Jul 17, 2017

Posted by in Poezii

Horia BĂDESCU

 

Dinaintea ta merge tăcerea

(fragmente)

 

*

 

Doar tu,

nimeni altcineva.

Din prag

străinul îţi face semn;

atît de vast cerul

în faţa nopţii!

Face semn

străinul.

Strălucesc stelele,

limpede orizontul,

fără de voce şi fără de sine

pămîntul.

Face semn

străinul;

doar tu,

nimeni altcineva.

 

 

*

 

De-o parte atotputernica zi,

de cealaltă-ntunericul,

cu umbra lui în de el

măsurîndu-se,

de-o parte fiinţa Lui

neajunsă sieşi,

de cealaltă plînsul oaselor scurse

de carnea neantului,

durerea zilei moarte înainte de

naştere.

 

 

*

 

Fumegă iarna, fumegă greu,

Parcă-ar răsufla sub pămînt Dumnezeu,

sub pămîntul cerului, în adîncuri, în hău,

cînd îi lacrimă ochiul a părere de rău.

Fumegă iarna fum de lumină

peste carnea lumii, străină,

peste podul din palmele lunii

unde se suie pe cruce alunii.

Fumegă iarna-n ţevile oaselor,

pe unde sărută gura frumoaselor?

Pe unde-i coapsa de ger încinsă,

pe unde noaptea de noapte-aprinsă?

Pe unde Iadul, pe unde Raiul

în care-şi află tăcerea graiul?

Fumegă iarna, fumegă, fumegă…

cum de din sine viaţa alunecă.

 

 

*

Poemul,

şi vorbele,

ecouri din bîlbîiala

neantului

acolo unde începe

gramatica sîngelui şi sintaxa

tăcerii.

Poemul,

în uitarea cuvintelor.

 

Despre neîntrupata-ntrupare a ascunsului terţ

lui Basarab Nicolescu

 

E pretutindeni şi

niciunde,

precum văzduhul în oasele

vîntului.

E înlăuntru şi în afară,

în afara lăuntrului

şi-n lăuntrul a ceea ce niciodată nu-i

înafara lăuntrului.

Este fără să fie,

precum ecoul mării

în scoicile moarte,

în toate şi-n sine însuşi

ascuns,

în toate şi-n sine strălucind

de luminile umbrei.

Cu fărădemîinile lui

ne ţine-mpreună,

cu văzul orbeniei sale

ne duce

prin pulberea orizonturilor

lui niciodată-niciunde.

Din neîntrupata lui întrupare

venim.

Tu i-ai simţit aripa

trecîndu-ţi nefiinţa

fiinţei,

nemoartea

printre palmele morţii

şi zicerea fărădezicerii lui!

 

 

*

 

Oraş bătrîn,

oraş trufaş şi fără speranţă.

Cu timpul şi ploaia

curgînd de pe streaşina nopţii

în rigola uitării.

Oraş bolnav de el însuşi.

Cu străzi putrezind odată cu umbrele

care-şi caută trupul pierdut,

cu pieţe în care doar aerul bolnav

mai are ecou.

Oraş ipocrit,

cu sufletul ipotecat

pe mărunţişul prostiei,

ora aceasta e ora

ispăşirilor tale:

la barieră

nu mai opreşte nimeni,

nici măcar Dumnezeu.

 

 

*

 

Nimic nu mai trece

dincolo de abisul

memoriei.

Carnea ta

nu mai e decît amintirea

unor cuvinte:

o, Doamne, mireasma femeii tale

care te străbate

şi te cutreieră

şi e un vînt rece şi pustiu

un viscol

îngropat în troienele

sîngelui,

o, Doamne, mireasma femeii tale

şi mireasma ţărînii

în care îngenunchi să afli

tărîmul

prin care umbla Dumnezeu

învelit în despuiata lui

frumuseţe,

o, arşiţa toamnelor tale

nebune de pustiitele vremuri

şi veri,

peste care bate clopotul

cuvintelor

pierdute-n tărîmul care încă

nu le-a născut!

 

 

Gramatica pragului

 

Moartea,

viaţă declinată-n

acuzativ;

 

moartea,

pronume-al uitării;

 

moartea,

adjectiv al abisului,

adverbul unei călătorii

fără întoarcere;

 

moartea,

verb fără conjugare

de-a pururi.

 

 

*

 

E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu

şi vremea parcă nu se mai împarte

şi ninge în cuvinte şi e moarte;

dă-ne un semn că încă mai eşti viu!

Fiindcă bat clopotele a tîrziu,

fiindcă n-a mai rămas ce să ne poarte

şi doar tăceri ţin zilele de toarte,

dă-ne un semn că încă mai eşti viu!

Fiindcă numai uitările ne ştiu

şi ştreangul spaimelor ne rupe gîtul,

fiindcă ne-ngheaţă-n inimă urîtul,

dă-ne un semn că încă mai eşti viu!

Cîinele lumii urlă a pustiu.

E iarnă mare, Doamne, şi-i tîrziu

 

Revista indexata EBSCO