Jul 17, 2017

Posted by in Proza

Boris CRĂCIUN – Podul aruncat în aer sau cum am supraviețuit noi, Crăciuneștii

   Mama povestindu-mi în 1972, înainte de plecarea la Domnul: …Tu aveai un an şi patru luni. N-ai cum să-ţi aminteşti. Dar isteţul de frate-tu, Victor, zice că ştie totul. Avea pe atunci şase ani. Taică-tu Iordache e fricos, nu-ţi povesteşte, băiete, ascultînd Europa Liberă, crezînd c-o să vină americanii, să ne salveze de comunism. Se simte „vinovat” că e fugit din Basarabia, că ar putea fi pedepsit de noii bolşevici, care ne conduc. Îi este teamă că tu, reporter guraliv, ai putea da în vileag, prosteşte, taina noastră de familie. De aceea nu îţi mărturiseşte episodul cumplit, din viaţa noastră, cînd oamenii lui Stalin au pus dinamită pe-ascuns şi au aruncat în aer Podul Leuşeni – Albiţa, cu tot cu mulţimea de refugiaţi, căruţe, bagaje, copii, maşini, tot ce era pe pod. O bubuitură infernală, care ne-a asurzit. Norocul nostru, altfel eram oale şi ulcele! Abia trecusem podul, din Basarabia ocupată prin parşivul Ultimatum, în Vechiul Regat, România. În trăsura noastră, eram patru: eu, Iordache, Victor şi tu, care sugeai la sîn, şi-ai tresărit la explozie, pornind să plîngi. Fugeam din Basarabia ocupată de bolşevici, pierdeam toată averea, 18 hectare pămînt, moară, case, servicii; eram de-acum săraci, dar trăiam, noi patru vieţuiam, nu muream înecaţi în Prut, rîul blestemat. Nu uita niciodată acea clipă sîngeroasă, cînd Dumnezeu, numai el, ne-a scăpat de năpastă…

 

Sigur, n-am uitat niciodată mărturisirea matale, maică! … Şi acum, la senectute, cînd se apropie Timpul Spovedaniei, reconstitui imaginar drama familiei refugiate, persecutate şi umilite, asemenea oropsită de invadatorii stepelor, precum toţi cei un milion de români din Basarabia şi Bucovina, care, de nevoie, şi-au părăsit casele şi au fugit pe drumul bejeniei în Vechiul Regat, la 28 iunie 1940.

În văleatul 1974, cînd s-a prăpădit tata la Bucureşti, un an după buna mamă, fratele Victor a găsit printre acte tăinuite (încă se temea de comuniştii la putere!), un jurnal intim al său, păstrat lîngă Biblie, pe care fratele Victor Crăciun, scriitor, l-a publicat cu titlul LETOPISEŢ CRĂCIUNESC, dar titlul original, scris caligrafic de tata era MEMORIU, datat 1974. Am reprodus şi eu, în cartea mea cu nr. 100 – ALMANAHUL SENECTUŢII, 2016, această scriere valoroasă pentru noi, în care vorbeşte detaliat despre viţa Crăciuneştilor din satul Cuza-Vodă, Slobozia Conachi, lîngă Pechea Galaţilor de azi.

Ei, şi tata, făcînd Şcoala de Notari şi Şcoala Superioară de Administraţie, cu patalamale în mînă, vine deodată la casa părinţilor Vanghele şi Marghioala, zicîndu-le ţanţoş:

– Plec peste Prut, în Basarabia! Acolo îmi dă leafă dublă şi-am să mă îmbogăţesc, plec!

– Şezi domol, diavole! Îl cauţi acolo pe Scaraoţchi!? Nu te duce, holteiule, în gura lupului.

Basarabia asta ba-i românească, ba-i rusească, aşa cum bate vîntul. E pericol, că Stalin o să şi-o ia înapoi, zicînd că-i a lui. Dacă te-o prinde rusul, Iordăchiţă,  în Siberia ai să ajungi. Rămîi în Regat!

– Ba, mă duc, tataie…

Şi s-a dus. În 1933, s-a căsătorit cu o româncă basarabeancă, orfană din Cetatea Albă şcolită, ca învăţătoare, la Şcoala Eparhială din Chişinău. Muncind pe ruptele, amîndoi au făcut avere la Durleşti-Chişinău, tata a fost şi pretor (şef plasă, deci în administraţia românească), iar la invazia Armatei Roşii, de la finele lui iunie 1940, tata a trezit-o noaptea pe mama, trăsura cu caii înhămaţi era trasă la scară (ascunsese toporişca, pistolul, banii, bijuteriile, ciomagul într-o tainiţă de sub lada căruţei), i-a spus că, gata, trebuie să fugă în România, altfel vor ajunge în Siberia, mama a înţeles pericolul care ne păştea; au azvîrlit în trăsură merinde, valize, haine, au pus lacăt la casă şi au hotărît: Da, fugim peste Prut, la Galaţi, ca să ne salvăm, altfel e de jale! Şi au fugit, cu noi, cei doi băieţi, singura lor comoară adevărată.

Noapte de vară. La lumina Lunii, tata dădea bici cailor. Noi dormeam în lada căruţei, neştiutori. Drumul pietruit de la Chişinău la Prut era înţesat de căruţe, rar maşini ale timpului. Pîlpîiri de felinare, iar ziua coloană imensă de români plecaţi într-un exod biblic, de teama spurcaţilor de stalinişti antihrişti din URSS, care năvăleau cu maşinile lor ameninţătoare, cerînd refugiaţilor să se întoarcă acasă. Dar oamenii ştiau că„acasă” e, de fapt, arestul, trenul transsiberian şi Lacul Baikal. Prohod na Sibir! Aşa că şi-au continuat drumul. Tata mai abitir şfichiuia caii.

În fine, Leuşeni, înainte de Prut. Emoţie, înghesuială de căruţe şi pedeştri, dar şi maşini. Sîntem pe POD. Trecem podul la Albiţa, în Vechiul Regat. Părinţii sînt fericiţi de izbîndă. O izbîndă dureroasă. Mama mă strînge bucuroasă, pe capra trăsurii, mă sărută pe frunte. Îl sărută şi pe cel mare, numit Vichi, iar tata îndeamnă caii spre Dealul Huşilor. Gata, am scăpat de bolşevici!

Cînd trăsura se îndepărtează de rîu se aude explozia despre care îmi povestea măicuţa. Victor a auzit-o. Se laudă şi acum că a văzut năpasta, cînd a întors capul în urmă. Ce era? Podul sărise în aer, cu tot cu căruţe, cai, calabalîc, oameni, maşini. Morţii erau luaţi de unda Prutului blestemat. Muribunzii din albie urlau după ajutor. Cadavrele cailor se duceau la vale. Prăpăd şi jale. Iar criminalii care declanşaseră trotilul, pus de ei pe furiş sub pod, rînjeau din ascunzătoarea lor sinistră, satisfăcuţi că ordinul Tătucului Stalin fusese îndeplinit. Nu numai la Leuşeni – Albiţa, ci pe toată albia Prutului. Aproape toate podurile, multe, au fost atunci aruncate în aer, ca să-i pedepsească pe refugiaţi.

 

Ţi-am spus să nu te duci la Chişinău, băiete!… Cînd am ajuns în satul de baştină al tatei, la Cuza-Vodă, Covurlui, după cîteva zile de peripeţii în plin război, cu întoarcerea armelor, bunicul Vanghele Crăciun ne-o întîmpinat bosumflat, ţipînd la fecior:

– Iordache-Iordăchiţă, cînd ai plecat, fără voia mea, în Basarabia, ţi-am spus, diavole, să nu te duci peste Prut, că acolo-i pericol mare cu ruşii. Salariu dublu, îmbogăţire, hihi!, visuri, băiete. Ai făcut avere, da, dar toată s-a dus pe apa sîmbetei, mai degrabă pe apa Prutului ăsta blestemat. Unde-i averea? Cu ce te-ai ales, fiule, în atîţia ani munciţi în Basarabia? Ce taci ca mutu? Ţi s-a dogit glasul? Zi!

– Cu ce, tataie? a răspuns într-un tîrziu tata Iordache, trăgîndu-l pe Victor lîngă el, în timp ce mama mă ţinea pe mine, plodul, în braţe. Uitaţi-vă, mamă Marghioală şi tată Vanghele, asta-i averea mea. Paraschiva, nevastă frumoasă şi iubitoare, care mi-a dăruit doi băieţi sănătoşi, toţi scăpaţi din iadul sovietizat. Asta-i averea mea scumpă ca lumina ochilor. Vom lua viaţa de la capăt: eu notar, Paşa învăţătoare. Acum ne primiţi la voi?

– Cum să nu vă primim! a sărit de acolo bunica, luîndu-mă în braţe. Casa noastră e şi a voastră.

– Hai fie, dacă zice aşa Marghioliţa. Dar să-ţi fie de învăţătură, Iordache: să-ţi piară gîndul urît cu Basarabia. Ursul rusesc, spun cărţile vechi de la Petru cel Mare, a pus gînd rău Basarabiei noastre. Şi nu o va lăsa din gheare niciodată. Că aşa-i rusul hrăpăreţ din născare. Şi ţarii, şi comuniştii, şi oricine-ar fi la ei sînt cuceritori lacomi. Mă tem că puhoiul stepelor, hoarda lor, nu va putea fi oprită în vecii vecilor… Amin! Şi Dumnezeu să ne apere de antihrişti…

Avea dreptate bunicul.

 

Post-scriptum norocos la această poveste adevărată… Viaţa de roman a familiei noastre a continuat cu multe întîmplări, în regimul comunist, la Cuza-Vodă, Pechea, Aradul Nou şi Ruginoasa, fiind consideraţi de toţi, cu jenă, „basarabeni”, deci refugiaţi cu biografie „pătată”. Şi totuşi, noi, cei doi băieţi ai Crăciuneştilor,  Iordache şi Paraschiva (martiri ai refugiilor Basarabiei, furată de bolşevici) am pus mîna pe carte, am muncit îndîrjit, după puterile noastre modeste, am isprăvit pe rînd Şcoala Normală „Vasile Lupu” şi Filologia la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi, am devenit ziarişti, scriitori, militanţi cu pana şi faptele ai mult chinuitului neam neolatin de la Dunăre şi Carpaţi. Aşa cum au dorit părinţii, meseria noastră a fost scrisul. Amîndoi, fiecare aparte, am scris mult, desigur prea mult! Şi doar am ştiut maxima: Non multa, sed multum. Poate aici am greşit. Ne-am risipit în nenumărate proiecte scriitoriceşti şi jurnalistice, editoriale. Am scris, însumate, cîteva sute de titluri de cărţi, unele de autor, altele redactate, ediţii îngrijite, literatură pentru cei mici şi cei mari, albume, monografii, dramaturgie, romane. Atîta am reuşit să facem ca jurnalişti, scriitori şi slujitori împătimiţi ai neamului românesc. De fapt, am fost norocoşi după episodul cumplit al aruncării în aer a PODULUI DE LA LEUŞENI-ALBIŢA atunci, în miez de vară 1940…

Aşa că, de-acum, putem să ne ducem liniştiţi dincolo…

 

 

Revista indexata EBSCO