Jul 17, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin BOSTAN – Neculai Stoleriu, apostolul jertfelnic (I)

 

Învăţător, folclorist, publicist, făuritor de structuri şi organisme asociative menite a contribui la emanciparea culturală şi economică a ţăranilor, Neculai Stoleriu (1878-1916) a fost unul dintre cei mai destoinici absolvenţi ai Şcolii Normale „Vasile Lupu” din Iaşi, continuatoarea vestitei „Preparandale” ce l-a avut director pe Titu Maiorescu şi eminent elev pe Ion Creangă. Aparţinînd celei mai strălucite promoţii (1898) de pînă la Primul Război, viitorul dascăl din Baia (pe atunci, reşedinţa judeţului cu acelaşi nume) a fost, la rîndul său, nu doar un remarcabil elev al distinsului pedagog, director şi om politic junimist Constantin Meissner (1854-1942), ci şi unul dintre cei mai de seamă reprezentanţi ai vestitelor generaţii de învăţători „haretişti”, dascăli dedicaţi trup şi suflet vitalizării satului românesc.

Din nefericire, soarta nu i-a surîs pe măsura imensei sale generozităţi – sau poate, „în replică”, l-a sorbit chiar cu aceeaşi febrilă ardoare cu care el însuşi topea etapele, prin nobila neodihnă a spiritului şi trupului său.

Smuls din tumultuoasa-i trăire pentru semeni (copii, săteni, colegi) de o moarte năprasnică (12 sept. 1916), într-una din primele încleştări armate ale Războiului de Întregire, Neculai Stoleriu s-a bucurat încă din timpul vieţii de calda admiraţie a camarazilor de catedră şi acţiune obştească reuniţi în Asociaţia Învăţătorilor (între ai cărei ctitori s-a şi aflat), rămînînd apoi, în conştiinţa mai multor generaţii de normalişti, personificarea deplină a „învăţătorului ideal, a învăţătorului apostol”. Nu-i de mirare, aşadar, că a fost de-a dreptul divinizat de cei care i-au fost aproape şi este „singurul dintre învăţători care s-a bucurat de marea cinste de a i se închina de către foştii săi colegi şi colaboratori un volum omagial de mari proporţii[1] şi singurul în memoria căruia s-a ridicat un bust [1937] chiar în faţa şcolii” pe care a slujit-o  [2].

Nu doar mărturii ale unor profesori, prieteni, colegi şi elevi ai săi, nu doar periodicele la care a fost co-fondator (Calendarul gospodarilor săteni, 1904; Răvaşul poporului, 1907; Vestitorul satelor, 1912) sau la care a colaborat (Almanahul învăţătorilor, Şcoala, Revista învăţătorilor), încredinţîndu-le gînduri, principii şi îndemnuri, nu doar seria de cărticele populare scoase sub egida cercului „Deşteptarea sătenilor” (de el înfiinţat şi patronat) ne ajută să îl redescoperim pe acest „organizator al ţărănimii” (N. Iorga), „ostaş deplin, om de dat pildă orişicui, învăţător în cel mai drept înţeles al cuvîntului” (S. Mehedinţi). Despre pilduitorii săi paşi prin viaţă, despre grijile şi muncile sale adesea herculeene în raport cu realităţile pe care le dorea schimbate şi cu modestele pîrghii ce-i stăteau la îndemînă, vorbesc şi multe din epistolele sale, între care şi cele adresate ilustrului mentor (chiar şi naş de cununie, din vara lui 1904!), aflate în colecţiile A.N.I.C. Bucureşti (Fondul Constantin şi Elena Meissner).

Făcînd „un tur de orizont” prin toate acestea, reconstituim crîmpeie ale devenirii sale, alături de sensibila şi statornica soţie, care nu i-a putut supravieţuit decît exact 9 luni…

 

Scumpe nănaşule,

[…] De v-o trei zile ne-am cuibărit în Baia cea cu mult zbucium capatată  .[3] şi numai cu ajutorul şi bunăvoinţa D[omniei]-Voastre. – Am găsit şcoala într-o stare foarte proastă. Localul ar fi cum ar fi, dar e un plan ciudat şi în rele condiţiuni igienice, cu toate că s-au cheltuit vreo 25 mii de lei cu dînsul. N-avem nici unde face bucate, căci nu-i nici plită, nici horn. Ne necăjim amîndoi făcînd bucate într-o şură. Dar tragem nădejde c-a fi bine. Oamenii ne aşteaptă cu drag. Urîndu-vă sănătate, finii D-voastre vă salută cu respect şi recunoştinţă,

Maria şi Neculai Stoleriu.

26 august [1]904.

 

*

Scumpe nănaşule,

[…] Am fost cam necăjiţi de încetineala cu care se fac treburile de stîlpul comunei, de acel stîlp al puterii administrative în sate, de harnicul Dom’ Primar al comunei Băii. Cu mare ce după 3 săptămîni a văruit salele de clas şi ne-a făcut o plită pe jumătate. Parcă vă aud zicînd: „Baia ţi-a trebuit, Baie ai găsit”. Am prevăzut asemenea lucruri şi se vede c-a trebuit să le simţim aievea ca să ne dăm sama pe deplin cum se fac treburile în ţara noastră mult lăudată. – În sfîrşit, a venit ziua clasei şi din 200 de copii au venit 38, dar nişte copii piperniciţi, urîţi, de ţi-i milă să te uiţi la ei. Ne-am zis că din toate ce le-am întîmpina şi observa, să putem face macar un mic studiu de observare aşa, după puterile noastre. […]

Vă salută finii ce nu vă uită,

Maria şi Neculai Stoleriu.

Baia, 12 sept. [1]904

 

În completarea celor cîteva tuşe despre situaţia din Baia, iată întregirea jalnicului tablou prin parte din rîndurile adresate ceva mai devreme (25 aug. 1904) colegului de an Petru Gheorgheasa, ajuns învăţător la Cotîrgaşi-Broşteni:

 

[…] După cum ştii, am descălicat în Baia, fosta capitală a Moldovei pe timpul lui Dragoş-Vodă, Sas şi Balc, urmaşii lui. Cîtă glorie în trecut şi decădere azi!

Ca să-ţi faci o părere adevărată despre satul Baia, citeşte, rogu-te încă o dată Sărăcenii lui I. Slavici şi înlocuieşte numele cu Baia şi atunci vei avea aidoma oglinda acestui sat. De cînd am venit aici am căutat să-l studiez amănunţit, pe toate feţele, ca să ştiu ce mă aşteaptă şi ce am de făcut.

Mai întîi, o sărăcie cu lustru stăpîneşte, cu mici excepţii, tot satul, care numără peste 3.000 de suflete. Sunt ruinaţi şi trupeşte şi sufleteşte de toate boalele, lipsurile şi viciile, din care cea mai apăsătoare e patima beţiei. […] Din cei peste 400 copii în vîrstă de şcoală, [fostul învăţător] de-abia a putut şcolariza 50-60, însă asta nu din pricina bietului om, ci din pricina lipsei de local şi de puteri dăscăleşti, şcoala avînd pînă mai ieri un singur post. […] Aşadar, 87% dintre băieşi sunt analfabeţi. Din pricina sărăciei, a beţiei, a pelagrei, frigurilor şi, o parte dintre ei, şi a guşei, sunt într-o mare măsură degeneraţi. Au însă un fond moral sănătos. Duc o viaţă casnică cinstită. Femei destrăbălate nu prea sunt. Datorită acestui fapt, nici nu bîntuie flagelul naţional, sifilisul.

Sunt printre băieşi şi oameni distinşi, care se impun prin înţelepciune, demnitate şi bunăstare materială. De aceştia am să mă folosesc în viitoarea mea muncă de ridicare a fostei capitale a Moldovei.

Ceea ce te impresionează în acest sat sunt ruinele trecutului. Am însă nădejdea că în Baia nu sunt numai ruine ale trecutului, ci e şi viaţă, sunt şi virtuţi, care ard sub cenuşă, mocnite, şi numai trebuie trezite şi folosite, după cum foarte bine spun versurile lui Cîrlova, în Odă oştirei române: „Bărbăţia şi virtutea aici însă se găsesc, / Încă curge printre vine acel sînge strămoşesc […].

Iată unde am descălicat, iată situaţia mea. Dar nu mă descurajez, ci din contra, voi căuta să-mi îndoiesc puterile, ca să pot fi de folos băieşilor mei, pe care am început să-i iubesc ca pe nişte fraţi scăpătaţi şi umiliţi. […

Cu dragoste de frate,

Neculai [Stoleriu].

 

Deplin încrezători în lumina şi puterea cuvîntului tipărit, soţii învăţători Maria şi Neculai Stoleriu lansează îndată, prin intermediul unui fluturaş tipărit, o Rugăminte către inimile bune şi iubitoare de ţăran, invitînd cărturarii cu dare de mînă şi de scris să participe „la un strîns de cărţi sănătoase şi miezoase, care să ne însufleţească pe noi, dascălii, şi să deştepte oamenii din sat”. Solicitarea viza atît „cărţile scrise de D[omnia]-voastră”, cît şi „orice altă carte veţi binevoi”. Curînd, va apare şi Calendarul gospodarilor săteni pe anul 1905, alcătuit de mai mulţi feciori de gospodari, ultima sintagmă reunind cu modestie, sub semnul anonimatului, pe învăţătorii Mihai Lupescu, N. Stoleriu, Simion T. Kirileanu, Petru Gheorgheasa şi Leon Mrejeriu, porniţi astfel la drum încă din anul precedent.

Şi, cum anuarul acesta era destinat tot luminării sătenilor, scria tenacele învăţător, în binecunoscutul stil haretist şi, în parte, junimist:

 

„Către gospodari.

Mulţi din feciorii şi rudele d-voastră au învăţat în şcoli mai de seamă, dar puţini-s aceia care s-au gîndit să vă lumineze cu cîte ceva din învăţăturile lor. Ba or fi mulţi care-şi uită obîrşia şi nici nu se mai răspund cu neamurile – da încă să-şi bată capul ca să vă folosească cu ceva din cartea lor!

Şi noi, aceşti ce-am scris calendarul de faţă, suntem din ţarani gospodari, dar ne-am gîndit să folosim pe-acei din a căror sînge suntem cu multa, puţina noastră ştiinţă. Şi am socotit ca deodată să scriem în fiecare an macar cîte un calendar, în care pe lîngă arătarea sărbătorilor şi a altor lucruri folositoare, să spunem în graiul cel curat românesc cîte ceva despre credinţa noastră creştinească, de neamul şi ţara noastră românească şi de multe cunoştinţi cu care gospodarii să mai alunge din cele nevoi. […]

Cartea şi şcolile nu trebuiesc numai slujbaşilor, ci la tot omul, fie el ce-ar fi. Cel ce-a avut parte de-a învăţat puţină carte, cuminte ar mai fi dacă n-ar lăsa-o uitată şi ar mai ceti din cînd în cînd cîte ceva, căci multe învăţături bune şi folositoare ar mai culege. În cărţi stai de sfat cu înţelepţii. Cărţile ţi-s cei mai buni prieteni, căci te sfătuiesc fără să te rîdă. Dar, după cum sunt oameni buni şi răi, tot aşa sunt cărţi bune şi rele. Cine citeşte cărţi rele, mai bine n-ar şti nici o buche, căci ele-s ca şi oamenii care pe din faţă te iau cu vorbe dulci, iar în ascuns te otrăvesc.

Ca să punem în mînele gospodarilor din sate o carte bună, folositoare şi înţeleasă de toţi, am scris calendarul acesta”.   

Mai mult, în secţiunea „Binefăcătorii ţărănimii”, autorii dedicau două pagini lui „Spiru C. Haret, ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor”, subliniind din capul locului:  „De vreo 2-3 ani, vedeţi singuri că parcă oamenii cu carte cată la nevoile Dv., mai ceva ca înainte; vedeţi că preoţii şi învăţătorii din sate vă vorbesc despre multe lucruri de folos, care dacă le-aţi asculta din toată inima şi de le-aţi face întocmai, Doamne, bine v-ar prinde! […] Ei, toate aceste şi multe altele care încă n-au ajuns la urechile D[omniilor]- voastre, vin de la un om cu dragoste mare pentru ţara asta şi mai ales pentru d-voastră, gospodarii din sate… Acest om e D[omnu]l Spiru Haret, Ministru[l] Şcoalelor şi Bisericilor. Ţineţi-l minte şi puneţi şi puneţi şi pe copii să-i înveţe numele. Dar şi el, ca un om ce-i, nu le poate schimba toate deodată şi nu le poate intra la toţi în voie, dar încetul, de la o vreme, binele ce face are să se cunoască”.

Ei, şi după acest inevitabil (şi haretist) „Pupă, copile, mîna Părintelui!”, să urmărim şi alte griji ale lui N. Stoleriu, cel dintre ruinurile Băii şi ale şcolii româneşti:

 

„Scumpul nostru nănaş,

[…] Scrisoarea aceasta vă va găsi în toiul fierberii alegerilor. – Vestea că veţi păşi pentru prima oară în Parlamentul ţării ne-a umplut de bucurie, atît ca fini cît şi ca dascăli, deoarece vom avea noroc de un cuvînt puternic pentru biata învăţătorime, căreia i se cere mult şi i se dă mai puţin decît i-ar trebui spre desăvîrşita împlinire a menirii în mijlocul „temelii ţării” [a ţărănimii]!

Cu acest prilej ne-am gîndit la Diesterweg[4], care după ce-a format sufletul dăscălimii germane în şcoala normală şi în urmă prin scrierile sale pedagogice, a intrat în Parlament de-a sprijinit-o şi sub celelalte raporturi. […] Aice trebuie să mărturisim că de mult vorbeam şi de mult ceva ne făcea să zicem că… D[omnia] Voastră sunteţi Diesterweg al nostru. Nu ştim cum o veţi lua aceasta, dar de mult doream noi, mai mulţi, să vă puneţi în fruntea cîtorva dascăli – dacă nu a tuturora – şi să se scoată o revistă care să dezbată toate chestiunile şcoalei noastre româneşti şi să le răscolească în toate colţurile, răzăluind tot ce-i rău şi punînd-o pe adevărata ei cale, în armonie cu nevoile, cu împrejurările şi cu idealul nostru românesc. […]

Arătaţi vă rugăm respectuoase sărutări de mîni mamei şi nănaşei de la devotaţii D[omniilor]-Voastre fini,

Maria şi N. Stoleriu.

Baia, 1 faur 1905.

 

Ascensiune parlamentară a lui C. Meissner (pe-atunci inspector şcolar) va începe însă mai tîrziu, ajungînd în 1918, dintr-un început de iunie pînă într-unul de noiembrie, chiar preşedinte al Adunării Deputaţilor…

 

[1] Omagiu lui Neculai Stoleriu, Bucureşti, Şcoala Poporului, [1940 ?]; 204 p. + 9 f. pl. ilustr.

[2] Vezi în: Liceul Pedagogic „Vasile Lupu” din Iaşi. 1855-1980, red. coord.: prof. Vasile Uglea, Bucureşti, 1981, p. 320).

[3] După absolvire, N. Stoleriu a funcţionat 3 ani la Şcoala din Broşteni şi 2 ani la Orfelinatul Agricol „Ferdinand” din Zorleni-Tutova, de unde plecat la cerere, optînd pentru Şcoala din Baia.

[4] Adolph Diesterweg (1790-1866) – învăţător şi pedagog; promotor al laicizării învăţămîntului, adept al mai celebrului reformator J. H. Pestalozzi (1746-1827).

Revista indexata EBSCO