Jul 17, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Ceea ce poate fi spus se și poate întîmpla

 

Ceva care să-mi amintească de tine (Tracus Arte 2016) e o carte de povestiri semnată de Iacob Florea (autor pe care îl descoperisem cu mulţi ani în urmă, cu reală plăcere, într-un prim volum de proză, Îngerul trage sforile, Editura Cartea Românească, 1994). Discuţia noastră porneşte de la faptul evident că şi înainte de Iacob Florea, şi la fel de mult şi după, statutul prozei scurte nu are cum să cunoască schimbări esenţiale. Rămîne însă o constantă mereu urmărită de oricare autor de proză scurtă şi foarte scurtă: neputînd să spună (narativ privind lucrurile) prea multe lucruri (din motive ce ţin de spaţiul limitat şi foarte limitat în care se mişcă) proza scurtă e, prin natura lucrurilor, inventivă şi foarte inventivă.

E un aspect care ne-a făcut să ne oprim la cartea de faţă. În povestiri de cîteva pagini, autorul reuşeşte să îşi surprindă cititorii, cu soluţii epice ce tentează ideea de memorabil. Iar acest lucru se petrece într-un mod firesc, lipsit de ostentaţiile vizibilităţii cu care ne-a obişnuit frecvent proza modern/ postmodernă. Soluţia lui Iacob Florea, pentru fiecare mini-univers decupat de prozele sale, e să construiască un pseudo/mister şi/sau să recurgă la o ambiguizare deliberată a textului, deosebit de productivă. Descoperim astfel cîte ceva din mai toate tipurile de ambiguitate, aşa cum au fost ele statuate de William Empson: polisemantism lexical, simultaneitatea unor semnificaţii, alternanţa semnificaţiilor, intersectarea unor semnificaţii diferite, aşa-zisele confuzii ale autorului, tautologii nesemnificative, contradicţii totale ale semnificaţiilor, cu efect de scindare a interpretării.

În acest mod, prin ambiguizare, textul îţi dezvoltă o pletoră de semnificaţii suplimentară, ducînd spaţiul imaginarului dincolo de intenţiile aparente ale unui text de dimensiuni evident restrînse. Acea „nedumerire” empsoniană provocată de diferenţa paradoxală între ceea ce vrea scriitorul să semnifice prin text şi ceea ce îi este dat cititorului să accepte că înţelege devine axul director al unor proze ce se învîrt, graţios, în jurul plăcerii epice generate de un autor iubitor de frumos. Rezultă povestiri  care, dincolo de temele modernităţii prelungite, beneficiază de marea plăcere a scriiturii, fapt care, după cum arată prefaţatorul cărţii, Eugen Uricaru, le transformă în „bijuterii literare”.

Astfel, prima naraţiune, Detalii dintr-o scurtă întîlnire, dincolo de sugestii păcălitoare legate de vizualizarea picturală a unei scene de viaţă, reuşeşte să creeze apoi toate elementele unei ambiguizări de mare efect. Tonul naratorului e ludic şi păcălitor, mai cu seamă atunci cînd identifică personajele şi elementele de definire a acestora. De la titlu către text, tot e plasat sub semnul detaliului insuficient: ea este fata care nu a împlinit 15 ani şi poţi să îi spui Madi iar pămătuful ce atîrnă în aer fără aparentă logică e de fapt coada unei pisici; pisica poate fi ghicită mai apoi ca fiind sub masă, ea apărînd treptat, ca într-un joc epic petrecut în Wonderland, ieşit din inspiraţia marelui Lewis Caroll. Într-o asemenea proză, în care, deliberat, nu ar putea să se petreacă lucruri surprinzătoare, ţinînd cont de banalitatea repetabilă a detaliilor şi absenţa unor semne care să ducă spre un gen oarecare de acţiune, totul e cam aşa: „Spuneţi-i Madi. Cînd rămîne singură acasă, se plimbă goală prin cameră. De cele mai multe ori, muzica e dată la maximum. Normal că sun plecaţi şi vecinii, n-are cine să bată în ţeavă. Se dezbracă provocator sub privirile leneşe ale motanului şi se urcă pe un scaun în faţa oglinzii care acoperă aproape întreg peretele. Îşi adună în coc părul lung, se priveşte din profil, îşi ciupeşte obrajii şi sfîrcurile sînilor. În cele din urmă, poate nemulţumită, poate doar plictisită, scoate limba la fata serioasă care o priveşte de dincolo de stratul de argint. Nu pare să ia nimic în serios. În afară de curbura fundului ei, care se schimbă de la o săptămînă la alta. Cel puţin cu senzaţia asta trăieşte şi face piruete prin toată camera pînă la epuizare. Sunt momente cînd şi Manfred e cuprins de o neaşteptată frenezie.” Nici celălalt personaj, fixat de „un pictor onest” care e în serviciu naratorial nu pare mai promiţător pentru dinamizarea acţiunii. Ambiguizarea lasă locul mai multor posibilităţi: el poate fi un băiat atras într-un joc erotic de o fată care caută vîrsta erosului, el este un „zburător”, practicant al unei meserii ce îl plimbă pe la etajele superioare, inclusiv pentru salvarea animalelor rătăcite, el este un insipid pistruiat nesemnificativ, el este un hoţ calificat care profită de naivitatea fetei deja zăpăcită de vîrsta periculoasă incipientă şi îi înstrăinează (neconcludent) pandantivul. E o ambiguizare ce ţine de marca povestirilor lui Iacob Florea: „Nu vom şti niciodată ce şi-au spus cei doi tineri. Trebuie să ne apropiem de tablou pe partea cealaltă.  Şi să-l uităm.// Fericirea sau nefericirea se deosebesc greu într-un tablou cu o scenă domestică, care, după toate aparenţele, ascunde o taină.”

După toate aparenţele, aşa e spusa ipocritului narator din text, spre deruta cititorului care descoperă astfel, cu o încîntare perversă că e distanţă serioasă între ceea ce crede ele că ar fi vrut să comunice textul şi ceea ce i se întîmplă lui să descopere prin lectură aplicată.

Un alt text, Joi: de dimineaţă pînă seară, pare a schimba reţeta ce duce spre taină/ mister. Un volum de versuri, aşezat pe o mobilă de spital, din care lipsesc primele pagini, poate fi sau nu liant epic şi explicaţia în cod fantastic pentru ceea ce se petrece. Bolnavul care suferă de o formă ciudată de Alzheimer spune de nenumărate ori o poveste de dragoste; cei care o urmăresc caută păstrarea unor invariabile, într-o povestire spusă de cel care fusese/ nu fusese căsătorit. Întrebarea referitoare la numele iubitei/ soţiei duce povestea către un final previzibil, cu aparenta minimalizare a unei informaţii iniţiale: „Nu ştie nimeni pe mîinile cui a încăput volumul de versuri îmbrăcat în piele, cu muchiile cotorului uzat.” Într-o povestire fantastică acceptată ca atare, respectivul volum ar fi devenit element central de recuzită absolut necesară. La Iacob Florea, ambiguizarea poate lăsa şi această variantă, pe lîngă altele, inclusiv aceea că volumul era doar o pată de culoare iar detaliul cu absenţa primelor pagini, un capriciu din retrospectiva realistă.

O mulţime de lucruri par să se îndrepte spre ceva dar nimic nu se întîmplă spectaculos în povestirea O zi încărcată (ca toţi povestitorii de clasă, Iacob Florea are plăcerea şi vocaţia titlurilor, acestea meritînd o întreagă discuţie separată); în aceeaşi tehnică deja ştiută, semnificaţia titlului e şi motivată de text: detalii de tot felul despre o viaţă îndoielnică, totuşi, cu o imagine poetică de excepţie („bărbatul pare să tragă dimineaţa după el”) şi cu o mulţime de ingrediente ce umplu o zi ca să o facă încărcată, fără ca acestea să aibă consistenţa tragismului, deoarece funcţionează aceeaşi morişcă a misterului bine temperat. Ceva în plus lansează naratorul în finalul povestirii: Ceea ce poate fi spus se şi poate întîmpla.

Ideea că „scrisul poate să ne apere de nefericire” e insinuată în povestirea intitulată  Un balsam plăcut şi uşor în care un el (fratele) îi citeşte ei (sora) o scrisoare (probabil neexpediată) a tatălui către mamă, scrisoare din care se desface o acuză de amor ilicit; din nou provocatoare comentariile intermediare, ele în sine dezvoltînd aceeaşi  pecete a tainei suverane: „bărbatul trezi tutunul din pipă cu mişcări experte şi, poate, cîţiva neştiutori demoni ai casei”; într-un alt text (Bărbatul-poveste) cititorul se nedumereşte cu mare plăcere a exerciţiului lecturii în faţa unui artificiu erotic: pentru a putea contextualiza intimitatea sexuală, bărbatul spune o poveste, despre care zice că l-ar avea de autor pe Oscar Wilde. Povestea e despre Împărat şi despre un savant care crede că trişează, atunci cînd inventează o sferă magică. Dar sunt şi alte poveşti, în cea mai întinsă povestire din volumul lui Iacob Florea şi magia pildelor/ parabolelor de provenienţă levantină se completează, sporind haloul incertitudinilor, neştiinţelor şi încurcăturilor semnificaţii ambiguizate prin comentarii, dialoguri şi paralelisme enigmatice, ţinînd de curgerea necurmată a vieţii reale, în timp ce el şi ea, personajele din text rămîn prinse în povestea ce adună poveştile lor.

Iacob Florea e un autor minunat de povestiri minunate, care aminteşte de vremea cînd textele se migăleau pînă deveneau capabile să te pătrundă cu ascuţimea lor, trimiţîndu-l astfel pe cititor într-o mare grădină a înţelesurilor ce se bifurcă şi îl zăpăcesc cu mare bucurie pe un lector mereu nepotolit.

 

Revista indexata EBSCO