Jul 17, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Angela Furtună, de la Ilisos la Stalingrad

 

„întinde mîna şi înhaţă sufletul potrivit pentru tine”

Întîrziată în debut este Angela Furtună (n. 19 iunie 1957, Suceava), venind dintr-o familie cu tradiţii intelectuale şi militare, cu fapte de eroism în ambele războaie mondiale. Mai avea trei fraţi, dar aceştia se sting timpuriu unul după altul, nu fără să lase traume, curmînd părinţilor posibile nostalgii pe plan cazon. Va vorbi mai tîrziu despre „crizele de singurătate asistată” ale copilăriei şi despre „formele invizibile de identitate”. Muzele o răsfaţă de la 4 ani, cînd compunea poezii, vorbea franţuzeşte, picta şi lua lecţii de pian. Ambiţioasă, cu temperament de învingător, şefă de promoţie în anii de şcoală, intra în categoria de succes a copiilor-minune, aşa-zis supradotaţi. Cum s-a întîmplat însă în multe cazuri similare, asemenea inşi cu explozie precoce pornesc în carieră cu aspiraţii şi idealuri înalte, pe care viaţa lumii, în cinismul ei autoritar, are grijă să le destrame sau să le înfrîngă rînd pe rînd. Între artă şi ştiinţă, ea va alege nu fără dificultăţi calea din urmă, dornică să intre în sferele savante, licenţiată în Geologie şi Geofizică, Universitatea Bucureşti, promoţia 1984. Ca studentă, a rămas fidelă vocaţiei sale tainice spre arte: „Citeam aproape non-stop, şi mai era şi scrisul, încă foarte ascuns. Încă nerevelat. La ce bun, îmi spuneam, să încerc să public sub dictatură? Nu eram capabilă să bifez rigorile cenzurii din epocă. Aşa că am preferat să-mi amîn sine die destinul literar.” (Dintr-un interviu luat de Angela Baciu) A fost şi perioada unei puternice deziluzii pe plan sentimental şi în această privinţă va descoperi mai tîrziu asemănări de destin cu autoarea Agonicelor, cea care îi va da curaj să debuteze în poezie: „La vîrsta aprinsă, eu am iubit, dar nu am fost iubită sincer la rîndul meu. Am dat peste un histrion. Asta distruge cuplul. Cum se spune, nepotrivire. O poveste cu acelaşi fir ca la Constanța Buzea. Nenorocul de a fi victime ale unor parteneri, neloiali cu ei înşişi şi cu cei din jur. Oamenii histrionici nu sînt parteneri ce pot face familiile fericite în iubire… Noroc că, fire cerebrală fiind, am înțeles la timp cît de tragic e totul, dar nu am şi luat-o în tragic. Am lăsat sentimentele tragicului pentru opera literară şi pentru pictură. Viața trebuie trăită aşa cum vine, pentru că rostul ni-l dă Dumnezeu, dar înțelegem asta mult mai tîrziu.” Studenţia prelungită i-a favorizat cunoaşterea la pas a Bucureştiului, folosită mai tîrziu în creaţie, ca decor predilect al multor poeme.

După ce o vreme s-a limitat la registrul minor, exersînd haiku-ul, a fost îndemnată să se ia în serios ca poetă de către Constanţa Buzea, la rubrica Poemul cu scrisoare din „România literară”, nr. 4/ 1997. Aşa încît, la 40 de ani, prinde curaj şi reuşeşte să debuteze editorial, cîştigînd marele premiu la Festivalul de literatură „Tudor Arghezi” din Tg. Jiu. Prizonier în Ego (1997) şi Metonimii de word-trotter (1999) sînt volume cu o sinceritate îndrăzneaţă, de şcoală optzecistă, dar şi cu orgoliul căutării unei alte modalităţi de confesiune lirică, mai agresivă, conflictuală, angajată pe un imaginar cîmp de luptă, care să scoată fiinţa concretă din faldurile ei teatralizante. Va fi marcată de această întîrziere în debut, ce a făcut-o să nu-şi găsească lesne locul într-o promoţie sau mişcare anume, fiind – cum singură se determină – o autoare care „şi-a definit cu greu traiectoria şi destinul literar, rămînînd o figură solitară, marginală şi singulară (!).” Între 1990-2015, ca mulţi alţi risipitori de energii romantice, implicaţi în tranziţia spre brava democraţie, a făcut jurnalism cultural şi de opinie, scriind la tot felul de publicaţii. Se consideră exilată în zădărnicii şi în propria poezie, luînd-o ca model pe Monica Lovinescu, „cea mai importantă figură feminină din literatura exilului românesc”, în memoria căreia a organizat un simpozion anual, în duplex Suceava (Fălticeni) – Iaşi, concomitent cu o laborioasă teză de doctorat pe seama „doamnei de fier” a cauzei Est-eticei. Preocupată de iudaism, de dialogul între credinţele religioase şi admiratoare a literaturii evreilor originari din Moldova, a lui Paul Celan (1920-1970), aflăm că a suferit atacuri antisemite din partea unei reviste de cultură (!), ceea ce a făcut-o să repete, ori de cîte ori are ocazia, că provine dintr-o familie cert ortodoxă. S-a retras între timp ca bibliograf şi cercetător la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera” din Suceava. Reticentă în prietenii, se crede o victimă a bîrfelor şi coteriilor literare de provincie. („Psihologii spun că lumea artiştilor a dat cele mai multe crime, de imagine sau reale, comise din invidie şi din gelozie.”)

 

„a muri este, între altele, o răsfoire pripită şi aleatoare a universului”

„Poezia asta este: literatură ca elixir şi ca leac miraculos.” Angela Furtună pune în pagină un efect prin care închipuirea, fantasma, fictivul „intră” în real, prind consistenţă vitală, halucinează împreună cu realul. Mi-a atras atenţia mai de mult această iscusinţă de a împreuna mesaje şi „straturi” de trăire diverse ca provenienţă, într-un articol consacrat unui mare savant şi ezoterist, „şeful de promoţie” al şaptezeciştilor, unde spune la un moment dat: „La 11 ani de la asasinarea lui Ioan Petru Culianu, simt nevoia să migrez dinspre aparenţă spre realitate: mi se pare că îl zăresc pe Ioan Petru Culianu aici, în Est, pe stradă. Logica îmi spune totuşi că el nu poate fi aici, din moment ce a fost asasinat, şi că există mai multe ipoteze care ar putea anula această contradicţie: (1) am confundat pe altcineva cu savantul asasinat; (2) am fost informată greşit cu privire la moartea lui; (3) am văzut o fantomă. Mai departe, alte dovezi, alte judecăţi privind noncontradicţia, inconsistenţa şi probabilitatea, alături de opiniile generale, privind modul în care operează natura Răului, mă vor ajuta să integrez această experienţă bizară, mă vor ajuta să integrez acest discurs ilogic al Răului, ca şi triumful lui asupra raţiunii. Dar, din fericire şi din nefericire în acelaşi timp, mă vor invita să încerc a înţelege de ce, cu adevărat, uneori, lumea Est-Europeană pare o tragică pierdere de timp, de oameni, de energii, şi de ce pe străzile noastre adesea, în nopţi paradoxal-polare, Răul îşi toarce liniştit poveştile cutremurătoare despre Cei Buni ce trebuie să moară…” (v. artic. Acei români şi originile Răului, „Bucovina literară”, nr. 7-8/ 2002). Se află aici cîteva din obsesiile autoarei, care se intensifică în poezie, şi ele pot fi reperate chiar în volumele iniţiale: senzaţia de „a vedea fantome”, în lumea reală, pe stradă, în imediat; calitatea Est-Europeană de a irosi, a epuiza, a istovi energii îndelung reprimate, într-o captivitate vinovată; în sfîrşit, o fenomenologie a Răului, aflat printre „bunurile simbolice” care ne înconjoară în mod curent.

Sînt constante pe care poezia Angelei Furtună le va ilustra în volumele următoare, Primul Kaddish (2002, Ed. Dacia), Poemian Rhapsody (2004, Ed. Axa), Îl văd pe Dumnezeu şi nu mor. Vieţile mele nesfîrşite. Elegiile Estului sălbatic (2005, Axa), Post-hipnotice (2013), Misterele de la Ilisos (2015), Primul meu Kaddish (2016), Elegiile de la Stalingrad (2016), Elegii din Infern (2016), Eşti pregătit să te apropii de goliciunea unui suflet (2016) – o poezie din ce în ce mai tăioasă, incapabilă de afectări mondene sau băltind în epitete voioase, ci mereu iubind o libertate expresivă, cîştigată chiar în interiorul spectacolului confesiv, împărţit în scene „tari” şi situaţii explozive. Într-adevăr, discursul se naturalizează într-un registru de surdine şi izbucniri, de observaţii controlate şi gesturi impetuoase, de bravade şi seducţii insolente, fără a ignora o anume tehnică de a crea ficţiuni sufocante, psihodrame în care vinovăţia ia locul fricii şi amîndouă acţionează într-o arheologie a identităţii.

 

„visînd să mori tînăr, nu vei muri niciodată. visînd că nu poţi muri, nu vei şti să iubeşti”

Există un crescendo al aroganţei în a agresa supremitatea universală, îndrăzneală învăluită în patetism temperamental, care împinge furia uneori delirantă într-o zonă a blasfemiei. Poeta găseşte zeci de definiţii date Estului, loc blestemat în care înfloresc laolaltă rugile ermiţilor şi comenzile demonice ale dictatorilor: „estul este un punct cardinal de unde/ răsare, senzuală, moartea”; „estul era un deşert pe care barbarii utopiilor înscriau/ fără încetare discontinuităţi”; „estul izbucnea în noi ca o pandemie/ de ciumă prin implozie”; „spasmul estului, prin/ care femeile expulzează copiii direct în celulele bine păzite”; „estul ca mediu de imersie schizoidă”; „ce cauţi în estul sălbatic şi ideologic?”; „deşertul estului plin de călăi”; „intram adînc în mrejele estului şi mereu mă rătăceam”; „estul este tot/ mirosul tare al propagandei, găinaţul, flegma”; „deconstruirea estului prin deus otiosus”; „estul mi se încolăcea în jurul frunţii, coroană de spini”; „estul mă aspira în trompa lui de catifea roasă, plină de molii”; „estul este doar un accident, o noapte petrecută într-un hotel prost de la marginea oraşului”; „intram pe furiş în est/ cuprinsă de moliciunea şi căldura micii eternităţi”; „cadavrele estului. nostimadele morţii solubile în plăcere”; „eternitatea estului era o mlaştină plină de dejecţii/ închisoarea împărţită în parcele de filozofie marxist-leninistă”; „estul autist mă absorbea în claustrare”; „estul totalitar rezumat pentru generaţiile cu buricul gol şi creierul spălat”; „estului nu i se cere iertare”; „încleştaţi într-o psihodramă a estului misogin etc.

Dintr-o obsesie a ideologiei care ucide, Estul devine la Angela Furtună un spaţiu al maleficului, al Răului interiorizat cu care nu te poţi măsura oricum dacă îţi iei ca aliat resemnarea, ci trebuie să faci apel la armele vechi ale magiei şi ezotericului, ceea ce şi explică atitudinea autoarei: citarea destul de ambiţioasă a unor frînturi din textele cu încărcătură ocultă, începînd cu Corpus Hermeticum, continuînd cu Cabbala sau Sabbatai etc. Mai mult, spaţiul acesta intens demonizat care şi-a dat întreaga măsură în secolul trecut, emană şi astăzi „eternităţi paralele”, „libertăţi în claustrare”, „măcelării şi altare”, „moarte prin servicii speciale”, „fragilitatea cuvintelor ce nu-şi mai încap în sens” şi cîte altele. Explicaţia? – „răul venea mai mult din noi, prin tăcere. oameni invizibili, marionete care ne/ înşiruiau pasiv visători de-a lungul informaţiilor…”. N-am să trec cu vederea un număr de poeme anoste, plictisitoarea, în forma unor articolaşe de ziar, cu trimitere la „traumele colective”, comentate şi răs-comentate în presa încinsă de după revoluţie, teme pe care le găsim acum reciclate. Şi asta pentru că Angela Furtună crede mult în „arma poeziei” (arma secretă, cum o numea Eugen Jebeleanu), în virtutea poeziei de a fi, fie şi în tranşeele holocaustului, „arma de care dictatura se teme cel mai mult”, lucrul discutabil dacă ne gîndim la cît de tare le-a păsat puternicilor zilei de ieri şi de azi, de această fragilă aromă de fum care se ridică peste cetate. Că poezia anticipează realitatea, că tezaurizează în adîncurile ei hieroglifa unei epoci, că este un leac împotriva neantului – asta poziţionează poezia, mai ales în lumea de azi, ca frenezie iniţiatică, din ce în ce mai greu de autentificat mesianic şi de făcut dreptate cu ea. Prea expuse, prea făţişe, prea clamoroase sînt şi discordiile încinse cu „omul nou de gulag” sau cu „urmaşul său direct,/ globalistul multicultural de periferie”, interesante ca retorică, dar fastidioase ca poezie, chiar dacă autoarea noastră ştie să aştearnă o grimasă, exact atunci cînd expozeul devine impropriu: „un transplant de identitate, vă rog, şi un implant de silicon mamar plus/ fesier şi labial, plata pe loc./ identitatea mea culturală este dumnezeul meu./ – acuzată angela: cine este dumnezeu?” Stindardul rebel al optzecismului supravieţuieşte, fie şi pe tema identitară, la Angela Furtună şi războiul ei cu ideologiile în citate discrete de „judecăţi politice”, sau sugerate de exegeza gnozelor din Culianu, merită urmărit pînă la capăt. Poezia Angelei Furtună ţine de o identitate puternic ultragiată.

 

„fiecare pagină este povestea unui martir alungat în exil”

Cartea care i-a adus comentarii inadecvate Angelei Furtună, primul kaddish (2002), reluată cu revizuiri în 2016, cu un titlu uşor schimbat, posesiv, primul meu kaddish, oferă cîteva texte temerare, aşezînd-o pe autoare în falanga dură a optzecismului. Kaddish-ul este o cîntarea liturgică iudaică de preamărire a lui Dumnezeu, rugăciune intonată de obicei în aramaică, la sfîrşitul slujbelor din sinagogi. În afară de lauda adusă transcendenţei, el exprimă dorinţa venirii neîntîrziate a lui Mesia, urmată de învierea celor morţi, ceea ce îl duce înspre doxologia funerară. E o zonă pe care o speculează poeta suceveană, văzînd în kaddish un mod de a sta la sfat cu îngerii, rugăciunea nefiind altceva decăt o lentă iluminare de sine, comuniunea cu raza sfîntă: „sînt nerăbdătoare să văd/ difracţia mea,/ cum un cuvînt simplu/ se descompune în raze/ şi se întoarce fără mofturi la Dumnezeu// cu scintilaţii lente/ zilele mi se desprind de retină/ crini ai unei îngîndurări necunoscute în oglinda apei/ către abis/ printre ierburi interioare/ cînd mi se pare că pipăi realitatea/ într-o nouă dimensiune/ niciodată revelată,/ iar gîndurile mele se dilată deasupra/ tuturor stărilor de panică/ precum un peisaj psihic/ înstrăinat…// mă risipesc în toate numai privind/ cum mă descompun în culori/ sînt vie şi renasc în întuneric…” (colind pentru poarta cea îngustă) Departe de a aborda maniera mistică a kaddish-ului, multe texte vorbesc în fond despre descoperirea tărîmului ascuns al poeziei, bucurie produsă în etape celor aleşi. Izolarea în rugăciune devine o cale de pătrundere în necunoscutul lumii: „Doamne, tu spui că eşti mereu altcineva,/ poate un viezure, un cîntec de corb sau un kaddish,/ cînd susură în jurul unei inimi,/ poate că eşti umbra de pe chipul meu…/ poate că Tu eşti un sceptic grec/ îndopat cu ipocrizie/ cînd eu nu sînt decît un copac de frig…” (Doamne, de ce spui că eşti un sceptic grec?) Poeta pune la treabă o demonie senzorială care vine dinspre vizionarismul vital, solicitat să palpite spre a „trezi” misterul din latenţele lui profunde: „într-o bună zi lucrurile vor începe să plutească/ noi ne vom scufunda în amintirea lor/ într-o zi nu vom mai fi una/ legăturile dintre noi se vor frînge…/ iar fiecare va visa în universul lui/ tu vei aduce vorba despre maturitatea/ sînilor mei aroganţi ca despre un document politic,/ iar eu, din culcuşul meu de mătase, voi revedea trauma/ de a fi mereu lucidă – ca să ne vindecăm reciproc…” (spune-mi ce trebuie să ştiu…) Nu lipsesc secvenţele şocante, ducînd poezia spre eseu, de felul: „eu sînt doar o particulă a estetosferei şi port în mine forţa gravitaţională/ a artei ca pe un ovar…” (!), „poezia ca închisoare colivie de cuvinte”, „o singurătate nefecundată de polenul gnozelor”, „limbajele noastre au trecut pe pilot automat”, „granulaţia înspăimîntătoare a halucinaţiei”, „anii optzeci au reinventat trandafirul negru al paleo-ego-ului”, „prăbuşirea unui om în mintea narcisică”, „îmi place să simt globulele orange ale sunetului de tubă” (?!); „pisica albă îşi va lipi/ urechea de vocea lui Marcel Iureş pitită ca o bombă în cutia radioului” etc. Cum autoarea însăşi recunoaşte, poezia aceasta suferă de o „mistică zbuciumată”.

 

„totul, vă spun, vine din muzică, nelinişte şi metafizică,/ purtate ca armură a poeziei”

„Să locuieşti într-o carte ce se scrie singură”, căutînd adevărul fiinţei lăuntrice, reprezintă resortul volumului Post-hipnotice (Timpul, 2013), poate cel mai ambiţios al Angelei Furtună, închipuind o călătorie la originile poeziei, acolo unde „singura viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii – muguri din Ucronia Divină”. Are experienţă („sînt lucruri care se află anume în mintea mea”), deţine lexiconul conceptual necesar cu care să realizeze această aventură în viaţa profunzimilor, se consideră în stare să surprindă „tot ce-i rămîne memoriei după hipnoza care îl reduce/ la absurd pe cel cu adevărat liber”. Altfel spus, simte poezia, dar mai ales gîndeşte poezia. Două ipoteze de lucru îi animă demersul: că omul n-ar fi altceva decît „o vietate urmărită de cuvinte, cum nişte porunci iraţionale”; şi că sîntem „un cuib plin cu fiinţele noastre transgresive”, activate de starea hipnotică. Conform acestei viziuni, poetul e un ins care fuge de lume, o priveşte fără s-o vadă neapărat; el vede ceea ce alţii n-au cum să vadă, invocînd „un teritoriu de apărat identităţile rătăcite prin puterea imaginarului”, încît poezia sa devine o perpetuă ameninţare a unei forţe necunoscute: „poetul nu scrie cu mintea,/ nici cu umbra,/ nici cu amintirea celor ce îl hărţuiesc,/ poetul este un mecanism de simplificări/ un metabolism/ compus din asimilări de nuanţe şi dezasimilări de fiinţe/ între moarte intensă şi viaţă intensă,/ un fugar,/ un anarhist generos…// dacă e aici, poetul e un stilist orgolios, un erou ce stă cu spatele la lume/ răsturnat şi secret,/ înainte de a fi poet el a avut nouăzeci şi nouă de meserii/ noăuzeci şi nouă de încercări de a răstălmăci/ toate stările unui vis încă nevisat…/ laolaltă cu sufletul/ precum o înstrăinare bizară…// astăzi e niciodată, aici e nicăieri;/ e un fel de a fi al poetului/ un fel de a începe sugestia trans-hipnotică/ printr-o viaţă de rezervă” (despre rostul îndepărtării de ceilalţi). O nestăvilită ostentaţie vine să sugrume lirismul. Multe poeme sînt „halucinaţii treze”, scene improvizate sau posibile între vis şi viaţă, între viaţă şi decupaje de lectură, între două istorii, şi se petrec în plină stradă, cu „arătări” în piaţetele Bucureştiului, a căror topografie poeta le ştie bine, forme de a întreţine poezia într-o lume ce duce cu ea oroarea şi frica de poezie: „zero civilizaţie/ zero impromptu cu îngeri/ foştii vecini din Strada Fetii/ acum îi zice Profesor Ion Bogdan/ colţ cu Strada Caragea Vodă,/ la joncţiunea dintre Dorobanţi şi Polonă,/ apropiată de strada şi Biserica Precupeţii Vechi…”; „nimeni nu mai poate să calce pe pavajul/ fin de altădată, nimeni nu mai vede/ drumul drept de la Uranus către fostele Arhive ale statului, demolate,/ mănăstirea Mihai Vodă mutată şi ea împreună cu clopotniţa/ pe strada Sapienţei, la 300 de metri mai încolo, într-o altă istorie/ cîrligul arhitectural dintre fosta şcoală românească şi Liga culturală, prin Splai, unde urcau/ mirosurile fetide de Dîmboviţa, policlinica azi abandonată, casele rămase cu ochii scoşi…” (deîndată ce au pus cadavrul pe pămînt)

Poemele devin aluvionare, dilatate de locvacitate, acumulează verzi şi uscate din „gloria cuvintelor”, uită promisiunea iniţială, rătăcind în labirintul citadin, dar „scapă” şi destule nestemate, argumente despre miracolul formării filonului poetic, frînturi şi reflecţii existenţial-textualiste (puse în seama unor cerşetori, căruţaşi, inşi pauperi sau beţivi, la colţ de stradă!) din pivotul psihologic care contează cel mai mult în demersul autoarei. Ea inventează şi un concept, cosmodernitate, pentru lumea de libertate a fiinţei, „un tot inaccesibil, dar atît de prezent/ în stările de trezire –/ singurul narcotic care te ajută să trăieşti pînă la capăt”. Pe seama sa îşi dezvoltă speculaţia: „cealaltă lume e mai puternică decît sinele/ şi decît platoşa mea…/ cealaltă lume veghează, neîntrupată”, „călătoria a început pe pămîntul nevăzut/ căci pămîntul orb/ din text a căzut/ şi astfel cuvintele s-au arătat/ ca nişte minţi lucrătoare…”, „moartea nu e viaţa aşteptată, ci răstimpul cînd misterul e luat asupra sinelui”, „eu stau în adevăr cu veşmînt celest/ o tăbliţă neagră într-un cerc”, „moartea nu ne răpeşte de lîngă umbră, ci ne redă jumătatea imaginii întregind ficţiunea”, „răul nu este substanţa ce arde precum focul/ nici mintea noastră nu este binele suprem şi veşnic”, „moartea se varsă în oglinda memoriei”, „culegem din noi fărîme de lumină/ săraci/ părăsiţi de cuvînt”, „moartea din toate părţile venind/ cum picăturile ce dilată memoria unui deşert”, „dominaţia delirului şi a convulsiilor într-o eră/ care se interoghează asupra destinului său”, „şi-a alimentat singură o mitologie a lumii derivată din viaţa sentimentală a cuvintelor”, „doar viaţa e făcută din curgerea numelor tale veşnice către luptă/ starea simţurilor negate de gînduri”, „ea/ vocea ascunsă/ în corp/ în cuvînt/ în mişcare/ în psalmul sunetului invizibil/ ferecat într-un tainic monolog…” Cum se vede, poezia preia monologul iniţiat al fiinţei, aglomerare de secvenţe din spectacolul lăuntric.

 

„mai nou am devenit vînatul delicios/ pentru fiarele globalizării”

O temă predilectă, anume că poezia e singura care poate produce comunicarea perfectă a adevărului, temă ce pune în discuţie condiţia scriitorului, revine în misterele de la ilisos (Vinea, 2015), volum veninos, atestînd un fel de răzleţire a autoarei de grotescul lumii barbare de azi, inclusiv cea artistică. Ilisos este numele rîului atenian pe malurile căruia se plimbau desculţi Socrate şi Platon, mai nou devenit un însemn masonic. Aici e vorba de apa în care „poetul se aşează ca o scoică”, martor neştiut şi incomod al schimbărilor abuzive din jur: „privesc de sus ochiul de apă/ în care bolboroseşte flacăra minţii/ amestecată cu flacăra inimii:/ cînd vine moartea să se adape la cer/ ochiul de apă se tulbură.” Imaginea îşi are tîlcul ei. „Noul val” dezamăgeşte la culme, fiind virusat fără leac de politică, susţine Furtună în maniera sa pamfletară; un „sanatoriu de anxioşi”, unde au dispărut sentimentele de prietenie şi de solidaritate: „noul val e format/ din embrioni flămînzi/ plus femei carnivore ce se dau în vînt după măduvă/ bărbaţi de consum – mediocri şi asasini cînd sînt în turmă –/ numai cîte unul, însingurat, mintos şi erotic/ atîrnă greu de goliciunea uscată/ creierul stors de alcool/ sau de ideal// sînt atentă la ochii lor, prinşi în smoala unor linii/ de machiaj politic…/ nu e o lume de prieteni/ nu e o plajă plină cu trupuri de marmură/ ci e un sanatoriu de anxioşi/ deviaţi şi fanatici/ pentru care cel mai probabil eveniment cultural/ e sosirea unui stol de email-uri şi de sms-uri/ ori beţia din ziua de salariu la mall…” Vocea s-a înăsprit, tonul s-a radicalizat, discursul acid e mai direct şi inflexibil. Vrea să facă ştiută neapărat experienţa unei generaţii căreia cursul istoriei i-a trădat idealurile: „sînt o fiinţă a împotrivirii/ la fel cum ţărmul sprijină/ dansul oceanelor/ pentru ca grădina nopţii/ să rămînă înflorită// nu-mi veţi lua niciodată/ miile de cuvinte cu ochi de ghepard…”; „înăuntrul meu/ se află atît de mulţi vorbitori de poezie…”; „scriu pentru că vreau să-mi amintesc/ cît mai multe detalii despre felul în care a/ înnebunit lumea/ înainte ca eu să îmbătrînesc şi/ să fiu dementă”. Revolta nu-şi ascunde fiorii de zădărnicie, ascunsă în murmur de talaz sau în blana poeziei cu incisivi de felină: „în curînd voi împlini 60 de ani/ dar deja mă lasă inima, mintea şi cuvintele,/ căci în fiecare poet este un suflet care se scrie pe sine unul din amintirile tuturor/ pentru a le arăta celorlalţi că misterul timpului/ ca şi cameleonica istorie/ sînt o formă de imbecilitate…/ mai nou, hipnoza de mase difuză în revoluţiile tv şi web a/ rezolvat ce era de rezolvat, toată lumea simte/ că a devenit un depozit de interdicţii şi un gadget ataşat unui/ unic creier comun, iar asta e ceva ireversibil/ cum cancerul sau implozia dirijată…”: şi mai departe: „ceea ce se întîmplă azi cu umanitatea/ e un genocid asistat prin sugestie/ adică un mare episod de alienare colectivă, venind din masochismul/ pe care omul actual l-a dobîndit ca efect secundar al unui hedonism/ fără frontiere injectat în omul de consum.” (înainte de a îmbătrîni...) Avem de a face, neîndoielnic, cu o conştiinţă lucidă care ţine să fie prezentă în epocă, să-şi divulge exasperarea prin această formă dezinhibată de poezie-manifest. Analiza e corectă, numai că scoate poezia din albia ei estetică. O secţiune a volumului se numeşte experimentul identităţii matriochka – 37 poeme pentru omuleţii care au reuşit să dreseze păpuşile dezastrului. E vorba de dezastrul pe care îl trăim cu toţii.

 

„sînt o fiinţă hipermnezică, i-am spus evanghelistului”

Prin Elegiile de la Stalingrad, poezia Angelei Furtună ia o turnură neaşteptată, abordînd o temă de mult abandonată de autorii noştri: tema ultimului război mondial, care a lăsat urme adînci în mentalitatea şi destinul frămîntat al Europei. Porneşte cu imaginaţia pe urmele unchiului dinspre mamă, sergentul Ion, căzut în cumplita bătălie de la Stalingrad, aducîndu-şi aminte că pe la 4 ani silabisea citirea primelor slove, pe scrisorile trimise de ruda de pe front: „unii copii au învăţat să citească pe cărţi mirosind a/ fistic/ eu pe scrisori îmbibate în scuipatul rece/ al eroului necunoscut// abia acum desluşesc rostul naşterii/ căci luminişul/ virgin al vieţii netrăite/ începe atunci cînd morţii tăi au ajuns la căldură/ în timp ce frigul se mută/ în forcepsul/ ce te smulge din răzbunarea copilăriei…” Rezultă o lungă şi clamoroasă rugă, cu vibraţii de spovedanie, despre neputinţa celor mulţi şi anonimi de a se opune mersului în absurd al lumii, în faţa unui Dumnezeu care îşi priveşte deşertul „cu ochii mari”, obosit de prea multele orori venite din „păcate străvechi”, cîtă vreme „iubirea şi frica au devenit gloanţe/ în mîinile noastre”. În scenariul elegiac al cărţii, ţăranul Ion, plecat departe de casă, e însoţit de evanghelistul Ioan, cel care umple mai departe cu pilde scriptura sa incantatorie, dialog în etern transpus în canon hieratic. Poeta explorează modalitatea stranie de a amalgama în materia lirică patosul de ceaslov, punerea în icoană, exerciţiul sibilinic cu accente morale şi unda publicisticii esopice, condusă prin ceaţa traseelor ritualice ale versului: „m-au îngropat de viu şi mi-au spus că sînt/ prea-bunul sacrificat,/ bun şi nebun am fost, dar am învăţat în cămaşa de forţă/ a pămîntului străin să spun adevărul şi cu el să mă vindec/ iar răstignindu-mă de ţara mea furată, am ales rănile voastre/ ca pe o limbă de exil vorbită la Stalingrad/ de sergentul Ion cu evanghelistul Ioan;/ căci voi, care aveţi impresia că lumea de-abia începe,/ trebuie să învăţaţi de la străbuni că aici legea o fac/ căpeteniile, urletul de tribună, propaganda,/ dragostea pentru trădare şi pentru abandon,/ măcinarea vecinilor,// şi astfel viaţa voastră nu mai e decît o cerere de autonomie/ caligrafiată de îngeri cu rătăcirile unui eşec colectiv…” (XXII)

Dominant este sentimentul deşertăciunii, întunecoasă, urmare a unei istorii care nivelează, care mistuie detaliile. Secvenţele de coşmar depăşesc stratul convenţional şi limitat de referinţe, care pune mereu la încercare registrul grav-reflexiv. Nimic din zona deshumării documentare, nimic din concreteţea istorică sau decorativă; totul merge pe efortul vizionar, pe cruzimea gîndului rătăcit în lacrimă; timpurile se amestecă, biografiile se şterg, epocile ies din cadrele ştiute – cam aşa se derulează secvenţele acestei scurte epopei tragice, asemuite între Volga şi Don: „ziua cînd a nins cu fulgi roşii// în ziua cînd a început să ningă/ am visat iadul şi am coborît în el/ mi-am adîncit mîinile în răni/ scormonind după zăpadă/ erau ghiocei care creşteau direct din gîtlejul lupilor// o, dacă nu atingi moartea/ ca pe o doică ce-ţi leagănă/ trupul/ o, dacă nu-i sugi sfîrcurile/ cu muzica blîndă a putreziciunii tale;/…/ paşii mei măsoară azi numai dîra încercuirii/ distanţele interioare/ dintre cercul de irosire/ şi cercul de tristeţe/ sînt un pelerin ce se caţără/ pe o scară de argint/ sprijinită de cerul dispărut în timpul/ bombardamentelor// i-am scris mamei o scrisoare/ cu creion chimic înmuiat în sînge/ căci primul lucru pe care l-am pierdut la Stalingrad/ a fost scuipatul;/ mamă, atunci cînd te va cuprinde frigul/ să ştii că a început să se stingă stirpea…” (XVIII) În ansamblu, cartea e monotonă, nu află rupturi sau surprize expresive care să dizloce inerţia relatării aride, cenuşii; e de admirat felul în care evită efectele ieftine într-o operaţiune dificilă: să actualizeze o rană politică pe care memoria nu o iartă! Spune Angela Furtună: toţi sîntem „seminţe ce cresc în fructul durerii…”

Revista indexata EBSCO