Jul 17, 2017

Posted by in Poezii

Radu CANGE

 

Plin de nerăbdare

 

Să nu-mi aduc aminte de nimic,

Ca un bolnav să mă agăţ de lume

Ori cursul vieţii mele să îl stric,

Să mă-ntâlnesc cu doamna Ulalume.

 

Să vieţuiesc un veac între fantasme,

Ca între foci, cu ochii lor vioi,

Să creadă lumea că-s desprins din basme –

Poate mă-ntorc din viaţa de apoi.

 

Să fie un vârtej, un cataclism,

Să scap de toţi – de multe nu se poate,

Şi prăbuşit pe muchie,-n scepticism,

Să simt neantu-aproape, mai aproape.

 

Ca şi atunci – şi plin de nerăbdare -,

S-ajung lângă tristeţile solare.

 

 

 

Dar ce mai dau cu vorba

 

Un maestru al maeştrilor să fiu,

Ca Michel, Rafael sau Leonard,

Şi firea să-mi pictez, unde îmi ard

Culorile din vis, ca în pustiu.

 

Să colorez cu rime cerul viu,

Invidiat de toţi, că mi-s şi bard,

Din rime dăruind câte-un smarald

Iubitei mele sau vreunui fiu.

 

Dar şi mai mult, chiar aş făgădui,

Noianele de sfaturi, ca un fante,

Iar lumea toată ziua ar vui,

Că am iubit dameze elegante.

 

Dar ce mai dau cu vorba şi de zor,

Când eu nu sunt decât un muritor ?

 

Poveste

 

În pace, prin păduri şi printre şesuri,

Când stăpâneau bătrânele eresuri,

Şi vulturul înalt plutea lumina,

Oricui părea că nu există vina,

 

Stricării sufletului şi-a puterii ;

Nu se-auzeau nici scâncetul durerii,

Nici tobe în vacarm şi duşmănii ;

Trăiau cu toţii, ca între copii.

 

Doar muzica sfioasă, a-mplinirii,

Îi stăpânea – şi toţi erau ai firii.

Iar un colind mijea, din când în când,

Chiar îngeri se rugau, doar murmurând.

 

 

Şi se simţea că, sus, între ponoare,

Se-ntâmplă o roire de fecioare.

 

 

Statuia

-romantism-

 

Iubito,-aseară iar m-am îmbătat …

Ce demon negru înspre mine suie ?

Eu sunt nebunul care-a fulgerat,

Cuţitul greu prin nobila-ţi statuie?

 

 

Şi mâna mea să nu te fi văzut,

Că te-am sculptat cu-o oră mai devreme ?!

Mai bine în genunchi aş fi căzut

Şi-aş-fi-aşteptat ca iadul să mă cheme.

 

Pe cine-am vrut atunci să mă răzbun,

Şi clipa să-ntinez unei copile ?

Din cioburi ascuţite sau fragile,

Încerc din marmoră să mi te-adun.

 

 

Ca robu-n urmă-ţi am să mă târăsc,

Să sângerez, să-ţi spun că te doresc.

 

De care nimeni

 

Când fiecare-şi moare moartea lui,

Nu mai e loc demult între cuvinte,

Nu-i spaţiu şi nu ai unde să-l pui,

Prinos să fie gravelor morminte.

 

Ai fost o pată de lumină-n cer,

Un nor vremelnic, poate doar o scuză,

Poate un nemaipomenit truver

Şi înfrăţit cu galeşa ta muză.

 

Ai fost un om, o pasăre ciudată

Care nu a putut să zboare jos,

Şi literă în lacrimi sugrumată,

Când versul spre-înălţimi părea sfios.

 

O mână de pământ eşti, aruncată

De care nimeni n-o mai şti vreodată.

Revista indexata EBSCO