Jul 17, 2017

Posted by in Proza

Cornelia PETRESCU – Soultzmatt

 

Sînt 100 de Ani de atunci…

Pentru început, să ne aplecăm pe o pagină de istorie!

 

La intrarea României alături de Antantă în Primul Război Mondial, vitejia ostaşilor noştri nu a întîrziat să dea roade. Reîntregirea ţării într-un stat unitar era visul tuturor românilor, atît a celor din afara, cît şi a celor din lăuntrul Arcului Carpatic aflaţi de veacuri sub tirania austro-ungară. Înaintînd din Sud prin trecătorile Carpaţilor, Armata română a cunoscut însemnate victorii şi a eliberat o bună parte din Transilvania în zona Predeal-Braşov-Sibiu. Cîntecul: Treceţi batalioane române Carpaţii/la arme cu frunze şi flori/ Ne-aşteaptă părinţii, ne-aşteaptă şi fraţii/ cu inima la trecători, intonat şi azi cu emoţie, însufleţea entuziasmul patriotic românesc.

Inamicul însă presează şi trupele germane, sub comanda generalului Mackensen, atacă la Turtucaia unde înfrîngerea forţelor române, nesusţinute de Rusia conform convenţiei, este dezastruoasă. Duşmanul începe să preseze din Transilvania şi Armata română este nevoită să se retragă din teritoriile ocupate anterior. Apărarea trecătorilor peste Carpaţi se face cu multe jertfe, fiind făcuţi prizonieri peste 30000 ostaşi români (după un istoric alsacian).

Germania nu putea ierta intrarea României în război ca aliat al Antantei, ceea ce explică (dar nu justifică) tratamentul inuman aplicat prizonierilor români, un imens număr dintre aceştia găsindu-şi moartea prin înfometare şi frig în lagărele de la Soultzmatt şi alte localităţi din Alsacia, aflată în acea vreme în posesia Germaniei.

Drama României în acea perioadă a fost imensă. Înfrîngerea, capitala ocupată de armatele duşmane, Guvernul şi Casa regală refugiate la Iaşi, criza politică, foamea, lipsurile, bolile, gerul, au făcut ravagii în rîndurile armatei şi al populaţiei civile.

Trupul sfîşiat al ţării redus doar la Moldova!

Dar, urmare a masării forţelor germane pe frontul de Est, Franţa care suferise  greaua înfrîngere de la Verdun, reuşeşte să se redreseze şi o Misiune franceză, sub conducerea generalului Berthelot, este trimisă  în ajutorul României.

Un nou val de patriotism însufleţeşte Armata română sub conducerea generalilor Cristescu şi Eremia Grigorescu.

Regele Ferdinand coboară în tranşee şi însufleţeşte ostaşii promiţîndu-le pămînt, regina Maria, cu ajutorul Misiunii  franceze, organizează Crucea Roşie Română.

Puhoiul german este stăvilit în bătăliile de la Mărăşti şi Mărăşeşti, unde luptă cot la cot ostaşi români şi francezi.

Ultimele încercări ale inamicului de străpungere a apărării Moldovei au fost stăvilite prin sîngeroasa bătălie de la Oituz. Armata română, mobilizată de generalul Grigorescu cu cuvintele: Pe aici nu se trece! este victorioasă iar pierderile în rîndurile Armatei germane, obligată să se retragă, sînt importante.

Mausoleul eroilor ridicat la Mărăşeşti în memoria celor căzuţi la acele bătălii, adăposteşte români şi francezi care şi-au pierdut viaţa în lupta contra inamicului comun. Pentru ei se intonează an de an, de ziua eroilor, emoţionantul imn: Presăraţi pe-a lor morminte/ale laurilor foi/ Spre a fi mai dulce somnul/ fericiţilor eroi.

*

Nu ştiu cine îmi băgase în cap că alsacienii, care nu sînt nici nemţi, nici francezi, ar fi persoane nu prea sociabile de aceea am fost destul de suspicioasă cînd soţul meu l-a adus în casă pe Jean Letz, alsacianul bărbos cu care am devenit, pînă la urmă, buni prieteni. Ne-am apropiat cu adevărat de dînsul după seara în care, în faţa şemineului cu flăcări dogorîtoare, ne-a povestit  cîteva amintiri din copilăria lui.

– Mama mea era din Osenbach, un sat pierdut printre viile din Vosges, unde mi-am petrecut vacanţele la bunica. Cu camarazii de joc am descoperit odată, într-o vîlcea din mijlocul pădurii, un loc misterios unde ne plăcea să ne jucăm de-a haiducii. Cînd închid ochii, văd locul acela de parcă aş fi fost acolo ieri, un cimitir cu sute de cruci albe care purtau nume stranii pe ele, pentru că nu erau nici franceze, nici germane: Drăgan… Anghel… Ion… Dobre…

Oare auzisem bine? Nume româneşti pe crucile dintr-un cimitir din Alsacia? Un cimitir de români în Alsacia! Cum era oare posibil?

Jean nu ne-a lăsat să aşteptăm prea mult şi a continuat:

– Numele conspirativ de tîlhar pe care mi l-am luat fără voia nimănui era Ion, André era Ilie… lui René care era căpetenia noastră şi astăzi se ocupă de îngrijirea cimitirului de la Soulzmatt, îi spuneam Dobre… Bunica mea fusese învăţătoare la Osenbach, era văduvă de război şi a crescut singură trei copii printre care şi mama mea… Era de o bunătate cum numai bunicile pot fi, nu mă certa nici cînd veneam din pădure cu genunchii juliţi. N-a ştiut că ajunsesem pînă la cimitirul din pădure, care este destul de departe de sat, pînă într-o seară cînd probabil printre strigătele noastre de joacă i-au ajuns la urechi şi numele noastre conspirative. In seara aceea m-a iscodit pînă cînd i-am spus cine erau Ilie, Dobre şi Ion… I-am mărturisit că ne luptam cu boşii şi îngropam victimele în afara cimitirului din vîlcea unde nu mai era loc, atît de multe erau crucile care purtau pe ele nume ciudate… Atunci  bunica a căzut pe gînduri şi s-a întristat, dar copilul curios care eram a început să o hărţuiască cu întrebări. Nu a rezistat mult  insistenţelor mele şi mi-a povestit că pe locul  cimitirului fusese un lagăr german în care au fost închişi sute de prizonieri români care au murit de foame şi frig în iarna anului 1917… Am întrerupt-o pe bunica mai întîi cu întrebarea cine erau românii? Dînsa a scos din bibliotecă un atlas vechi, care a rămas pînă azi o carte dragă mie, şi mi-a arătat locul României pe harta Europei. Apoi a răspuns şi a tot răspuns la de ce-urile mele, despre România, despre război şi mai ales despre bunicul care a murit în luptele pentru  Moldova  sub comanda generalului Eric Von Falkenhein.

Întrebarea:

– Oituz, Mărăşti, Mărăşeşti? a ieşit spontan din gura soţului meu.

După ce a scormonit jarul de pe vatra şemineului, Jean a răspuns scurt:

– Oituz!

După o altă scurtă pauză în care şi-a dres glasul  a continuat să-şi amintească  din povestirile bunicii pe  vremea cînd el purta pantaloni scurţi:

– Cînd nemţii i-au adus pe prizonierii români în lagărul de la Val-de-Pître, adică la Soultzmatt, bunica primise despre bunicul doar comunicarea lapidară de dispărut şi aştepta neîncetat veşti. Cu gîndul la dînsul bunica, vorbitoare de germană şi franceză, a acceptat să fie interpret în lagăr. Astfel a putut comunica odată cu un prizonier român care vorbea bine franceza şi care i-a dat o imagine despre cumplitele lupte din România şi a sfătuit-o cum s-ar putea obţine veşti  despre bunicul dispărut. Anii din spre sfîrşitul războiului au fost năprasnici, populaţia era vlăguită din cauza lipsurilor, veştile cumplite nu conteneau, armatele erau epuizate, deruta nu înceta… Atunci a venit şi  gerul cumplit din ianuarie 1917. După ce a văzut prizonierii români scoşi la muncă în plină iarnă pe un frig năprasnic, bunica a fost atît de zguduită că nu s-a mai putut duce acolo. Erau, bieţii oameni, nişte schelete care abia îşi tîrau ultimul suflu de viaţă, oblojiţi   în zdrenţe rigidizate de ger… In primăvară,  în locul cu pricina, erau numai movile de pămînt înconjurate cu sîrmă ghimpată. Azi acolo, la Soultzmatt, se află cimitirul eroilor români…

Intervine soţul meu, căruia emoţia i-a pigmentat vocea, mai mult ca de obicei, cu inconfundabilul accent românesc:

– Bunicul meu, care era sergent major, a luptat şi dînsul în anul 1917 pe linia Mărăşti-Mărăşeşti şi a fost camarad de arme cu ostaşi francezi… A avut şansa să supravieţuiască flagelului şi a fost decorat cu Medalia Militară de Preşedintele  Republicii Franceze. Vino să îţi arăt brevetul pe care l-am înrămat şi l-am pus pe perete la loc de cinste…

 

*

 

Am aşteptat cu nerăbdare acel 1 mai cînd am avut cîteva zile libere şi am putut urca spre Alsacia.

Primăvara era în deplinătatea frumuseţii şi purităţii ei. După lungi şi nu prea plăcuţi kilometri pe autostradă ne-am pierdut pe drumeaguri de ţară printre lungi şiruri de viţă de vie care începeau să poarte haine de-un verde luminos. Prin fereastra deschisă vîntul aducea valuri de parfum delicat de floare de viţă de vie pe care, ascunsă discret în verdele podgoriilor, n-o puteam distinge cu ochiul.

Într-o mică intersecţie de drumuri de ţară, o săgeată cu o inscripţie abia vizibilă: SOULTZMATT- Cimetière des heros roumains.

Am urmat drumul indicat de săgeată şi peste scurt timp marea de podgorii s-a pierdut în cea a pădurii, înveşmîntată şi ea în haină de primăvară. Drumul urca în spirală strînsă, capătînd sclipiri de argint atunci cînd razele soarelui se fofilau printre copacii care se îndesiseră.

Nici un picior de vietate,  nici un zumzet de motor. Te puteai crede într-o altă lume şi în alt secol, nimic nu amintea de viaţa trepidantă a oraşelor lumii în care trăim. Nu ştiu prin ce miracol chiar şi penibilul zgomot al bătrînului nostru automobil şi-a pus o surdină. Mi se părea că plutim prin masa de verde crud ca un vas fantomă care vrea să întîlnească orizontul pe o mare fără valuri.

Drumul s-a  terminat într-o poieniţă care te face să te crezi Peun picior de plai… Pe-o gură de rai

Am coborît în tăcere şi abia atunci am văzut cimitirul pierdut în vîlceaua din pădure, imensă gură cu dinţi albi, aliniaţi ca nişte soldaţi la paradă.

Am păşit fără nici o vorbă printre coloanele care încadrează intrarea, îndreptîndu-ne spre crucea zveltă care le străjuieşte pe cele mici şi albe sub care odihnesc fraţii noştri.

Am citit şi recitit cu emoţie placa comemorativă:

 

CEI 687 PRIZONIERI DE RĂZBOI ROMÂNI

CARE DORM ÎN ACEST CIMITIR

SÎNT MORŢI

DE FRIG, PRIVAŢIUNI ŞI TORTURĂ

DIN IANUARIE PÎNĂ LA FINELE ANULUI 1917

 

Ne-am recules cu greu pentru a citi numele înscrise pe crucile albe: Stan Ion, Pandele Ilie, Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin… Şi iar Ioni, Neculai şi Văsii…

Ne-am  oprit  în vecinătatea zidului care înconjoară cimitirul, unde o statuie albă stilizată, înduioşătoare prin simplitatea ei, înfăţişează o femeie.

Înscrise pe piatră, cu litere minuscule, doar trei cuvinte:

 

Monumentul mamei soldatului

 

Am îngenunchiat pe piatra încălzită de soare şi picături nechemate au udat picioarele mamei care nu a putut stropi cu lacrimi mormîntul fiului ei.

 

*

În anii din urmă se organizează la Soultzmatt festivităţi în memoria ostaşilor români care odihnesc în glia alsaciană. Se întîlnesc acolo reprezentanţi ai diasporei române din Europa, oficialităţi, francezi care iubesc România… Dar printre ei nu sînt şi mamele celor care nu şi-au găsit odihnă în locul cu verdeaţă  de acasă.

Şi pentru ei nu se intonează imnul de la Mărăşeşti care face să vibreze mereu şi mereu sufletele româneşti.

 

Cornelia Petrescu

                                                                   Saint-Laurent-du-Pont

                                                                   Ianuarie 2017

Revista indexata EBSCO