. Retorica apartenenţei comunitare capătă nuanţe ironice la doar câţiva dintre scriitorii generaţiei, şi nici la aceştia în întreaga operă: „Prozele lui Alecsandri despre Ceahlău, jurnalul de surghiun al lui Alecu Russo, dar şi descrierea mănăstirilor subcarpatice în memorialul de călătorie al lui Grigore Alexandrescu sunt texte în care ia naştere un discurs patriotic critic”. Acest discurs critic îl vom regăsi mai târziu la Creangă, care „ocoleşte impunerile brutale de semnificaţii simbolice în maniera paşoptiştilor” (prin paşoptişti înţelegându-i pe ceilalţi, romanticii, iar nu pe aceia din familia Russo-Alecsandri-Alexandrescu) şi „alterează canonul retoric al literaturii patriotice, introducând în el ironia, aluzia, eufemismul, reticenţa”, dar şi la Eminescu, în scrierile căruia tratamentul patriotismului, remarcă pe drept cuvânt criticul ieşean, „este de o noutate ce putea părea şocantă în epocă, deoarece îi lipsea optimismul, mesianismul politic, încrederea în viitor şi, implicit, solidaritatea cu prezentul”.

Înţelegând însă geneza modernităţii estetice ca pe un proces ce presupune afirmarea tot mai pregnantă a conştiinţei (şi a memoriei) individuale, Doris Mironescu susţine că paşoptiştii (premoderni) se revendicau de la o identitate de grup ce-i făcea să posede o „altfel de memorie decât cea personală” – dovadă familiaritatea cu care este tratat cititorul, recrutat în genere din cadrul aceleiaşi comunităţi. Iar din această comunitate de lectură este exclus poporul analfabet, studiat totuşi „cu o curiozitate cărturărească” (un text emblematic pentru spiritul bonjurist ar fi, ni se atrage atenţia, La Pierre du Tilleul, de Alecu Russo, ce se încheie cu o ironie la adresa cititorului incapabil să preţuiască „frumuseţile neştiute ale ţării”). Sentimentul apartenenţei va fi problematizat apoi cu aceeaşi distanţare ironică şi cu infinit mai multă subtilitate în Pseudo-Kynegetikos, cunoscutul eseu al lui Alexandru Odobescu, poate cel mai veritabil aristocrat dintre toţi scriitorii noştri. Iar când lumea satului va da un scriitor de talia lui Creangă (Creangă şi ficţiunea publicului), afirmarea apartenenţei la comunitatea naţională şi rurală se face într-o manieră stilistică marcată de multiple subterfugii ironice şi de o erudiţie copleşitoare în materie de cultură populară, universitarul ieşean subliniind (pentru prima oară, cred) importanţa Bibliei ca resursă intertextuală extrem de fertilă în opera humuleşteanului.

Pagini de mare rafinament hermeneutic, de fineţe arahneeană, cum îi plăcea lui Paleologu să spună, consacră apoi exegetul motivului ruinelor în poezia romantică (Umbra lui Mircea. La Cozia), fervoarea restaurării trecutului glorios regăsindu-se până şi în revoluţionarul text în vers liber al lui Macedonski, Hinov, unde e sesizată o autentică „emoţie arheologică şi naţionalistă”. Motivul ruinelor revine în atenţia criticului în ultimul capitol din carte (Ruine domestice, ruine sălbatice: de la Alecsandri la Ioana Bradea), unde atitudinea faţă de vestigii (când melancolie, când jubilaţie) reflectă un anumit sentiment al apartenenţei, toposul ruinei prăbuşite în indiferenţă dobândind la Creangă (e vorba de ruinele Cetăţii Neamţului) o semnificaţie cu totul originală, care merită reţinută pentru ineditul ei: „Prin imaginea ruinelor bântuite de vite şi, prin urmare, pline de baligă, Creangă ruralizează trecutul sângeros şi îl domesticeşte”. În aceeaşi linie s-ar înscrie, în viziunea criticului, opera lui Păstorel Teodoreanu, şi mai cu seamă Hronicul măscăriciului Vălătuc, care „aderă la o reprezentare a trecutului mediată de comunitate” (Şerban Cioculescu vorbea despre un „naţionalism viticol”) şi  în care „opţiunea pentru un limbaj cu diferite straturi autohtone de specificitate” reflectă faptul că „ţelul moral şi naţional este resorbit de opera de artă, metabolizat estetic”.

Într-adevăr, la scriitorii sus menţionaţi temele tari ale paşoptismului doctrinar sunt dezamorsate ironic, devenind obiect predilect al deriziunii. Aceeaşi metabolizare estetică fără rest e relevată ulterior şi în privinţa surselor folclorice ale liricii eminesciene, evidente mai ales în acele poezii cu aspect de „folclor savant” despre care vorbea Călinescu în monumentala sa exegeză şi exemplificat în prezentul volum prin cunoscutul poem eminescian Călin. File din poveste  („poem modern, care îşi codifică propria modernitate încă din titlu”), unde nunta gâzelor e descifrată ca o „punere în abis ironică a lumii poveştii”, melancolia poetului luând la final „o formă senin-amuzată şi consolatoare”. Dacă Eminescu se vădeşte a fi aşadar „primul scriitor român preocupat tocmai de fenomenul îndepărtării de vârsta de aur a mitului”, Caragiale îi apare universitarului ieşean drept un scriitor livresc şi nostalgic, ce reinventează balcanismul pe cont propriu, luând ca pretext biblioteca – semn că apartenenţa la comunitate ţine de libertatea de opţiune a individului, şi nu de presupusele sale rădăcini identitare.

Stimulative sunt şi studiile consacrate în partea a doua a cărţii lui Maiorescu şi lui Ibrăileanu, în care exegetul evidenţiază strategiile retorice ale consacrării în spaţiul public (în cazul liderului junimist), dar şi geneza canonului estetic al literaturii române, cristalizat în jurul ideii de autor clasic (Ibrăileanu pleacă de la nişte premise sociologice, pentru a opta finalmente pentru înţelegerea estetică a clasicului ca „geniu naţional şi universal”).  Însă cele mai surprinzătoare şi mai provocatoare prin analogiile dintre prezent şi trecut sunt, cred, studiile cuprinse în ultima secvenţă a cărţii (Nostalgie, ironie şi rescriere postcanonică), atât cel despre ruine, la care m-am referit deja, cât şi celelalte două: Ironia care ne leagă. Comunităţi textuale la I.L. Caragiale şi Radu Cosaşu şi Spre secolul romantic. Memorie postcanonică în romanul anilor 2000. Pornind de la constatarea existenţei unor comunităţi de lectură cu profil distinct, în funcţie de circumstanţele istorice care îşi pun amprenta asupra literaturii, Doris Mironescu sesizează o serie de paralelisme frapante, ce-i apropie de pildă pe Caragiale şi pe Cosaşu, definiţi drept „scriitori ai rupturii, produse ale unor epoci sufocate de propagandă”. În acest sens, opţiunea lor pentru proza scurtă ar reflecta „decizia de a descrie universul cedărilor mărunte, al păcatelor veniale, al ticăloşiilor simpatice”, inaderenţa la mesianismul romantic şi la utopie conducând la o „reprezentare carnavalescă a revoluţiilor”, retruvabilă spre exemplu şi în romanul recent al lui Bogdan Suceavă, Republica (2016). Dincolo de asemănări, sunt totuşi şi diferenţe majore, de-ar fi să mă refer doar la libertatea de opinie de care s-a bucurat Caragiale ca gazetar sub regimul foarte tolerant al lui Carol I, şi la care Cosaşu nu putea decât să viseze.

Demnă de atenţie îi pare exegetului, şi pe bună dreptate, mutaţia semnificativă care s-a produs în romanul contemporan, orientat tot mai mult spre o tematică istorică, „atât în varianta sa documentară, cât şi (mai ales) postmodern-fantezistă”. Având în vedere că istoria devine o temă predilectă a literaturii de ficţiune într-un context ce presupune redefinirea identităţii naţionale, din perspectiva fenomenului migraţiei şi al globalizării (Sanda Cordoş vorbeşte de recurenţa problematicii identitare în romanul românesc de după 2000), universitarul ieşean remarcă interesul crescând arătat de scriitorii contemporani secolului al XIX-lea, considerat „un secol al memoriei” tocmai pentru că de atunci datează, ne încredinţează cercetători avizaţi ca Richard Terdiman, apariţia „conştiinţei istorice”. Ca atare, conchide Doris Mironescu, dacă romanul istoric românesc de la începuturi şi până în comunism se focaliza pe epoca veche şi medievală, într-o tentativă de mitologizare vectorizată ideologic, dacă în anii ’90 „istoria revizitată era cea din anii comunismului, cu accent pe fenomenele rezistenţei şi ale suferinţei în închisori”, cum şi „perioada interbelică, valorizată prin contrast ca paradis pierdut”, în ultimii ani romancierii preferă secolul XIX, care devine astfel „o fantasmă, o proiecţie a lumii contemporane” – ca în romane precum Zilele regelui (2008), de Filip Florian, Vieţile paralele (2012), de Florina Ilis, Viaţa începe vineri (2011) de Ioana Pârvulescu ş.a. Diferenţa e că, în volumul de faţă, lumea contemporană pare mai curând o proiecţie a secolului XIX, la care exegetul se întoarce mereu, din predispoziţie temperamentală, cu justificată nostalgie.

Pe lângă coerenţa demersului teoretic, inedit încă în contextul inerţial al dezbaterilor intelectuale de la noi, cartea lui Doris Mironescu excelează şi prin spiritul de fineţe, oferind numeroase prilejuri de jubilaţie intelectuală şi de delectare estetică (critica nu uită să fie, totuşi, o artă). Remarcabile sunt mai cu seamă paginile consacrate clasicilor, care probează o imaginaţie a ideilor rar întâlnită şi îl recomandă pe universitarul ieşean drept unul dintre reprezentanţii de vârf ai criticii creatoare.

Revista indexata EBSCO