Jul 17, 2017

Posted by in MOZAIC

Theodor PÂSLARU – Povestiri și amintiri din trecut (VI)

 

Conferinţa interaliată a statelor Antantei din noiembrie 1916 convenise asupra unei ofensive, ce urma să se  desfăşoare în primăvara anului 1917. Participant la conferinţa interaliată de la Petrograd – ianuarie 1917, prim-ministrul României, I.I.C. Brătianu a solicitat ca proiectata ofensivă să aibă drept scop degajarea Dunării şi a regiunii petrolifere. Deşi delegaţiile engleză şi franceză au susţinut această propunere, conferinţa nu a luat nici o decizie în această privinţă. Discuţiile ce au avut loc ulterior, între autorităţile militare române şi cele ruse, au dat la iveală deosebirile de vederi în privinţa concretizării planului de ofensivă. Delegaţia română formată din I.I.C. Brătianu şi generalul C. Prezan, deplasată la Petrograd în 22-29 aprilie/5-12 mai 1917, a obţinut consimţămîntul Stavkăi ca ofensiva să  nu urmeze direcţia Galaţi-Brăila, ci Nămoloasa- Rm Sărat combinată cu o lovitură dinspre Mărăşti.

Relatările memorialistului nostru conţin ecouri rarefiate din unul dintre punctele, unde asemenea decizii înalte urmau a fi puse în aplicare. Pe frontul de la Mărăşti era liniştea de dinaintea furtunii. Textul pe care îl reproducem face parte dintr-un volum pregătit pentru publicare la Editura Junimea.

 

16 (16/29 n.n.) mai 1917, pe frontul Pralea – Mărăşti.

Nemţii, la ora 3 dimineaţa, văzînd că e linişte pe poziţii, au început, în mai multe puncte, să dea drumul la pîrîitorile lor, să clănţănească. Acestea erau nişte piese din lemn tare, făcute (astfel încît, n.n.), cînd le da drumul, făceau zgomot întocmai ca mitralierele, simulînd dezlănţuirea vreunui atac. Însă ei atacau în altă parte, spre a face o ruptură de front sau a captura prizonieri.

Ei nu se gîndeau că acum nu le mai merge. Noi eram în aşa fel consolidaţi pe teren încît, chiar dacă ar fi adus jumătate din oştirea lor de pe toate fronturile în acest sector, nu ar fi cedat. Chiar dacă admitem cazul că ar fi rupt frontul în alte părţi şi ne-ar fi înconjurat, cele 286 guri de obuziere şi tunuri de diferite calibre, nu ar fi cedat aşa de uşor. Nici noi nu le puteam scoate din locul lor, dar nici ei nu le-ar fi putut captura, în aşa blindaj au fost băgate!

Atacul a început la ora 3 dimineaţa în direcţia Poiana Ursului, cota 612. A ieşit pe zonă, din tranşee, o trupă. Ai noştri îi văd. Îi lasă. Cînd se apropie de reţele, începe artileria noastră a trage în ei. Atunci ni se semnalează ieşirea la atac în mai multe părţi. Ordonăm să tragă cu tunurile în acele părţi. Trag şi ei cu obuzierele lor, dar vai, tot într-ai lor. Măresc tirul şi bat pe poziţiile noastre. Ai noştri erau retraşi (de pe poziţii, n.n.), dar gata de atac, cînd vedem orice mişcare de-a lor, că nu se astîmpără şi vor să piardă oameni mulţi. Ni se dă comanda de a trage cu toate 286 tunuri, luat barajul (de foc, n.n.) de la stînga spre dreapta. A fost ceva îngrozitor!  Nimic nu a rămas din liniile de tranşee inamice, foc, pară, fum şi praf, mîini, picioare, capete, corpuri, maţe şi căşti ca ceaune, pustiu şi miros de stîrvuri arse. Unii dintre nemţi, înnebuniţi de aşa atac, zvîrleau tot ce aveau la ei şi strigau, cu mîinile în sus: Ah (ale, n.n.) Guten Romenos camarad. Eu nih războiu!

În ziua aceea, noi n-am pierdut ca morţi nici zece oameni. Dar de la ei cîteva mii, plus cam 300 de prizonieri. Văzînd ei că în direcţia noastră nu au făcut nimic, au încetat de a mai răspunde şi nu au mai tras nici un foc de armă. Atunci noi, cît şi posturile telefonice, am ieşit pentru refacerea liniilor (telefonice, n.n.).Împreună cu nouă camarazi ieşim pe teren. Îmi iau carabina germană în mînă, centrala telefonică în spate şi… pe zonă! Refacem, ce-i atins! Stăm de vorbă cu camarazii infanterişti din diferite regimente pe unde am trecut. Toţi băieţii, acum cu curaj, ne spuneau: – Artileria noastră să-i bată aşa cum a fost azi şi noi, fraţilor, să-i curăţăm şi pe ei şi terenul! Numai aşa vom birui!

O ruşinoasă constatare şi întîmplare ciudată.

Bieţii ostaşi din diferite regimente îndurau fel de fel de mizerii şi intemperii ale timpului (climei, n.n.). Sufereau de foame şi de frig. Apoi se mai găseau şi fiinţe neurastenice sau sifilitice, brute cu chip omenesc, îmbrăcate cu uniforme şi galoane, care se credeau, în mintea lor, stăpîni a toate şi fără frică de nimic în calea lor.

Aşa era un căpitan în rezervă de la Bateria a 3-a a regimentului 16 Obuziere. Acesta avusese (de-a-lungul timpului, n.n.) două ordonanţe, ostaşi şi oameni ca şi el. În fiecare zi trebuia să bată pe unul pînă îl zăpăcea. Se dusese vestea despre el, ca de popă tuns. Zilnic cerea celuilalt căpitan, să-i dea un alt ostaş ca  ordonanţă. Trecuseră prin mîna acestui spurcat peste 100 şi ceva de ostaşi. Nu mai voia să se ducă nici unul ca ordonanţă la dînsul. Ştiau de acest ticălos şi maiorii şi colonelul, dar nu aveau ce-i face. Era un om de nimic, nu cunoştea nimic, habar nu avea cum se ocheşte sau cum se trage. Fiu de trîntor burghez, pus la adăpost şi luînd leafă (soldă) dublă de pomană.

Ţipa şi cerea să-i mai dea o ordonanţă!  Atunci (comandantul, n.n.) adună întreg Divizionul, trei baterii, peste 360 de oameni şi îi întreabă, care din voi vă duceţi ordonanţă la domnul căpitan? Aveţi solda 30 de lei pe lună, plus ce vă mai dă domnul căpitan. Nici unul nu răspunde, nimic. Atunci vorbeşte el ostaşilor, că de acum înainte nu-i va mai bate! Iese un ostaş rezervist voinic, de pe Ialomiţa. În baterie era ca călăreţ[1], dar acum nu mai avea caii, că-i muriseră de foame şi rîie. El spune (comandantului, n.n.) colonelului şi domnilor maiori că se duce ca ordonanţă, dar cu o condiţie: timp de 12 zile să-i arate căpitanul, ce să facă în fiecare zi spre a fi mulţumit, fără bătaie. Au convenit amîndoi. Trupa a început a rîde!

Trec o zi, două, trei. În a patra zi, îi vine căpitanului nebuneala (să-şi bată ordonanţa,n.n.).  Ostaşul îi apucă, mîinile amîndouă, cu o mînă a lui şi îi spune, stai, nu face nici o mişcare, că te dărîm. Aşa avem condiţiunea, 12 zile (nu mă baţi,n.n.). Îi dă drumul. Căpitanul furios se repede şi ia revolverul. Ordonanţa pune mîna pe el. – Ţi-am spus! Acum îţi trag eu! Căpitan să fii, dar de frica mea trebuie să ştii! Aşa avem condiţiunea (învoiala, n.n.)! Te iau în spate acum, ca pe un buştean şi te duc la colonel! Sînt om ca şi tine, am cinci copii acasă! Ţara m-a chemat, ca şi pe tine, s-o apăr nu să mă baţi tu şi să mă ameninţi cu Ştaerul (revolverul)! Cu mine o termini, ori aşa, ori aşa! Mai avem opt zile, pe urmă vom vedea amîndoi ce vom face.

Pînă atunci îl mai lasă o zi, două, să vadă ce mai face. Ordonanţa, toate le pusese la punct şi erau în ordine, ca să nu mai aibă vreun motiv de bătaie. Dar bolnavul, tot bolnav, iar i-au venit nervii de a bate. Ordonanţa, ca să scape de el şi pe alţii de aşa urgie, îşi face un plan diabolic. În vremea aceea de mizerie şi de foame, mureau zilnic 50-60 de ostaşi de tifos exantematic. Ordonanţa caută o sticluţă mică, i-o procură un camarad, şi se duce, cînd a fost mai disponibil, devale, unde erau cîte unii bolnavi şi izolaţi. Vorbeşte cu un sanitar: – Îmi dai patru insecte (păduchi), găsiţi pe aceşti bolnavi. Bagă-i în sticluţa aceasta. Na-ţi patru lei. S-a făcut tîrgul! Şi acum să-i venim de hac, căpitanului.

Seara, la culcare, îi bagă insectele în aşternutul căpitanului, în cearşafurile albe şi curate, ca cei patru flămînzi să-şi facă datoria infectîndu-l cu muşcăturile lor. Şi aşa a fost! A doua zi, l-a găsit bîţîiala pe bietul căpitan. A avut temperatură. Cheamă pe căpitanul medic. – Are febră, îi spune acesta ordonanţei. Ai grijă de el! – Da, să trăiţi!

Ordonanţa caută pe cei patru inamici. Cum îi vînează, îi pune la sticlă. Trece o zi şi iar îi pune în aşternutul căpitanului. Acum vede că l-a aranjat.  Căpitanului îi vine nebuneala, îi vine să fugă. Căpitanul medic îi spune ordonanţei: – Aveţi grijă de el, nu-l lăsaţi! Căpitanul dă să fugă. Ordonanţa îl ţine pe loc. Îi mai dă şi o bătaie, ca de frică, să stea. Asta a fost timp de trei zile. În a patra zi, căpitanul nu se mai putea ridica din pat. Ordonanţa cheamă ostaşii, ce fuseseră ordonanţe, bătuţi de căpitan, să-şi scoată pîrleala, să-i tragă şi ei cîteva palme, să-i ţină minte căpitanul! Acesta nici nu mai putea vorbi.

Vine căpitanul medic, în a cincea zi. Bolnavul îi face semne că ordonanţa îl bate, că nu-i dădea medicamente, ci doar lapte şi ceai. Iar hoţul cel de pe Ialomiţa, ordonanţa, îl întreabă pe medic: – Ştiţi ce spune? Spune că, dacă va muri, toate lucrurile lui, cu valize cu tot, să fie ale mele. – Dar de ce arată cu mîna în sus? – Ştiţi că ieri, mai putea vorbi. Mi-a spus că, dacă moare, să-i fac mormîntul pe aici, aproape şi să-i pun o cruce înaltă de doi metri, de stejar, la cap. (A la Păcală! n.n.)

În a şaptea zi, bolnavul s-a curăţat ca o neghină. L-au îngropat între stejari, pe coasta cealaltă, ca toţi să-i necinstească şi groapa pe care n-o merita. Aşa pier oamenii cei răi şi ticăloşi de pe pămînt!

Eu, în fiecare zi, plecam pe poziţie prin tranşeele Regimentelor de Infanterie 9 Rîmnic, 10 Putna, 12 Cantemir Bîrlad, 8 Buzău, 24 Tecuci, 11 Siret Galaţi, 27 Bacău, 16 Vaslui şi altele, care acum îmi scapă din vedere. Cu toţi vorbeam şi-i încurajam pe toţi rugîndu-i să-şi facă datoria şi dacă brutele (de ofiţeri, n.n.) nu vor merge cu voi în toate împrejurările, să-i scoateţi ca pe şobolani din găuri. Ţara îi plăteşte! Aşa au făcut băieţii, nu a scăpat nici o brută de ofiţer, care i-au brutalizat şi bătut!

18 mai (18/31, n.n.) mai 1917.

Ziua aceasta se vedea a fi o zi frumoasă, cu un soare strălucitor. Razele sale dulci dezmorţeau totul în calea lor. Pe front, la noi, era linişte. Frumos era să stai în codru, cînd frunza-i verde şi păsările îşi arătau versurile în fel de fel de armonii. Era o plăcere să priveşti toate din jurul tău. Se auzeau în depărtări de noi, la stînga şi la dreapta, bubuituri de tun. Mi-am zis: astăzi se vor astîmpăra, că au văzut ce papară au luat mai alaltăieri, de au pierdut 1000 şi ceva de oameni, morţi, răniţi şi peste 120 de prizonieri, luaţi de ai noştri. Ei nu vor să se gîndească că sînt pe pămînt străin şi acum nu le mai merge!

Pe la ora zece şi jumătate, încep iarăşi a bate tunurile lor, de diferite calibre, la început mai rar şi apoi din ce în ce mai rapid. Dar cum băteau ei, să fie în capul porcilor şi a lui Mackensen! Obuzele cădeau anapoda, nu pe poziţie sau pe obiective, la noi! Au bătut cam două ore. Ai noştri nu au răspuns, lăsîndu-i să-şi facă gustul, pierzînd muniţie în zadar. Văzînd că nu răspundem cu nici o lovitură, se apucă şi trag cu obuze lacrimogene, întoxigene şi flamante[2]. Au umplut văile cu gaze crezînd că ai noştri nu au măşti şi prin fumul des şi nesuferit vor face vreo spărtură pe cele vreo patru direcţii în care atacau. Dar nu le-a mers, că observatoarele noastre comunicau orice mişcare de-a lor. În plus,  căpitanul francez cu aeroplanul ne comunica tot, prin antenă. Cînd au înaintat puţin ieşind din liniile lor, ne-am pus cu artileria noastră pe ei de au fugit şi cei puţini ce au mai rămas. A început şi o adiere de vînt, ce a spulberat gazele. La ora 4 p. m. A fost linişte pe întreg sectorul nostru. (…)

Şi această a doua încercare a lor a fost respinsă. Au fost respinse, cu pierderi mari pentru ei, planurile lor mîrşave şi ticăloase. În această zi, 18 -V- 1917, într-o scurtă durată, văile sunau, munţii cu stîncile se clătinau, văzduhul clocotea, foc şi pară din frunziş ieşea, fumul te-neca. Infanteriştii noştri la atac ieşeau, dar în calea lor nimic nu mai găseau, că tunul mai înainte îi curăţa.

19 mai (19 mai/1 iunie, n.n.) 1917.

În această zi, după ce ies din post, mă retrag mai la o parte, în codru, spre a nu fi supărat de nimeni. Mă aşez pe o rădăcină a unui fag, ce a fost tăiat frumos. Fumez o ţigară şi mă ajunge un dor de ai mei, în special de fiul meu drăgălaş, ce-l lăsasem în braţele soţiei, plîngînd după mine, cînd am plecat. (…)

20 mai (20 mai/2 iunie, n.n.)1917.

Dor de frate.

Lui Vasile.

 

Mi-i dor frate de tine

De cînd nu te-am văzut,

Sînt zece luni de zile

Ceva de necrezut!

Cum de-ai rămas pe urmă

De nemţii te-au luat?

Nu ţi-a fost arma-n mînă?

De ce nu te-ai luptat?

 

Uite fratele Toma,

Ce bine s-a luptat.

Nici prin gînd să-i treacă

Înapoi de dat.

A tras din tranşee,

Cu-ai lui camarazi,

A făcut fala ţării

Cît a fost de viteaz.

 

A luptat la Oituz,

Pe Jiu, la Dragoslave,

Dar la Cîineni, Dealul cu flori,

I s-a-nfundat!

El cu credinţ-a jurat

Să dea puhoiul afară

Ce ţara-a inundat.

 

Cînd să zică doamne-ajută,

Că acum îi respinsese

Vine-un glonte… Din păcate,

Drept în ţeastă îl loveşte.

Inima-i începe-a bate,

Cade jos, se prăbuşeşte!

A fost lovit, sărmanu-n frunte,

De glontele inamic.

N-au trecut două minute,

La iuţeală a murit!

Atît pot să-ţi spun de el,

După cum am auzit!

Să-i fie ţărîna uşoară,

Dumnezeu să-l odihnească

C-a ştiut el cum să lupte

Pentru Ţara Românească!

 

Niculae-i şi el bine,

Tot pe front, aici, cu mine.

De Balin, sînt supărat,

Că zace rănit, în pat,

De la frontul Mărăşeşti,

Unde nu-i chip să glumeşti!

 

Dar toţi cinci, cîţi am fost noi

Toţi aveam gînd de eroi!

Numai tu, cum te-ai lăsat,

De prizonier te-au luat?

Viaţa nu ţi-o fericesc,

Că e greu sub jug nemţesc,

Caută şi scap-acum

Şi te fă din nou român,

Pe părinţi să-i veselim,

Pe duşmani să îi gonim,

Peste Milcov şi hotare

Să facem România Mare,

Şi pămîntul să-l muncim,

Pe ciocoi să îi gonim!

Stăpîni şi democraţi să fim

Cu toţi bine să trăim!

Atît frate îţi doresc

Frate, ce eu te doresc!

 

Acestea le-am scris în ziua de 20 mai 1917. Ieşisem din post, afară era frumos şi cald, linişte pe poziţii, la noi. Nemţii se consolidau, din nou, pe poziţiile lor. Th. Pîslaru.(…)

 

Pregătiri în vederea ofensivei pe frontul Mărăşti.

În timpul iernii, plugarul îşi pregăteşte sculele trebuincioase muncii cîmpului. Vede ce îi lipseşte şi le completează. Tot aşa şi diferite unităţi de artilerie şi infanterie s-au pus la punct cu toate.

Eram luna iunie 1917. Codrul era verde peste tot şi sus ramurile copacilor, de-ţi era mai mare dragul să priveşti copacii. Iar iarba era crescută şi, fel de fel de flori de pădure  dădeau un balsam plăcut la miros şi o aspiraţie (inspiraţie, respiraţie, n.n.) bine plăcută corpului omenesc.

Antena noastră, din faţa Postului de comandă, mergea bine. Tot ce se comunica de către domnul căpitan Dişartel (Du Sartel, n.n.) de sus, din aeroplan, prindeau băieţii noştri exact şi îi comunicau domnului colonel (Costescu, n.n.) pe franceză. Toţi erau băieţi deştepţi, cu clase secundare. Prin pădure, se formaseră, ici colo, pichete de incendiu, cu cîte 10 oameni, cu o pompă cu braţe, iar oamenii cu lopeţi şi topoare, ca pompierii. În caz că nemţii vor bate cu gaze flamante, cum şi bătuseră de cîteva ori, să fie stins imediat incendiul.

Hrana ostaşilor s-a îmbunătăţit la toate unităţile. Era suficientă. Se da la toţi. Ofiţerii au început a-şi mai lăsa din obiceiurile lor cele proaste de a bate ostaşii, ca mai înainte. Primiseră diferite avertismente coloneii, comandanţi de regimente.

Aşteptam comanda să începem acţiunea. La magaziile bordeie subterane se primiseră provizii ca hrană pentru ostaşi, pe mai multe zile.

Era în ziua de 6 iulie (6/19 iulie, n.n.) 1917[3]. Nemţii, în sectorul nostru, Pralea-Mărăşti, ca din senin, încep a bate cu tunurile de toate calibrele. Era ora 10 şi jumătate ziua şi o ţin într-una seara şi noaptea. Noi stam în aşteptare, să vedem ce fac şi ce gînd au. Trece o zi, trec două. Vuiau văile, clocotea văzduhul, se cutremurau munţii. Toţi stam îngroziţi de atîta fierbere şi bubuială. Ai noştri răspundeau şi ei cu cîte o lovitură de obuzier de 120 mm sau de 105 mm, să nu zică nemţii că ne-am culcat.

Au trecut trei zile[4] de cînd trag întruna. Cînd vreo mică formaţie de-a lor făcea o mişcare să iasă la atac, să înainteze în orice punct al întregului sector, se pomeneau stîlciţi şi sfărîmaţi de obuzele trase de ai noştri, şi percutante şi fuzante, de nu mai rămînea nici unul, toţi erau zdrobiţi. Văzînd asta, în cele trei zile ei aduc trupe multe de infanterie cu scopul de a rupe frontul la noi. Socoteau cam 25 de nemţi la un român, că dacă rup frontul aici, la Mărăşti, Mărăşeştii şi frontul Oituz cad de la sine şi termină repede cu românii. Prindem vreo 20 de soldaţi şi un ofiţer de-ai lor, care  nu mai puteau da înapoi, din cauza barajului intens tras de-ai noştri. O trupă mică de ostaşi curajoşi se duce şi îi ia prizonieri. Îi aduc sus la noi. Au fost bucuroşi că ai noştri i-au lăsat cu viaţă!

În aceste zile[5], s-au adus pe poziţiile infanteriei şi s-au aşezat bombardiere şi mortiere de cetate, calibre mari. S-au făcut şi trageri de reglare pe tranşeele nemţilor. Observatoarele tuturor unităţilor urmăreau cum cad loviturile.[6]

 

 

[1] Ostaş care avea rolul de a tracta obuzierul cu ajutorul cailor.

[2] Care afectau respiraţia sau provocau aprinderea.

[3] La 6/19 iulie 1917, ataşaţii militari ai statelor aliate României au vizitat frontul Diviziei a 3-a (zona Mărăşti) şi asistă la pregătirile făcute  de  artileria română pentru ofensivă. A doua zi, generalul Averescu a adresat Armatei a  II-a un ordin de zi făcînd apel la încordarea puterilor pentru” cea mai dreaptă şi mai sfîntă cauză: izgonirea cotropitorului din căminurile noastre”.  C. Kiriţescu, op cit, II, p.461

[4] La 9/22 iulie 1917 s-a declanşat pregătirea de artilerie pentru ofensiva Armatei a II-a. Se foloseau 228 guri de tun. C. Kiriţescu, op cit, II, p.461

[5]În cursul lunii iunie s-au definitivat pregătirile pentru ofensivă. O conferinţă pe problemele ofensivei a avut loc la 16(/29 n.n.) iunie cu comandamentele Armatelor 1-a şi a 2-a. Comandanţii unităţilor Armatei a 2-a au fost instruiţi asupra problemelor ofensivei în conferinţa de la Coţofeneşti (19 iunie). La 30 iunie (30 iunie/13 iulie, n.n.), pregătirile pentru ofensivă erau terminate. Alex Averescu, op cit pp. 160 şi urm.

[6] La 9(/22, n.n.) iulie 1917 a început pregătirea de artilerie a ofensivei proiectate de comandamentul armatei române şi a continuat pe 10 iulie.  Armata a 2-a trebuia să atace în direcţia Mărăşti, iar Armata 1-a  peste Siret (Nămoloasa) spre sud. Mareşal Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din războiu (1916-1918), ediţia a III-a, Editura “Cultura Naţională”, Buc., p.171

Revista indexata EBSCO