Jul 17, 2017

Posted by in MOZAIC

Vasile DIACON – Din corespondența lui I.E. Torouțiu cu Ștefan Cuciureanu

 

La data apariţiei volumului nostru Un hidalgo întârziat: profesorul Ştefan Cuciureanu (Editura Timpul, 2014), în care, într-o secţiune distinctă am reprodus un număr mare de epistole semnate ori primite de Ştefan Cuciureanu, nu aveam cunoştinţă de interesanta lucrare a lui Nicolae Scurtu, Contribuţii la istoria revistei „Convorbiri literare(1939-1944), apărută la Editura Timpul, Iaşi, 2015, unde am descoperit un grupaj de 14 scrisori adresate lui I.E. Torouţiu de către Ştefan Cuciureanu, plus una semnată împreună cu Teodor Al. Munteanu[1], transcrise cu răbdare de către cercetătorul bucureştean după originalele aflate la Biblioteca Academiei Române, în fondul I.E. Torouţiu.

Dorind să verific corectitudinea unei transcrieri, aveam să constat că Nicolae Scurtu a lăsat deoparte o epistolă (Anexa VI) trimisă de Şt.. Cuciureanu lui I.E. Torouţiu, la data 15 august 1945, de la Iaşi, unde sosise nu de mult timp, ca urmare a numirii sale, la 1 iulie 1945, la recomandarea profesorului Vicenzo de Ruvo de la Lectoratul Italian, ca asistent la Catedra de Limba Italiană, ocupată de profesorul Ruggero Palmieri, la Universitatea „Al.I. Cuza”.

În acelaşi fond, am descoperit şi patru ciorne (Anexele II-V) ale unei scrisori, una dintre acestea, probabil prima, fiind datată 11.XI.1944, redactate în Filiaşi, în timpul războiului, unde se afla cu unitatea sa militară. Scrisoarea aceasta a fost începută în mai multe rânduri şi neterminată din varii motive.

Tot după apariţia lucrării noastre, aveam să primim, prin bunăvoinţa doamnei profesoare Carmen Bojin din Constanţa, nepoata profesorului Şt. Cuciureanu, fiica fratelui său Onisim, şi prin amabilitatea domnului inginer Lulu Hura din Iaşi, şi el nepot de la sora dascălului nostru, o mică parte din corespondenţa acestuia, găsită în vara anului 2015. Printre scrisorile care mi-au fost dăruite, am identificat şi o scrisoare de la I.E. Torouţiu, adresată colaboratorului său în redacţia „Convorbirilor literare”, profesorului Şt. Cuciureanu, la data de 29 aprilie 1940 (Anexa I). Epistola a fost prilejuită de urările transmise de către Cuciureanu lui Torouţiu cu ocazia sărbătorilor de Paşti ale anului 1940.

I.E. Torouţiu, bucovinean fiind, originar din Solca, cunoştea bine mediul universitar de la Cernăuţi, unde făcuse studii superioare. Fără îndoială, era la curent cu prestaţia celor trimişi de către Universitatea cernăuţeană ca membri ai şcolilor române de la Roma şi de la Paris. Ca absolvent al Accademia di Romania din Roma, cu un doctorat luat cu Giulio Bertoni, începând cu anul 1938 s-a stabilit în Bucureşti, unde a predat italiana şi franceza la diferite licee.

Este posibil ca I.E. Torouţiu să fi dorit să-l cunoască pe Şt. Cuciureanu, care îl va fi cucerit cu uriaşa lui cultură umanistă, fapt ce îl va fi determinat pe acesta să-i propună să accepte să lucreze împreună în redacţia „Convorbirilor literare”. Redactorul şef al „Convorbirilor literare”, după ce a preluat conducerea prestigioasei reviste, şi-a căutat colaboratori entuziaşti. Credem că aşa se face că Ştefan Cuciureanu a ajuns în redacţia „Convorbirilor literare”, alături de Alexandru Ionescu şi Teodor Al. Munteanu, cu care va păstra relaţii prieteneşti şi după ce s-a mutat la Iaşi, pentru a preda romanistica la Facultatea de Litere din bătrâna urbe.

Al. Tzigara-Samurcaş, fostul redactor-şef al „Convorbirilor”, în articolul de salut Către cititori, publicat în primul număr al revistei care apărea sub redacţia lui I.E. Torouţiu, şi anume în cel din ianuarie 1939, scria următoarele: „Cu satisfacţia de a fi asigurat viitorul revistei, anunţăm azi încredinţarea direcţiei în mâinile noii generaţii sub conducerea d[omnu]lui profesor I.E. Torouţiu, membru corespondent al Academiei Române, care prin valoroasele şi voluminoasele sale publicaţii, apreciind rostul Junimii în mişcarea de renaştere a limbii şi literaturii române, va şti să ducă mai departe făclia veşnic vie a gândirii junimiste.

Reprezentant al Bucovinei lui Ştefan cel Mare, d[omnu]l Torouţiu vine, după directoratul dintre 1902-1906 al ardeleanului Ioan Bogdan, să aducă contribuţia efectivă a provinciilor surori la conducerea publicaţiei, care, de la întemeiere, a contribuit, în largă măsură, pe calea culturală la realizarea fericitei întregiri a neamului”.

Aşadar, I.E. Torouţiu îşi făcea echipa redacţională. Scrisoarea din 29 aprilie 1940[2] este importantă prin faptul că pune în evidenţă excepţionala relaţie de colaborare dintre I.E. Torouţiu şi Ştefan Cuciureanu. În rândurile lui se vede recunoştinţa pe care i-o purta mai tânărului său colaborator pentru faptul că acesta nu a stat pe gânduri şi, fără rezerve, a acceptat propunerea de a se a i se alătura în această muncă, chiar şi cu un risc al unei eventuale „compromiteri” pe care ar fi suportat-o, în condiţiile în care, susţine Torouţiu, „Majoritatea scriitorilor noştri, cari nu mă cunosc, s-au păstrat într-o prudentă expectativă”.

Consideră I.E. Torouţiu că la gestul lui Şt. Cuciureanu nu se poate răspunde decât cu omenie şi precizează: „Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se comporte fără omenie, atunci încetează orice preocupare de sociabilitate şi înţelesul dictonului aristotelic «ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν»[3] ar ajunge la o atare pervertire, încât lumea ar merita să se scufunde iar în haos ca dinainte de facerea ei”.

Într-adevăr, I.E. Torouţiu se comportă faţă de Şt. Cuciureanu cu multă omenie, după cum rezultă din una dintre ciornele unei scrisori, se pare, netrimisă, dar redactată la Filiaşi ulterior datei de 11 noiembrie 1944: „În drum spre unitate plănuiam să Vă trimit o frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte, atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale”.

Această scrisoare, în ciornă, aflată în Fondul I.E. Torouţiu de la Biblioteca Academiei, sub cota S 69 (9)/XXXIV, este o a treia reluare a aceleiaşi epistole. Prima este datată 11.XI.1944, fiind redactată în Filiaşi, având ca motto un proverb francez: Faute confessée est à demi pardonnée[4], pe care îl menţine şi în a doua ciornă, dar renunţă la el în următoarele două. Căuta o formulă convingătoare pentru a se scuza de îndelunga şi nejustificata tăcere, agăţându-se când „de o frunză în mijlocul mării”, când „de funia corabiei ce se afundă” şi pentru a-şi exprima mulţumirea, „mai ales atunci când simţămintele adânci de gratitudine şi recunoştinţă te cheamă în tot momentul la realitatea sufletească pe care o trăieşti”, ori „…ştiu mai ales ce fel de simţăminte mă cheamă la realitatea unui trecut luminos, care mă obligă infinit faţă de DV[5]. Ştiu şi mă pocăiesc”. Mărturiseşte, de asemenea, că de mai multă vreme a încercat să-i trimită câteva rânduri, – „de la Paşti încoace am început să Vă scriu” – , indicând şi un motiv al marii întârzieri: „M-am oprit la gândul că rândurile mele nu vor sosi «grate[6]» din pricina cereştii mâniei de mai înainte, mai apoi din cauza rumperii deluviale a apelor”.

În cea de-a treia ciornă face apel la marele florentin Dante: Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi felici nella miseria – Nicio durere nu este mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa frumoasă în nenorocire (în propria-i traducere), şi, în sfârşit, din ce-a din urmă, cu mult mai elaborată dar şi aceasta neterminată, aflăm că a părăsit capitala, cu destinaţia Filiaşi, imediat după bombardamentele anglo-americane, adică a imperialilor care „trebuie să-şi justifice în faţa şi împotriva lumii dreptul lor de seculară proprietate”; că I.E. Torouţiu l-a susţinut material, spiritual şi moral; că, în plin război, a fost posibilă apariţia numărului pe mai[7] al „Convorbirilor literare”. Această apariţie, în condiţii extrem de dificile, îi sădeşte în suflet „floarea albă a nădejdii de înălţare a Ţării şi a culturii româneşti”.

Interesante sunt şi cuvintele scrise referitoare la situaţia Europei de după război, pe care nu o vedea dominată de o singură Putere. „În nici un caz una orientală”. Oricum, capul Europei nu poate fi decât Occidentul, susţine Cuciureanu.

Aceste ciorne, redactate cu creionul pe hârtie de caiet dictando, sunt abandonate în diferite stadii, mai puţin ultima, scrisă pe trei file întregi, care ar fi putut continua pe o a patra, pierdută ulterior. Este curios modul şi împrejurarea în care aceste ciorne au ajuns în posesia lui I.E. Torouţiu. Credem că obligaţiile militare nu i-au mai permis lui Ştefan Cuciureanu să termine şi să transcrie epistola, după care să o expedieze. Probabil, lăsat la vatră, Cuciureanu revine la domiciliul său din capitală, îl vizitează pe binefăcătorul său şi-i motivează faptul pentru care că nu i-a mai trimis nici un mesaj după plecarea din Bucureşti. Pentru a fi convingător, îi prezintă acestuia, ca probe, cele patru ciorne începute şi neterminate. Credem că numai în acest mod au putut ajunge aceste ciorne în arhiva personală a lui I.E. Torouţiu.

Relaţia apropiată dintre Ştefan Cuciureanu şi I.E. Torouţiu s-a menţinut şi după anii războiului. Ultima scrisoare a lui Torouţiu către Şt. Cuciureanu, în care i se adresează cu Iubite Motănaş şi i se confesează cu privire la suspiciunile sale privindu-l pe Teodor Al. Munteanu, datează din 4 august 1951. Epistola a fost publicată de Luca Bejenaru, sub titlul O scrisoare care acuză[8].

Vasile Diacon

 

 

Anexe

 

I.

 

I.E. Torouţiu                                                                            Bucureşti III, 29 aprilie ’940

Membru corespondent al Academiei Române                                    Str. Argentina, 39

Directorul revistei „Convorbiri Literare”

 

 

Iubite amice şi preţuite colaborator,

 

Nu voiu uita niciodată că d-ta ai fost printre cei dintâi cari au răspuns la apelul meu pentru a se da concurs revistei „Convorbiri Literare”. Majoritatea scriitorilor noştri, cari nu mă cunosc, s-au păstrat într-o prudentă expectativă. D-ta n-ai precupeţit nici muncă, nici eventuala compromitere, care ai fi avut-o, oferindu-ţi colaborarea, fără rezerve. La aceste dovezi de absolută şi anticipată încredere, d-tale nu ţi se putea răspunde decât cu ceea ce trebuia: omenia. Dacă şi faţă de d-ta s-ar găsi cineva să se comporte fără omenie, atunci încetează orice preocupare de sociabilitate şi înţelesul dictonului aristotelic «ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν» ar ajunge la o atare pervertire, încât lumea ar merita să se scufunde iar în haos ca dinainte de facerea ei.

Rugându-te ca şi pe viitor să nu ne lipseşti de prietenia d-tale scumpă şi de colaborarea preţioasă, te rog să mă crezi că am convingerea unei poziţii foarte solide înconjurat fiind de caractere ca cel al d-tale.

„Adevărat c-a înviat”!

Călduroase strângeri de mână,

I.E. Torouţiu

 

D-sale,

Domnului Prof. Şt. Cuciureanu, Str. Porumbaru 80

Loco [Bucureşti]

 

Pe plic:

Domniei Sale

Domnului Profesor Şt. Cuciureanu

Loco [Bucureşti]

Str. Porumbaru 80

 

Pe verso plicului

Profesor I.E. Torouţiu, România

Bucureşti III, Str. Argentina 39

 

(Scrisoare aflată în colecţia noastră, V. Diacon)

 

* * *

 

II

Filiaşi, 11.XI. 1944

 

Faute confessée est à demi pardonnée

 

Stimate Domnule Director,

Citând dictonul francez pentru o parte din vina de a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe seama împrejurărilor, îmi dau seama că mă agăţ de o frunză în mijlocul mării. Mai bine este să mărturisesc cu toată amărăciunea neîndeplinirea unei forme frumoase prescrise de toate codurile, mai ales atunci când simţămintele adânci de gratitudine şi recunoştinţă te cheamă în tot momentul la realitatea sufletească pe care o trăieşti.

 

[Ciornă neterminată]

Cota: S 69 (5)/XXXIV[9]

* * *

 

III

[Filiaşi, 1944]

Faute confessée est à demi pardonnée

 

Stimate Domnule Director,

 

Citând dictonul francez pentru o parte din vina de a nu fi scris atâta vreme, iar cealaltă punând-o pe seama împrejurărilor, în speranţa de a găsi cuvântul de pocăinţă pentru îndelungata mea tăcere, văd prea bine că mă caţăr de funia corabiei ce se afundă. Mai bine este să mărturisesc cu toată sinceritatea lipsa ce o am în deprinderea îndeplinirii unei forme cuprinsă chiar şi în codurile cele mai mutilate. Lucrul acesta mă întristează când ştiu mai ales ce fel de simţăminte mă cheamă la realitatea unui trecut luminos, care mă obligă infinit faţă de DV. Ştiu şi mă pocăiesc.

Mă simt totuşi dator să spun că în decursul acestui răstimp de la Paşti încoace am început să Vă scriu. M-am oprit la gândul că rândurile mele nu vor sosi „grate” din pricina cereştii mânii de mai înainte, mai apoi din cauza rumperii deluviale a apelor.

Viaţa aceasta te simplifică şi reduce gândul primejdiei de orice zi în care Vă aflaţi îmi strângea inima şi-mi vântura mintea.

Odată ce întunericul de moarte s-a luminat – se vor risipi cu încetul şi umbrele – întrezăresc cursul unei vieţi liniştite petrecută în muncă rodnică. Cu această credinţă aşez şi eu condeiul pe hârtie şi, după vechea zisă a poporului, cu drag încep a scrie […].

 

[Ciornă neterminată]

Cota: S 69(7)/XXXIV

 

* * *

 

IV

 

[Filiaşi, 1944]

Stimate Domnule Profesor,

 

De la Paşte încoace, de nenumărate ori am încercat să vă scriu, dar tot de atâtea ori am lăsat cu mâhnire pana din mână. Aveam în faţa ochilor icoana catacombelor îngrozite şi aşteptam întruna ca primejdia să treacă pentru ca rândurile mele să vă găsească în pace.

Nessun maggior dolore che ricordarsi dei tempi felici nella miseria (Dante) – Nicio durere nu este mai mare decât să-ţi aminteşti de viaţa frumoasă în nenorocire.

 

[Ciornă neterminată]

Cota: 60(8)/XXXIV

 

* * *

V

 

[Filiaşi, 1944]

 

Stimate Domnule Director,

 

Plecasem din Bucureştiul ciuntit cu nădejdea într-o domolire a cereştii mânii anglo-americane. Zadarnic. Imperialii trebuie să-şi justifice în faţa şi împotriva lumii dreptul lor de seculară proprietate. Tantaene animis caelestibus irae![10]

În drum spre unitate plănuiam să vă trimit o frumoasă scrisoare de mulţumire pentru toate ajutoarele băneşti primite de la un om care, în cele mai grele momente ale vieţii mele, de la întoarcerea din Italia încoace, m-a sprijinit cu adevărat părinteşte, atât în ale scrisului şi formării mele în această direcţie cât şi în cele ale sufletului şi poverilor materiale.

Ajuns la destinaţie şi văzând că aşteptarea mea ca o scrisoare să vă poată găsi în momente de linişte se dovedise deşartă, mi-am luat îngăduinţa de a vă trimite aceste rânduri. Rog pe cel Atotputernic ca ele să vă afle împreună cu Stimata Doamnă în deplină sănătate şi voioşie.

În ce mă priveşte, mi-am aflat fraţii refugiaţi, sora în Transilvania; fratele care-a terminat liceul, în judeţul Mehedinţi, iar cel de sub arme, lăsat la vatră, stă cu mine, în comuna Filiaşi, judeţul Dolj. Eu am fost mutat de la Formaţia desfiinţată la vechea mea Şcoală Tehnică Industrială Militară Auto, ca director de studii. În această nouă situaţie m-am întors oarecât la obişnuitele ocupaţii cărturăreşti pe care de la o vreme fusesem nevoit să le părăsesc cu desăvârşire.

Am aflat din „Universul” despre apariţia „Convorbirilor” pe mai-iunie şi frumoasele cuvinte din acea notiţă mi-au sosit ca o veste de mare bucurie, dar şi de întristare. Căci, mi-am zis: vor renaşte oare vremurile de cucerire literară ale „Convorbirilor” de sub conducerea DV? Apoi, optimist ca întotdeauna şi în toate împrejurările, mi-a răsărit îndată în suflet floarea albă a nădejdii de înălţare a Ţării şi a culturii româneşti.

Cred mai departe că, după război, Europa nu poate fi dominată de o singură Putere. În nici un caz una orientală. Că ordinea politică ce se va crea, va trebui să se întemeieze pe dreptul la viaţă liberă a popoarelor. Toate judecăţile mele aici sfârşesc. Chiar cele mai pesimiste, căci asemuind omenirea cu un trup de gigant în repaos pe globul pământesc, acesta stă cu creştetul în Occident şi cu picioarele în Orient. Occidentul este creierul omenirii, iar în secolul al XX-lea nu pot concepe continentul nostru „martoriat” de o Putere europeană învingătoare. Toate calculele mele mi-au dat acest rezultat şi în consecinţă aştept liniştit „la débâcle”[11].

În timpul liber care-mi rămâne de la ocupaţiile şcolăreşti, m-am şi apucat a scoate una câte una din cărţile purtate în geamantane pe atâtea drumuri. Dar mai înainte am găsit la un anticar, vorba vine anticar, fiindcă vindea cărţi recent apărute şi pe preţuri de nimic – cui îi mai trebuie astăzi acest obiect fără valoare? – Amintirile lui Gane. Am „degustat” cu plăcere istorisirea intimităţilor literare de la Junimea. Şi iarăşi, şi iarăşi mi-am adus aminte de vremea când am avut fericita ocazie să-mi fac însemnările de la „Convorbiri” în legătură cu scriitori de samă, capete încoronate, înghesuite, talente consacrate ori în devenire, ceata figurilor de ceară, lunateci, prezumţioşi de toate categoriile, chipuri grave pe deasupra, dar goale pe dinăuntru. De convorbirile DV., uneori bogate în haz, cu aceştia mai înainte ca scrierile lor să devină Convorbiri, cu iniţială majusculă. A trecut numai atâta vreme de când le-am scris şi îmi pare că au şi început a dobândi interes si licet[12] istorico-literar. Dar scriind acestea am şi început să mă simt apăsat de întrebarea făcută în tăcere: cine sunt şi ce putere îmi dă dreptul de a pontori [sic!] posterităţii atâta lume diversă? La care voi răspunde […].

 

[Ciornă neterminată]

Cota: S 69 (9)/XXXIV

 

* * *

 

VI

 

Iaşi, 15.VIII.1945

 

Stimate Domnule Profesor,

 

De la sosirea în Iaşi mi-am dat seama că o nouă viaţă începe pentru mine. Întâi mi s-a părut că soseam în Cetatea Junimii ca simplu vizitator. Pe urmă m-am convins, spre bucuria mea, de situaţia contrarie. Pe drum aveam o singură tovarăşă: imaginea ideală a Junimii. Dar, vae victis[13], statuile protagoniştilor zac mutilate de schije prin beciuri şi, ce e mai dureros, ele s-au prăbuşit în înseşi sufletele localnicilor.

Oraşul aproape că nu mai stă piatră pe piatră. Vechea clădire a Universităţii, cu marea frescă, a rămas una carogna[14]. Peste tot îţi zgârie timpanul il fastidioso e terribilmente prosaico gergo di una popolaziune che si trova qui in massa compatta[15]. M-am aciuat temporar, faute de chambers[16], în localul Liceului Naţional care a devenit mai apoi spital rusesc. Aici, în posesia unei zapişte, mă găsesc şi acuma având ca avere un geamantan. Am început lecţiile de seminar şi de istoria lit[eraturii] italiene, cu anii I şi II. Ocup postul bugetar de asistent suplinitor şi ţin locul de lector, fără ,,renumeraţie după buget”. Încolo, aştept numirea în secundar şi viaţa de veci ce va să vie, amin.

Umblând aşa prin Cetate, m-au copleşit amintirile, dintre cari, iată una inedită. Sosind Cordunenii la Eşi cu carul încărcat cu griţari pentru a plăti contribuţia sau bucatele, cum se zicea pe atunci , cică atâta grăia ispravnicul cu străjeriul Ivan, – spunea moş Petrea din vestitul cut al Hurjuenilor –: „Ei Ivane, Ivane, cum îi dealul?”. Iară el făcea: ,,Alb şi slab”. – „Da, lunca?” – „Verde şi-nfrunzită”. – „Da’ nu mi-i primi şepti berbeci ca să pască într-însa?” – „Primi, da’ cu şepti pungi de bani”. Şi râdea moş Petrea de taina acestei convorbiri şi de scriitorii din preajma ispravnicului , cari, să nu tacă,… l-au ispitit pe ispravnic, luându-l aşa pe departe şi cu multă sâială, că era om rău şi din cale afară de păgân, rugându-l să spună ce-a vorbit cu străjerul care, ne mai adăugând nimica, şi-o luat pălăria de jos de lângă uşă şi s-o dus în treaba lui. Ispravnicul le ceru aspru câte o pungă de bani, care pe vremea aceea însamna ca o sută de lei astăzi, făcu badea Petru. Scriitorii o dădură mai mult de frică. La urmă s-au ales şi cu păcăleală: „Când l-am întrebat pe Ivan «Cum îi dealul?» şi el mi-a răspuns că-i «alb şi slab», l-am întrebat de sănătate ,, – iară când l-am întrebat «Cum îi lunca?» şi el mi-a spus că-i «Verde şi-nfrunzită», am vrut să ştiu de sănătatea familiei. Cât despre cei şapte berbeci cari să pască într-însa, aceia sunteţi voi că, v-am păscut şi n-aţi înţeles ce-am vorbit cu dânsul”, adaose rar şi apăsat ispravnicul, cu un ton care-i făcu pe ciraci să-şi bage repede nasul în hârţoage.

Tot gândindu-mă la frumoasele figuri ale moşului cu dealul = capul familiei şi lunca = feciori şi fete cari se ridică la adăpostul lui, m-am trezit la Bojdeuca lui Creangă de pe Sărărie, în vale. Într-adevăr, Domnule Profesor, Iaşul, cu toate rănile lui din război, cu toată molima care-i sfâşie trupul, are ceva din atracţia oraşelor vechi ale apusului. Prin poziţia lui naturală, prin glorioasele-i simulacre, tradiţia culturală, viaţă-i liniştită, grădinile şi viile de primprejur, se poate asemui – si licet exemplis[17] – cu Florenţa. Dar, să las oraşul să robotească în tăcere şi să trec la acelea quae ad risanandos[18] animos pertinent[19]. După îndelungata perioadă de concentrare şi după greutăţile din ultima vreme de la Bucureşti, am impresia că trece printr-un κατταρσις al patimilor, în înţelesul puternic, aristotelic, al cuvântului. Uneori cred că trăiesc timpul frumos al „Convorbirilor” din 1939-1943. Mi-am putut da seama aici, de factu, de influenţa pe care începusă să o exercite revista. Reluând contactul cu atmosfera studiilor părăsite de vreo câţiva ani încât mai că era să-mi ruginească spiritul asemeni briciului din fabula lui Leonardo Da Vinci sau glasului conştiinţei lui Dante:

 

Mentre ch’iʼ rovinava in basso loco,

dinanzi a li occhi mi si fu offerto

chi per lungo silenzio parea fioco[20].

 

mi-am adus cu drag aminte de perioada de ucenicie de la „Convorbiri literare”. Cunoştinţele şi experienţa căpătate acolo îmi vor servi, desigur, în lucrul meu de aici.

În momentul de faţă m-am apucat de Leonardo Da Vinci, «omo sanza lettere[21]». Din ceea ce voi putea găsi la noi nădăjduiesc să compun, acesta este termenul potrivit, o modestă lucrare. Paralel fac traducerea Vieţilor lui Vasari, după o ediţie italiană mai nouă, în care materia se găseşte redusă la ceea ce este mai important. Ştiu că DV sunteţi împotriva monografiilor neştiinţifice, lipsite de proporţii, dar opul meu nu va avea această pretenţie, adică el va fi o prezentare a vieţii şi operei lui Da Vinci, după izvoare, nu mai mult o romanţare, căci romanţările, chiar à la Merejcovschi[22], au devenit, sub imperiul realităţilor şi tendinţelor contemporane, anacronisme mucegăioase. Un francez spunea chiar că viaţa şi opera lui Leonardo Da Vinci, redate fidel, după documente, sunt mult mai frumoase decât urzirea lor fantasioasă, în roman. Nu am părăsit de asemenea intenţia de a înjgheba acel eseu asupra culturii italiene a lui Titu Maiorescu. La aceasta trebuie însă să observ că nu sunt sigur că arşiţa de acuma nu va sfârşi prin a mă feşteli de-a binelea, pentru a nu mai pomeni de acea fatalitate care face ca gândurile noastre să fie uneori pălăduite de vânturi: ,,Celui qui ne craint fortune nʼest pas bien sage”[23].

Şi acuma, pentru a sfârşi cu citatele, voi trece la Dante. Am să vă cer însă iertare dacă printr-o ştire măruntă, periferică, aş putea lăsa impresia că aduc un gram de informaţie italiană, împodobitoare, la opera DV., ce se anunţa masivă, asupra Ediţiilor critice Eminescu. Dar mi-am adus aminte că pe vremea când trataţi acele probleme, din dragoste pentru Eminescu, mă necăjeam cu mintea să găsesc vreun ecou în literatura italiana cu care să am şi eu mulţumirea de a sluji litera Sfântului. Iată acum am găsit-o şi Vă cer iertare din nou, care nu cumva să fiu acuzat de prezumţie. În 1921 a apărut textul operelor lui Dante, datorit cercetătorilor dantişti: M. Barbi, E.G. Parodi, S. Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostogno şi G. Vandelli, la Florenţa, într-o ediţie critică[24], care trebuia să stea la baza ediţiei naţionale. În prefaţă este tratată cu numeroase exemplificări problema centrală a respectării formelor poetului. În această chestiune precum şi în altele am constatat că concluziile cercetătorilor istorici literari italieni confirmă categoric principiile DV. pe temeiul cărora aţi procedat la stabilirea formelor aşa cum le turnase în tiparele de aramă ale versului Eminescu şi nu cum le-au voit şi le voiesc literatorii şi actualiştii. Căci iată ce spun la pag. VII, autorii: „Benché contrari ad allontanare con vane grafie arcaiche i moderni lettori dalla nostra edizione, siamo però stati fermi a mantenere alla lingua di Dante i suoi vocaboli, le sue forme e i suoi suoni, anche se, come apparivano al suo tempo naturali perchè dell’uso comune, oggi appariscano insueti e difficili a intendersi alla prima; e ci siam fatto un dovere di restituirli là dove i copisti più recenti e gli editori avevano sostituito vocaboli, forme e suoni d’uso più moderno e comune. È una tendenza quanto mai naturale nei lettori quella di voler conservate le forme loro abituali e per loro assai più chiare; ma non perciò è meno giustificata la cura di chi avendo dai codici più antichi e più autorevoli la testimonianza di forme altrettanto legittime, e di solito più conformi all’uso letterario d’allora, le mantiene intatte. Ben si provò un tempo perfino una mente larga come quella di Ruggiero Bonghi a difendere incontrastabile contro lʼincontastabile introdotto nella Vita Nuova da Alessandro D’Ancona; […]. Ma se a discorrere di Dante e a commentare le sue opere s’appresteranno finalmente persone che veramente conoscano la lingua di quei tempi, sì delle scuole letterarie e sì del popolo, esse potranno insegnare ai dotti e agli ignari che quelle forme, quei vocaboli e quei suoni anche se possano alla prima offender oggi il nostro orecchio, abituato ad altro, sonavano allora naturalissime…”[25]

La Dante problema este cu mult mai greu de rezolvat întrucât trebuie de scos forma originală, după mulţimea de copişti. Trebuie oarecum de restaurat monumentul, care la Eminescu nu este încă ruinat de vreme.

Încheind, Vă rog, Domnule Profesor, să binevoiţi a primi, odată cu respectoase omagii St[imat]ei Doamne, asigurarea devotamentului ce Vă păstrez.

Şt. Cuciureanu

 

Cota: S 69 (10)/XXXIV

[1] Teodor Al. Munteanu a fost membru în redacţia „Convorbirilor literare” în perioada cât acestea au fost conduse de I.E. Torouţiu.

[2] Epistola este scrisă pe o pagină a unei coli A4 şi a fost expediată în data de 30 aprilie 1940, de la oficiul poştal al Gării de Nord, într-un plic format A6.

[3] ὁ ἄνθρωπος ζῶον πολιτικόν (Aristotel) = Omul este un animal politic.

[4] Faute confessée à demi pardonée (fr.) = Greşeala mărturisită este pe jumătate iertată.

[5] DV = Dv (dumneavoastră).

[6] Grate (lat.) = Întru bucurie.

[7] Acestui număr i-au mai urmat două, pe iunie şi iulie 1944, după care autorităţile interzic apariţia prestigioasei publicaţii, încheind astfel o perioadă de  77 de ani de glorie literară.

[8] Vezi „Analele Bucovinei”, Rădăuţi, an II, nr. 2 (4), iulie-decembrie 1995, pp. 471-473.

[9] Cotele indică numărul documentului din Fondul I.E. Torouţiu, din secţia Manuscrise – Carte rară a Bibliotecii Academiei Române.

[10] Tantaene animis caelestibus irae! (Vers din Eneida lui Vergilius) = Atât de mari mâniile în inimile celeste.

[11] La débâcle (fr.) = Dezastrul.

[12] Si licet = Dacă îmi este îngăduit.

[13] Vae victis (lat.) = vai de cei învinşi.

[14] Carogna (it.) = hoit, stârv, cadavru.

[15] Il fastidioso e terribilmente prosaico gergs di una popolaziune che si trova qui in massa compatta (it.) = Plictisitorul şi extrem de prozaicul jargon al unei gloate care se găseşte aici în grup compact.

[16] Faute de chambers (fr.) = Lipsă de camere.

[17] Si licet exemplis (lat.) = Dacă se permit exemple.

[18] Corect este resonandos.

[19] Quae ad resonandos animos pertinent (lat.) = Acestea care se referă la suflete pentru sporire.

[20] Dante Alighieri, La divina commedia, Inferno, Canto I, 61-63.

[21] Omo sanza lettere (it.) = Om fără carte/cultură. Este expresia cu care s-a autodefinit Leonardo da Vinci pentru că nu ştia limba latină.

[22] Dmitri Sergeevici Merejkovschi (1865-1941), scriitor rus, considerat ideologul simbolismului în literatura rusă, autorul romanului Învierea zeilor. Leonardo da Vinci (1901).

[23] Celui qui ne craint fortune nʼest pas bien sage (fr.) = Cel care nu se tema de soartă nu e foarte înţelept.

[24] Le opere di Dante. Testo critico della Società Dantesca Italiana a cura di M. Barbi, E. G. Parodi, F. Pellegrini, E. Pistelli, P. Rajna, E. Rostagno, G. Vandelli, con indice analitico dei nomi e delle cose di Mario Casella e tre tavole fuor di testo, Firenze, R. Bemporad  et Figlio – editori, MCMXXI.

[25] Traducere: „În pofida faptului că nu dorim să-i îndepărtăm pe cititorii moderni ai ediţiei noastre cu vane grafii arhaice, suntem totuşi hotărâţi să menţinem limba lui Dante, cuvintele, formele şi sunetele sale, chiar dacă, – aşa cum pe vremea lui erau normale pentru că erau folosite în mod curent –, astăzi par neobişnuite şi greu de înţeles faţă de altădată; şi ne-am făcut datoria de a le restitui acolo unde copiştii şi editori mai noi au înlocuit cuvinte, forme şi sunete de uz modern şi comun. Este o tendinţă cât se poate de firească a cititorilor, aceea de a dori să fie conservate formele cele mai clare cu care sunt obişnuiţi; dar nu pentru aceasta este mai puţin justificată grija aceluia care, având din manuscrisele mai vechi şi mai autorizate mărturia formelor la fel de legitime şi, de obicei, conforme uzului literar de atunci, le menţine intacte. Pe bună dreptate, a încercat odinioară până şi o minte cuprinzătoare ca aceea a lui Ruggiero Bonghi să apere incontrastabile contra lʼincontastabile introdus în Vita Nuova de Alessandro DʼAncona; […]. Dar dacă, pentru a vorbi de Dante şi comentarea operelor sale s-ar apropia finalmente persoane care să cunoască cu adevărat limba acelor vremuri, atât aceea a şcolilor literare, cât şi aceea vorbită de oamenii de rând, ele ar putea să dezvăluie erudiţilor şi necunoscătorilor faptul că acele forme, acele cuvinte şi acele sunete, chiar dacă astăzi ne deranjează auzul, obişnuit cu altceva, sunau atunci foarte natural…”

Revista indexata EBSCO