Jul 17, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Bucovinenii (I)

Dacă „diversitatea ademeneşte”, cum constatase cîndva un critic hîtru, firesc ar fi să examinăm, „la pachet”, voci deosebite, avînd ca suport intelectualizarea discursului liric; fie înspre patetism, rîvnind paradisul terestru, fie – dimpotrivă – îmbrăţişînd ermetismul tangent informaţiei ezoterice, de respiraţie cosmică. Sau erotismul nud, jelalnic, totuşi bărbăteşte vertebrat.

*

„Viaţa noastră e o moarte ce creşte lent”

 

La şaptesprezece ani de la debut (v. Sîntem fiii acestui timp, 2000), afişînd un neoromantism nevindecabil, trecut prin cîteva ipostaze/ „faze” lirice (trubadur, pelerin la „templul cuvîntului” şi fiinţă problematizantă, oferind exerciţii cogitative în ambalajul unui lirism elegiac), Dumitru Brăneanu face, în armura sonetului, figura unui răzvrătit potolit, asaltat de tristeţi şi îngrijorări. „Ne-bacovian”, s-a observat, confesiv-nostalgic, convins că „raiul e lumina din cuvinte”, cu „sufletul aripă bolnavă de zbor”, poetul contemplă, ascultînd „clopotele inimii”, sub un titlu aparent bacovian (v. Destrămarea lumii, Editura Ateneul scriitorilor, Bacău, 2016), tocmai disoluţia ei prin insinuarea sentimentului thanatic, ca nelinişte difuză. El, „un şubred vas de lut”, o palidă „umbră călătoare”, simte gheara timpului şi încearcă amînarea „secerişului”: „M-atinge timpul cu aripa humii/ Spre care ceruri să-mi înalţ privirea?/ Atunci voi părăsi poteca lumii,/ Şi în genunchi aştept mîntuirea;// Părinte, dacă moartea va învinge,/ Cu mine omenirea se va stinge?!” (v. Părinte?) Timpul „ne aleargă”, umbra morţii „bîntuie beteagă” şi, simţind/ presimţind acel capăt de drum, imploră Divinitatea protectoare să-i îndulcească periplul, cercînd să se ridice din păcătoşenie „pe scara rugii”, fireşte. Chiar dacă „s-a vestejit amiaza visărilor rebele” sub lucrarea timpului, alcoolul visului îi dă ghes şi „sîngele amintirii” e invocat în nopţile „ninse de singurătate”. Condamnat la dragoste, sub un cer prăbuşit, poetul redescoperă bucuria iubirii; erotica, inflamată de „hăurile sufletului”, se înteţeşte chemînd o iubită inventată, fantasmatică, „curată ca lumina”, aşteptată „pe drumul de vecie”; oricum, plămădită din cuvînt, de puritate imagistică, rătăcind în „cohorta de gînduri”, cucerind „cercul viselor şi amăgirilor”. Lăstunii iubirii trezesc „nordul îngheţat al inimii”, încît va cere, rugător, neliniştitei Euridice: „însămînţează-mă iubire/ tîrziu sau mai devreme/ de la cea dintîi sărutare/ pînă la o nouă răstignire” (v. Euridice). Cum „hambarele tristeţii” sînt pline şi, pe „scara bucuriilor deşarte”, înmuguresc păcatele, poetul îmbracă „haina pocăinţei”. Marius Manta observa, cu temei, această polarizare a discursului, cu pendulări între tăceri şi cuvinte, lumină şi păcat, între istovirea fiinţei (biruită de ţărînă) şi înnoirea ei, aspirînd spre „cerescul sălaş”; între fiorul finitudinii şi muzica celestă, poetul întemeietor de lume fiind martorul entropiei şi al deşertăciunii ei. Şi, nu în ultimul rînd, pendularea între Thanatos şi Divin, împăcînd fiinţa, chiar dacă „moartea încolţeşte” şi trupul (provizoriu) „alunecă spre uitare”. Da, lumea „în vicii se destramă”, lumina şi păcatul se-nfrăţesc, poetul însuşi, „nins de păcate”, se vrea „picur de lumină”. Şi încearcă să se lepede, pe „acoperişul vieţii”, de spaimele unei lumi „bolnavă de nestatornicie”, îmbrăcînd-o în cuvinte la întîlnirea dintre sacru şi profan: „În rest sînt patimi şi trăiri deşarte/ Cînd clepsidra vremii se înclină,/ E-un mucegai ce încolţeşte moarte/ Peste-un bulgăre ţîfnos de lumină;// Vămuiţi de vreme şi hăituiţi de nevoi/ Batem mereu cărările de noroi.” (v. Psalm 5).

În textul prefaţial (v. În loc de prefaţă), pe un ton ironic-ludic, Dumitru Brăneanu ne dezvăluie ispititoarele feţe ale urîtului într-un „veac hain” şi, dintr-un impuls eticist, blamează lucrarea inventivului Lucifer în necurmatul şah cosmic, constatînd că omenirea îi urmează, cu rîvnă, calea. E vorba, în fond, de desacralizarea lumii, o lume care există „la întîmplare”, păstorită de Întunecimea Sa. Dacă vom reciti poemul blagian Paradis în destrămare, păstrînd distanţa cuvenită, coborînd – pe suport biblic – într-un univers arhaic, vom descoperi că heruvimii păzitori ai drumului spre pomul vieţii nu mai mînuiesc o „sabie de flăcări”, ci un biet „cotor de spadă”, fără de flacără; iar „ţărîna va seca poveştile”, ne avertizează temător Blaga. O lume „de lut”, care nu mai auzea, la vama dumnezeirii, Vocea. Totuşi, poetul băcăuan, încărunţit în suferinţă, învins de timpul parşiv, recunoaşte că ar vrea să amîne clipa despărţirii de „o lume deşartă”; şi, în acelaşi timp, ca vistier al multor păcate, caută (de-o viaţă) iluzia divină, urcînd „pe trepte de înviere”. Adunînd, aşadar, merinde pentru veşnicie (v. Învăţ), aflînd lumina izbăvirii. Urcă Golgota, strîngînd în inimă „sevă vie”: „Hristoase, curmă-mi iadul şi-l lumină”. Precum în îndemnul repetat de „a strînge lumina”: „să strîngem lumina din noi/ s-o adăpostim în cuvinte/ pe un altar de şoapte/ e atîta risipă de patimi/ şi negru cerul se prăvale/ în ochii grei de tristeţi/ prin vene subterane/ trec metrouri ticsite de idei/ zvonuri risipite/ sub ghilotina lumii.” (v. Să strîngem lumina).

Iată că, reîntors din „patimi rătăcite”, după ce, flămînd, „muşcase din viaţă”, poetul ne asigură că „îi e bine” în temniţa cuvîntului. Însuşi Raiul e „lumina din cuvinte”. Încît, mărturisitor, cum îl vedea Mihai Cimpoi, devoalînd sufletul-hău şi, deopotrivă, neliniştit, suferind de interogativitate, el crede nesmintit în poezie, cutezînd a visa la „dezmărginirea omului” (cf. Ovidiu Genaru). Într-un „ev bizar”, ca actori banali, „drămuind” prin vreme, noi rătăcim între patimi şi lut; rămîne, ascultîndu-i sfatul, să domolim „cîinii urii” (care „aleargă prin sînge”) şi să-l urmăm pe poet, rîvnitor al „cerescului sălaş”, „un strigăt de lumină” (v. Sînt rana ta). Totuşi, cu un corectiv, limpede formulat, recapitulînd bucuriile terestrităţii: „Spre cerescul sălaş din leagăn aspir,/ Oricît de spornic mi-ar fi-n zbor avîntul/ Drag mi-i paradisul, aici pe pămînt!”

 

*

 

„Trupul un fuselaj supersonic plin de răvaşe”

 

Doar aparent „aeriană”, ruptă de presiunile cotidianului şi, totuşi, insistentă, eficientă, bine aşezată într-o proximitate pragmatică, ocupîndu-se, cu generozitate şi cu grijă maternală, de viitoarele condeie în pepinierele cenacliere, Viorica Petrovici se încumeta să iasă în lume, editorial vorbind, abia în 1997 (Chemarea tăcerii, Editura Helicon); deci, cu mare întîrziere, observăm, tentată să recupereze apoi – prin ritmul apariţiilor – lunga tăcere. E drept, primele tipărituri i-au fost găzduite în revista Muguri a Colegiului rădăuţean „Eudoxiu Hurmuzachi” (la 15 ani!) şi era greu de bănuit ce căi va urma.

Fiinţă pasională, vibratilă, trăind romanţios ca o „ardere vie” şi transferînd în poezie prea-plinul sufletesc (împărtăşit), Viorica Petrovici se vrea mireasa cerului. Poeta-pasăre, străbătînd „ploile de aur ale eterului” cunoaştea doar limbajul iubirii. Ea, un necurmat „izvor de cîntec”, invocă cu har extatic (vădind grijă artizanală) divinitatea ocrotitoare, ploile diafane, vîrtejul alb, dansul nupţial, tandreţea luminii; şi ne face părtaşi la beatitudinea încercată de un temperament solar, aflînd în poezie leacul la cutremurătoarea singurătate. Paradoxal, acest lirism luminos, bîntuit de „ispitiri orientale” (Radu Cîrneci), rîvnind seninătatea, decolînd spre lumi visate, într-un spaţiu rarefiat, muzical face casă bună cu hiperluciditatea, cîtă vreme poeta – „o întrebare suspendată” – activează vederea lăuntrică. Sinele bogat reverberează, dăruirea se consumă pînă la pierderea de sine. Iubirea devine o cale de cunoaştere, mai exact singurul limbaj cunoscut. Iar fiinţa interioară se dovedeşte neîncăpătoare pentru acest tumult, sedus de inefabil şi transfigurare. Trăirea erotică, frenetică, atrasă – deopotrivă – de senzorialitatea gîlgîitoare şi rîvnind, cu intensitate, apropierea de divinitate, suportă combustia transfigurării. Descărcările pasionale, energia pulsatilă, extatismul conduc, inevitabil, la spiritualizare, la de-materializare. Dar poeta ştie prea bine că „Durerea e mai aproape de om/ Decît înţelepciunea”; pricină pentru care urmează o deviză nichitiană: „Să fii fericit cînd eşti de faţă”. Or, căutînd fără istov frumuseţea (care – sîntem preveniţi – durează cît o înflorire), risipindu-şi prea-plinul sufletesc pentru a anula răul lumii, ura care nu oboseşte, vidul sufletesc, Viorica Petrovici ne invită, de fapt, să călătorim spre izvoare. Să regăsim, altfel spus, omul arhaic prin acest „zbor înspre izvor”, mînaţi de o religiozitate discretă, pipăind sacrul camuflat, fără ostentativitate şi fără a exploata – industrios şi zgomotos – preceptele teologice. Mai degrabă am zice că sîntem în preajma tainei blagiene (crezută în apropiere), deşi, în cazul poetei noastre, percepţia magică a fenomenalului, dizolvînd şi ambiguizînd contururile, ne propune alerte reflexii „într-un joc de oglinzi”. Intrăm, de fapt, în paranormal, translăm „în altă geometrie”. Candoarea, transfigurarea, iniţierea – ar fi, rezumativ spus, treptele acestei deveniri poetice, exploatînd acum, prin desentimentalizare, cunoaşterea extrasenzorială. În transă, traversînd un şir de existenţe, atingînd starea de visare după ce, într-un zbor continuu (anulînd timpul), poeta, ieşind din trup, naveta „între două tărîmuri” (cum suna titlul unui volum din 2004), ea – devenind un sorb vertical, de vibraţie cosmică – descoperă singurătatea. Alchimia tantrică (altădată) şi vibraţia cîntecului (acum, „una cu tăcerea”) întreţin acest zbor magic, un neîntrerupt transfer de energie, transparenţa. O altă geometrie, aşadar, inaccesibilă neiniţiaţilor. Chiar uşor pedantă (uneori), cu excese cumva didacticiste (tocmai pentru a ne lămuri, oferindu-ne explicaţii), de izbitoare bogăţie lingvistică, poezia Vioricăi Petrovici, manevrînd dezinvolt neologisme şi formulări eliptice, de la Oglinda fractală (Editura Axa, 2006), îndeosebi, rămîne, totuşi, „un izvor de cîntec”.

Iar Roata de circ (Editura Ateneul scriitorilor, 2016) ar fi cea mai proaspătă dovadă, îngemănînd „poetica inluminării” cu o dilatare perceptivă (în transparenţă), conectată energiilor divine. Adică o rîvnită integrare în Absolut, ca împlinire spirituală, fracţiile fiinţei topindu-se într-un ascensional extatic, armonios-vibratil, precum în Aud doar vibraţia: „Portativ de rouă în cer/ Misterul cu două înfăţişări în oglindă/ În una dansează focul în alta renunţarea/ Mă ademeneşti abis rogvaiv/ Cursă cu obstacole pe un orizont nefinisat/ Păşesc printre flori sălbatice/ Margine de pădure violetă/ Tu vii dinspre Soare nu te văd/ Aud doar vibraţia care invadează/ Trupul meu gîndurile mele inima/ Plouă torenţial împrejur e arşiţă/ Trăznetul aprinde poiana/ Şi urcă în cer cu noi cu tot.” Deşi denunţă precaritatea prezentului, deşi recunoaşte deşertăciunea unei lumi care şi-a pierdut/ vidat sensul, această poezie rămîne un imn al bucuriei. Pendulînd între suferinţă şi visare, de caracter exorcist (cf. Rodica Mureşan), lirica Vioricăi Petrovici se hrăneşte cu „nectarul dualităţii”. Îmbătată de beatitudine, ea poartă – mai degrabă voalat – nostalgia androginului, acest mesaj subliminal fiind lansat tocmai de cea care se înfăţişează, în irealitatea lumii, ca o „iluzorie formă de femeie”. O voce care impune, care scrie altfel, o poetă care urcă fără propte/ cîrje de grup şi zgomot publicitar. Şi care merită urmărită.

Temperament solar, respirînd beatitudine, cu trăiri pasionale, tinzînd – prin transfigurare – spre visare şi zbor, predicînd, în consecinţă, iubirea (reamintindu-ne că Iisus însuşi fusese „înjunghiat de iubire”), Viorica Petrovici, dincolo de concreteţea impresiilor senzoriale, risipite printr-un obsesiv cromatism sentimental, rîvneşte împlinirea spirituală. Evident, prin credinţă sporitoare şi meditaţie, coborînd în „fîntîna cuvîntului” şi cinstind, prin vizionarismul său „terapeutic”, de informaţie ezoterică, ordinea Cosmosului. Avem de-a face, cum observa Vasile Spiridon, cu „o poezie agravitaţională”, în răspăr cu haosmosul postmodern, repudiat. O geometrie sacră prezidează acest lirism. Iar poeta, invocînd „armonii androgine” (ca „imagini sechestrate”), „se umple de lumină”, culegînd sunete „neasemuit de înalte”. Ea intră şi iese din timp, migrează în „fractalii primordiali”, face „pasul spre cer”; iar spaţiul „devine ochi de nesaţiu prea plin” (v. Norul alb), reînviind „starea nepîngărită de a fi”. Altfel spus, poeta, inventînd clipa („o reflecţia a mea”), este avidă de minunare şi o gustă din plin, „şiroind de cuvinte nespuse” (încă). Iată şi o probă, botezată chiar Minunare: „În copacul alb cristalele rodesc/ Cuiburi de uitare/ Se împărăţesc printre petale/ Sufletul meu fuge afară/ Dezbrăcat/ Inorogul îl ia în spinare/ Şi îl duce Dincolo în minunare.”

 

*

 

„Căci tu respiri prin mine, iar eu îţi curg prin trup”

 

O undă deceptivă, eliberînd, într-o gesticulaţie stilizată, vocea inimii, de asprime bărbătească, totuşi, scaldă impozantul volum semnat de Bogdan Galanton (Paradis furat), impresionînd volumetric (la o primă ochire), crescut, sub pecete elegiacă, dintr-un obsesiv şi fertil nucleu erotic. E chiar o performanţă să invoci repetitiv, suferitor, din unghiuri proaspete, o idee-obsesie: absenţa (ei), lăsînd în urmă un Paradis jefuit! Romantic incurabil, autorul – poet pînă în vîrful unghiilor – deplînge, într-o poetică personală, cumva defazată (dacă ţinem cont doar de mareele modei), această despărţire, iscînd frămîntări fără istov, „dincolo de orice vamă” – cum ne asigură. Ea, o prezenţă luminoasă cîndva, „auzită în suflet”, făcută din primăveri etc., este o amintire traumatizantă; o iubire-nălucă, trezind acum „întrebări pustii”, uitînd zborul, în pofida rugilor fierbinţi (v. Foame de tine). Gustînd „pîinea dragostei”, poetul – rănit, într-o lume fără EA – constată că „murim încă de vii”; că „în suflet urcă gerul” şi că „unul şi cu unul nu fac doi” (v. Ce e iubirea?). O poartă în minte, desigur; era „singura dorinţă de pe listă”, împărţind la doi, cu sufletul înrourat, „bucăţile de adevăr”. Acum, o urmă fierbinte, provocînd întrebări chinuitoare: „mai merităm întregul înapoi?”

Încercînd a ieşi din această iubire-boală, preschimbînd iubirea în tăciuni, Bogdan Galanton sună retragerea întremătoare: va fugi în munţi, aşteptînd ninsori nebune, însoţit de „lupii din adîncuri”; sau, asaltat (bacovian) de „toamne ude”, va contempla zbaterea mării, descoperind că „e greu să zbori cu aripi bandajate”. Mai cu seamă că ne mişcăm într-o lume „fără ţinte”, golită de vise, vidată de sacru; o lume bizară, grăbită, mercantilă, fără poezie, în care „sîntem puţin, dorim puţin”. O lume în care „minciuna-i leac şi adevărul doare”. Aşa fiind, nu miră puseele pamfletare, puţine, dealtminteri, biciuind realităţile din raiul democratic, cerşind Istoriei un rost (v. Pînă la moarte). Sau, dimpotrivă, idilizînd figura ţăranului român, înştiinţîndu-ne că, din palmele-i adînci, „se nasc fîntîni” (splendid spus!).

Absenţa Ei, „adunînd pustietăţi”, e terorizantă, însă. Ea, „cel mai frumos cuvînt”, e departe şi cei doi foşti iubiţi (doi străini) sînt separaţi de „lumi imense”. Totuşi, doar ea „îi curge prin vene” într-un timp gol şi într-o „viaţă năruită”; „ea e oricînd pierdutul Paradis” (v. E ca un vis) şi, „ascuns în umbre”, „îmbătrînit de dor”, purtînd ecoul vorbelor durute, poetul cheamă izbăvirea, uitarea care va vindeca totul. Fiindcă iubirea, „o veşnică minciună”, aşteaptă un semn. Cu un (prea) vizibil accent păunescian, el declamă: „Sînt oameni ce speră că încă se poate” (v. Timpuri ciudate). Deşi „nici tu nu eşti, nici eu nu sînt” – o concluzie – lespede, căzînd peste o poveste neterminată: „Nu-i nimeni să te ştie aşa cum te ştiu eu,/ Căci tu respiri prin mine, iar eu îţi curg prin trup,/ Înmănunchiaţi de toamna ce se trezeşte greu/ Şi cere jertfă inimi în colţii ei de lup.” (v. Copacul absurd).

Salvarea jinduită vine prin poezie. „Viaţa e poezie”, crede neclintit poetul (v. Despre ea), împlinind cifra doi, alintînd roiul cuvintelor nespuse. Bineînţeles, o poezie „despre mori de vînt”, aparţinînd unui „suprem nebun”, care – asaltat, în nopţi stinghere, de „fluturii iubirii” – descoperă trădarea şi iarna „sădită” între foştii iubiţi. Cîndva, ea oprea timpul, născînd foc „în oase şi în minte”; doar cu ea se simţea viu (v. Orbi), arzînd, aflîndu-şi rostul. Acum poezia e un refugiu, un exerciţiu exorcizant, adunînd foi înnegrite, tăinuite, depuse în închisoarea sertarului. Clamînd, totuşi, dreptul de a iubi: „Nu e ciudat că-ncepem să-nvăţăm/ Şi că începem tainic să iubim/ Abia cînd e tîrziu şi regretăm,/ Abia cînd sîntem gata să murim?” (v. Cînd e tîrziu). Da, „dragostea se poate” (iarăşi un ecou păunescian), dar n-ar mai vrea regretelor să le dea vamă. Însetat („de tine parcă veşnic mi-este sete”), poetul, trecut prin calvarul unei iubiri furate, vrea „pace şi lumine”, încropind lumea din cuvinte. Şi cere o dezlegare, ispitit de rostul (şansa) altui început: „şi vreau acum să mă dezlegi,/ Ca să pot merge mai departe” (v. Dezleagă-mă). „Vindecat de despărţire”, încrezător că „ne-om revedea Apoi” (v. Regatul Cerului), el nu se poate scutura de povara amintirilor. Jefuit de furi, chemînd timpul pocăinţei, constatînd că „îmbătrînim devreme şi ciudat”, ştie că doar iertarea – cum citim în poezia titulară – ne aduce pacea sufletului: „Căci doar iertînd vom mai găsi iertare,/ Acum cînd mult nici nu mai e să fie” (v. Paradisul furat). Cu „aripi noi”, reîntorcîndu-se la viaţă („miroase a viaţă”), el anunţă renaşterea; izgonit din pierdutul Paradis, el rescrie viitorul. Adică, o viaţă dreaptă, cuvîntul bun, vrînd să pună în oameni lumină (v. Rugăciune). Şi „pacea iubirii să-nflorească”…

Iată, în rezumat, mesajul unui poet, încă nedivulgat, născut din suferinţă, care, „cu vise în buzunar”, îşi rescrie calvarul, încercînd să trăiască frumos. Şi care mai crede în zbor, încredinţînd foii albe gîndurile sale obsesive (inevitabil repetitive), eliberîndu-se astfel, orbitînd cu har în jurul unei teme care, dintotdeauna, ne face viaţa frumoasă: iubirea. Îi semnalăm cu bucurie prezenţa, chiar dacă „reţeta” sa romanţioasă nu rimează cu trend-ul epocii, în glaciaţiune lirică, într-o societate, vai, „dezvrăjită”. Oricum, se adevereşte că Bucovina rămîne o oază lirică; şi, sub presiunea evidenţelor, sîntem încîntaţi să recunoaştem o nouă voce, aparţinînd, cu „acte” în regulă, cinului poeticesc.

Revista indexata EBSCO