Jul 17, 2017

Posted by in MOZAIC

Constantin PARASCAN – Scrisoare lui Dumitru Vacariu

 

Pentru că te apelez la telefoanele la care îmi răspundeai nu de mult și acestea rămîn mute, încremenite, trimițîndu-mi semnale ca dintr-o altă lume, depărtată, încerată, albăstrită…, precum aparatele care înregistrează bătăile inimii, a ta pare că a făcut aripi și-nvață să zboare prin tării unde nu se aude și nu se vede mai nimic de atîta tulburare cețoasă…, unde nu este nici întristare nici suspin…, pentru că ,iată, s-a schimbat ceva fundamental în relația noastră de peste patruzeci și cinci de ani și nu știu să te fi supărat eu cu ceva, dragă Truț Vacariu, recurg la această modalitate străveche, scriindu-ți acest hrisov nepecetluit precum erau cele ale străbunilor noștri domni de neam…, poate te înduri să-mi dai un semn, măcar un semn, doritule Om de negăsit, de neînlocuit…

Mi-e dor să te aud, să mă auzi, să te văd, să mă vezi… Ecouri prelungi ale glasului Tău îmi sună adesea și-mi aduc amintirile multe în Ochiul luminos al atîtor ani în care nu făceai ce se întîmplă acum, de-o scurtă, ce-i drept, vreme. Sigur, au mai fost, recunoaștem amîndoi, cîte cam 30 de zile, (ca și acum, că atîta a trecut de cînd te-am auzit cîntînd blînd, mîngîind parcă vorbele… „mata ești, coane Costică”, nu întrebînd, ci afirmînd, drag Om), cînd ne luam cu treburile și tăceam amîndoi, dar, desigur, știam că oricînd putem să ne găsim și să ne mai auzim măcar întrebîndu-ne de sănătate și alte alea…

Și-așa, într-o clipă,m-am întors și ne-am văzut iar împreună ca-n acel august al începutului deceniului șapte al secolului trecut. Iar trupul ți-era la fel, drept și mîndru, cu capul sprijinit parcă în bărbia fermă, ca un berbecuț de lapte care se joacă/-mpunge cu mieii și iezii de pe coasta cu otava de-un verde sănătos, nemuritor, mirosind a rouă înmiresmată cu toate aromele pădurii – chip tăiat parcă din pietrele din munții Pipirigului, din Dolia și de pe Hălăuca, unde-am hălăduit, Doamne, de-atîtea ori împreună, căutîndu-ți urmele de copil… Gura-ți era ca un șipot de izvor, al Ozanei, din care ne-am „botezat” atunci… Cerul acela de-un albastru doar de Tine știut îți albăstriseră privirea spre nemurirea leagănului în care ți-ai dorit pururi să te întorci…

A fost ceva special care ne-a unit de la început. Cînd ți-am spus de obîrșia mea, ai zîmbit pișicher și ți-ai amintit și mi-ai spus de răzeșii găzari din Măgireștii de pe Valea Tazlăului Sărat care hălăduiau și prin Pipirigul Tău drag . Și din găzar de la Prăjești/ Măgirești nu m-ai mai scos o viață…

Mîndria aceea măsurată a omului de munte, a celui drept și fără hodină, ferm și îndîrjit în a duce la capăt orice întreprindere omenească. Cinstea și fidelitatea și darul de a te dărui muncii și vieții și frumosului și poeziei și visului și zborului către idealuri mărețe… Dar și fermitatea de a nu admite ticăloșii și trădări, și iertarea iertată „dăruită” celor care au urîțit lumea în care ai trăit…, toate acestea se aflau înflorite și pecetluite în chipul și sufletul tău… rare, curate, frumoase…

Doamne, am atîtea să-ți amintesc, să-ți povestesc, să-ți dăruiesc, precum ai făcut și Dumneata în ani, dar am să mă opresc doar asupra cîtorva care știu că-ți vor face plăcere. Iată, și acum cînd îți scriu, te văd, te aud și-mi face tare bine, așa că…

Foarte curînd, după acel început din august 1972, m-ai luat „de mînă” și m-ai purtat prin anii dintîi ai vieții petrecuți în Dolia Pipirigului și prin cei ai cumplitei „ierni” în care ai pătimit asemeni Fiului Omului. Încremeneam cesuri în fotoliul roșu de la Casa Pogor,și trăiam împreună cu Tine calvarul din Bălțile Băilei, de la Gherla și din alte locuri diavolești din această minunată, altfel, Țară a Mioriței. Priveam și trăiam și eu, ca-ntr-o oglindă pedepsitoare chinurile Domniei Tale, Dumitru Vacariu… și mă întrebam, o, Doamne, cum de ți-a rămas sufletul pur și plin de iertare și poezie și-ncercam să înțeleg taina aceasta a miraculoasei treceri și petreceri de vieți din Infern și Paradis și mă minunam de tăria ființei omenești care erai…

Întîmplarea a făcut ca să fiu martor al drumului tău pe cărările poeziei și dăruirii vieții și frumuseții visurilor tale copiilor. Și, Doamne, cît de mult și cum ți se umezeau ochii cînd venea vorba (și aceasta se întîmpla mai zilnic în anii aceia) și povesteai de minunea de fiica ta, Ancuța, și de Mama ei care ți-o dăruise, Doamna Lili, a cărei mamă, Bunica Ancuței, alcătuia/plămădea/cocea cele mai de neasemuit plăcinte pe care le preamăream în ceasuri de tihnă la Pogor (operă și creație nemuritoare, bogate, însuflețite de Domnia Ta, ca și Casa Dosoftei, tezaurizatoare a celor mai valoroase vestigii de patrimoniu românesc etern). Frați întru bucurie eram, că doar și mie îmi dăruise atunci Dumnezeu două fete necucuiete (Mira și Ștefana) cu care am trăit în Pădurea vrăjită (Bing-Bang-Bing, muzicalul , pe un text minunat visat de Tine, al cărui afiș îl păstrez și azi și-l „istorisesc” în cartea despre care știi și va ieși în lume curînd, unde ești personaj de seamă, Dumitru Vacariu ), bucuria ta și lansarea ta în Lumea copiilor și în Literatura română…

Și fructele visurilor tale au continuat să se nască și să se pîrguiască și să fie dăruite lumii: Comoara, Cele trei domnițe, Dincolo de singurătate, Dincolo de poveste, Bărzăunul și restul lumii, Vornicul Țării de Sus, Poteci fără întoarceri, Aventură dincolo de timp, Ochii viperei, Templul amăgirii, Casa cu iederă, Cerbul de lumină, Praznicul orbilor, Porumbeii albaștri, Piatra Dediului. Mai sînt și altele, desigur, trimise în lume, și încă multe pe care încă nu le-ai scos în Lumină, le-ai „ucis” în sufletul tău eliberat în Tăriile Cerului…

Și vremea a trecut „cu amăgele” și noi am „crescut” și-am petrecut ani minunați (deși primii șaptesprezece au fost încă de încătușare într-o libertate înzăuată – dar, Doamne cîte fapte memorabile nu am tocmit împreună!, după Casa Dosoftei și Vila Sonet „Mihai Codreanu”, din 1970  (cînd eu eram încă studinte la Filologia ieșeană), precum deschiderea caselor memoriale dedicate Literaturii române moderne și contemporane din templul Pogorului, Otiliei Cazimir, lui G. Topîrceanu, lui Sadoveanu și încă alte muzee și expoziții memorabile…) și-a venit Eliberarea din chingile veacului pe jumate comunist, și-atunci alte tocmeli ai trăit și-ai putut să te arăți celor ce te-au putut înțelege și asculta cum arăta Lumea în care ai trăit, aceea știută doar de frații de suferință și de ici-colo cîte-un norocos precum m-ai făcut pe mine în acea vreme vremuită de-acum…

Descinderile spre Sufletul Dumitale Dintîi (după cele în care am bătut coclaurile munților tăi dragi și-ale cimotiilor dumitale coborîtoare din creanga lui Creangă, cînd am îmbogățit patrimoniul Bojdeucii din Țicău, cu laițe, cu covoare și ploști și fel de fel de minuni pe care le văzuse, le binecuvîntase în căușul palmelor și privirilor sale nemuritorul Ion Creangă…) au continuat și după 1989 fie în întîlnirile de la școlile de pe Valea Ozanei cu copii în care te regăseai mai cu seamă Dumneata, dar și pe Hălăuca, pe firul apei legendare pînă la izvoare, în poiana pe care ai dorit s-o mai vezi, poiană în care ți s-a arătat, precum ai crezut, văzut pe Dumnezeu Tatăl. Și-n acele ceasuri te vedeam și eu cum alergi și te zbengui și te împungi cu mieii și cu iezii pădurii, cum îți răcorești fața în apa Ozanei, săgetată argintiu de păstrăvii-pui, cum îți înmiresmai gustul de fragii sălbatici și aromați, cum îți umpleai pălăria de bureți păstrăvi crescuți pe trunchiurile darnice, cum îți abureai fața în șiștarul cu spuma spumegînd în donița mamei și bunicii… și-apoi eram poftiți, de-adevăratelea în jurul mesei rotunde din poveste – pe care se lăfăia galben-aurie mămăliga deasă, aburindă, înconjurată de străchini cu brînză și smîntînă și urda și cașul îmbietoare și gustoase cum niciunde pe pămînt nu se mai află – și ne ospătam și noi, ca niște pofticioși și flămînzi de asemenea bunătăți „dumnezeiești” – îmi spuneai și le binecuvîntai din privire și le ridicai în lumină și-apoi le pierdeai în dorințele ucise în anii grei de detenție în care și foamea te chinuise pînă la disperare…

Ceasurile fără sfîrșit din priporul Pogorului de altădată se regăseau acum în drumurile noastre la Dolia de Pipirig și la Prăjești de Măgirești (unde din 2015 organizasem și dăruisem lumii, și țineam tare mult să primesc girul și-al unui vechi și priceput muzeograf – de profesie și nu doar bănuit cum se arată azi unii cotcodăciți din cine știe ce locuri și nu știu nici cum se numesc ei darmite să mai cunoască treburile muzeograficești – dacă Muzeul Răzeșilor Găzari de pe Valea Tazlăului Sărat e așa cum trebuie să fie un așezămînt de cultură de acest fel – și calificativul a fost cel așteptat – de la Dumitru Vacariu, ca și de la un alt muzeograf/etnograf ieșean/botoșănean, precum doamna Angela Paveliuc Olaru – ambii invitați la manifestarea tradițională de-acum – „Personalități ale culturii române în DIALOG cu urmașii răzeșilor găzari de pe Valea Tazlăului Sărat”), și din nou în aceleași „povești” de ieri și de azi , mărturisiri și profesiuni de credință și prietenie…

Și-așa cum m-ai primit cu bucurie și drag în casa părinților și rudelor tale pipirigene, așa te-am omenit și eu în casa bunicilor și părinților mei , iar în muzeu, la Dialogul cu urmașii răzeșilor găzari, te-am rugat (ca de-atîtea alte ori), și mi-ai împlinit dorința, să rostești și poemul acela, spus mie în anii șaptezeci la Casa Pogor, Moldova însîngerată, dedicată Domnitorului Ștefan cel Mare și Sfînt, pentru care ai suferit ani grei, cumpliți de temniță comunistă. Și din nou m-am înfiorat, și cei care ascultau au înțeles martiriul unui Om, jertfa adusă neamului românesc de către unul din fiii cei mai aleși…

Îți spuneam, Dumitru Vacariu, drag Om și Prieten, Scriitor și Muzeograf ce-ai îmbogățit și literatura română și muzeografia ieșeană și națională, lăsînd o dîră veșnică și o amintire luminoasă tuturor, îți scriam de la începutul acestei misive, că mi-e dor de ceasurile acelea fără pereche – cîteva amintite aici – că-ți voi mai scrie fie în acest fel, fie într-un alt mod, și tu o să știi și chiar dacă nu-mi vei răspunde imediat eu voi înțelege că ai multe treburi pe-acolo pe unde hălăduiești acum, că nu poți răspunde nici la telefoane, nici la alte semnale pămîntești, iar eu încă nu dețin codurile, secretele la care ai acum Dumneata acces, că nu mă supăr de tot și te am și te port în inima mea și-ți împărtășesc încă unele și altele ce mai făptuiesc eu pe-aici, prin Lumea aceasta în care ne-a fost dat să trăim și să împărtășim împreună o viață de peste 45 de ani…

Fie-ți calea lină în Lumină eternă…

Revista indexata EBSCO