Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Ioan HOLBAN – Lumea în sminteală și eșec

 

În deja numeroasele comentarii, aproape toate entuziaste, rezervate celui mai recent roman al lui Gabriel Chifu, Ploaia de trei sute de zile (Editura Cartea Românească, 2017), s-a pronunţat cuvîntul „distopie”, iar autorul însuşi ne încredinţează în cîteva rînduri, apăsat, că lumea din romanul său surprinzător, exploziv este una ficţională (în precizări care să substituie propoziţia uzuală, obosită, „orice asemănare cu personaje, situaţii şi locuri din realitate este pur întîmplătoare”? poate pentru a atrage atenţia unui cititor „naiv” că, în fapt, nu e deloc aşa?); într-o ţară anume, Caramia, a cărei capitală, Z. e străbătută de Dîmbo­viţa şi e înconjurată de o centură nefuncţională, „în şantier, cu întîrzieri de ani, de zeci de ani” sînt locuri precum Băile Romane, pe „valea Cernei atît de pitorească, munţii intimidant de semeţi în preajmă, apoi clădirile imperiale lăsate de izbelişte, ajunse în ruină”, unde protagonistul textului, arhitectul Ştefan Orban caută izbăvirea de „boala ploii fără încetare” şi relansarea unei relaţii problemati­ce cu femeia sa, Cora, apoi, face cîteva drumuri prin Caramia, pe la  Piteşti, Rîmnicu Vîlcea, Arad, Pecica, pe drumuri europene care trec prin centrul localităţilor, spre frontiera de la Nădlac şi Turnu şi în cealaltă direcţie, spre Constanţa şi Vama Veche, la frontiera din sud-est, dincolo de care s-au adunat cîteva sute de musulmani „fugiţi din ţările lor din cauza războiului pustiitor”, dar care nu vor „cu nici un chip” să vină dincoace, la noi, în Caramia, un alt personaj, Cora e din Dăbuleni, Iacob Grima îşi construieşte o vilă „sub formă de navă” undeva, la ţărmul mării, aproape de Costineşti, iar Mihail Cristea, după ce participă la „manifestaţiile din Piaţa Universităţii”, se retrage între monahii de la o mănăstire din nordul ţării, apoi, la mănăstirea Colilia din Dobrogea etc.: cum se vede sînt suficienţi indici realişti care denunţă convenţia lumii ficţionale şi plasează romanul, chiar şi pentru cei dispuşi să se lase „păcăliţi” de atributul ataşat Caramiei, în dinamica unei radiografii crude a eşecului lumii de aici şi acum, dureros de reală, „superficială, precară, confuză, de tot rîsul şi de tot plînsul”, în vremurile tulburi din anii 2000, în non-istorie, în absurd, traumă, boală fără leac şi în proiecţiile kafkiene ale unei aşteptate apocalipse.

În legătură cu modurile de construc­ţie a textului romanesc, s-au făcut mereu trimiteri la arhitectură sau 1a muzica clasică, la simfonie; romanul lui Gabriel Chifu e din această ultimă categorie pentru că, iată, autorul omniscient asamblează vocile şi instrumentele, le dirijează, distribuie partiturile, adună din cînd în cînd orchestra în secvenţe de reluare, de repeti­ţii generale (în cinci dintre capitolele cărţii se precizează „Pre­zenţa autorului. Personaje, situaţii, scene descrise direct sau în reluare de cel care se presupune că e omniscient şi controlează fi­rul naraţiunii, autorul”), schimbă vocile, unii tac, alţii ascultă, aduce corecţii şi repartizează roluri făcînd apel chiar la istoria muzicii: cuplul de personaje Iacob Grima – Mihail Cristea, de pildă e „binomul” Mozart – Salieri (ăsta da, binom!): în aceste secvenţe, unde autorul omniscient foloseşte cu abilitate şi fineţe mecanismul schimbării unghiurilor de vedere, se află suprastructura, ceea ce se numeşte „ideologia” romanului. Construită într-o logică narativă fă­ră fisură, cartea lui Gabriel Chifu, dincolo de povestea pasionantă a eşuării unei lumi în sminteala nu doar „meteorologică” a unei ploi neîntrerupte vreme de trei sute de zile , pivotează în structura unor tipologii care o definesc, memorabile prin profilul lor psihologic, dar şi prin forţa de re-prezentare a texturii sociale şi po­litice a Caramiei. Protagoniştii – arhitectul Ştefan Orban, astrofizicianul Iacob Grima şi omul bisericii, Mihail Cristea – adună pen­tru a explora, fiecare, lumea sa astfel încît autorul omniscient să recompună lumea mare a Caramiei. Ştefan Orban, angajat într-o rela­ţie problematică, mereu tensionată, cu „ţărăncuţa din Dăbuleni”, face parte din bărbaţii care aud „cîntecul lebedei”, după un divorţ complicat şi traumatizant de Alexandra, în complexul diferenţei de vîrstă semnificative faţă de Cora este un personaj, mai degrabă, insipid, care seduce, însă, „exemplare feminine foarte reuşite”, amintind de farmecul „saşiului” Castor Ionescu din Drumul la zid al lui Nicolae Breban – „o magnolie înflorită lîngă o tufă banală”, spune personajul, fixînd astfel imaginea cuplului cu superba Cora; în cealaltă ordine, socială, Ştefan Orban e un arhitect de succes care vrea/ nu vrea să iasă din „mîzga proiectelor conformiste şi urîte” pe care i le solicită îmbogăţiţii needucaţi, cu gusturi oribile, dar aroganţi, „troglodiţi, idioţi şi dictatoriali”: vrea să-i refuze întrucît are vocaţie pentru profesiunea sa, nu vrea pentru că are ne­voie de bani, iar aceştia se află la „peştii bogaţi şi îngîmfaţi”. Mihail Cristea, un fost fizician intrat în rînduielile unor mănăstiri din nordul ţării şi din Dobrogea, ajuns acolo după mineriada din Caramia cînd, bătut în închisoare, se salvează prin rugăciune, ra­tează  căsătoria cu Tanţa care îl părăseşte pentru un iubit din tinereţe, regăsit într-o excursie în Franţa şi eşuează în chiliile mănăstirii unde se întîlneşte cu oameni asemenea celor părăsiţi în realitatea derizorie a Caramiei (stareţul Antonie, lacom, mercantil este atras de cele lumeşti şi are o „faţă întunecată”, Mariusică, primit în obşte e un smintit, cu mintea rătăcită: „Înăuntrul mînăstirii, ca şi afară, în lumea plină de cruzime, răul este, se vede, egal distribuit”, constată Mihail Cristea, unul din raisonneur-ii textului). Mihail Cristea e unul din termenii binomului Mozart – Salieri, celălalt fiind Iacob Grima, astrofizician, „probabil cea mai respectată personalitate a vieţii publice şi academice româneş­ti”, candidat la alegerile prezidenţiale; prin Iacob Grima, care lucrează la un studiu intitulat Cosmogonia, autorul omniscient face o analiză foarte exactă a campaniilor de manipulare în media, cînd se cîntă strident ariile calomniei, cu procesele publice la televi­zor, mărturii mincinoase, procurori şi cătuşe, cu folosirea internetului, fatală, trimiţînd personajul în singurătate, prăbuşit în în­chisoarea minţii.

Aceştia sînt protagoniştii poveştii admirabil scrise a Caramiei din Ploaia de trei sute de zile; glazura „lumii ficţionale” e a îmbogăţiţilor grobieni, analfabeţi, plini de sine, al căror prototip e Titi Ciurel, lăsînd să se vadă foarte transparent „mode­lul” din realitate (adulat de populaţia săracă şi needucată, dispreţuit de „anumiţi intelectuali”, Titi Ciurel vrea să construiască „cea mai mare biserică din lume”, locuieşte într-un palat de un lux ţipător, cu multă foiţă de aur şi comandă servitorilor „whisky de-ăla de 48 de ani” şi „neşte brînză de oaie din butoiul ăla al meu”), apoi, a Corei (aproape) nimfomană, a prostituatelor Crinuţa Bunuţa, Vali şi proxenetului Gigi, „la muncă” în Germania, a asasinului plătit Gigi Spaniolu, în sfîrşit, a unui cuplu, Alice şi Val, al că­rui profil psihologic şi social reprezintă unul din elementele de forţă ale structurii romanului. Alice, studentă, fiica rătăcită a lui Ştefan Orban şi Val, „un fel de scriitor” care scrie piese de teatru, cu un limbaj şi comportament înrudite îndeaproape cu cele ale prostituatelor, proxeneţilor şi asasinului sînt nişte „tipi antisistem”, revoltaţi de vocaţie, protestînd în stradă împotriva oricui şi a orice („Suntem destructivi, îmi dau seama şi nu mă feresc să recu­nosc, iar dorinţa noastră de a demola are o mare doză de gratuitate, e cumva autotelică, fără să urmărim să punem altceva-n loc. Tot ce ştim e că aşa cum e nu ne place şi nu mai suportăm, aşa nu mai merge, ce se întîmplă ne produce greaţă şi furie. Ne considerăm nişte re­beli adevăraţi, rebeli în stare pură şi suntem foarte mîndri de ches­tia asta. N-aveam limite în nimic, ne străduiam să depăşim orice li­mită”, spune Alice), într-un amestec bizar de anarhism, rebeliune, porniri ucigaşe; Alice, Val şi asociatul lor Don, fost student în California, inventează o nouă „doctrină”, a treia cale căreia îi spun „transumanism” şi înfiinţează Grupul de Transumanism din Caramia (GTC), iar pentru lansarea noii organizaţii, în emoţia opiniei publice, cei trei comandă lui Gigi Spaniolu uciderea unei personalităţi „care simbolizează elita acestei lumi ratate, de tot rahatul”: „în cărţi” sînt „Pleşu, Manolescu, Liiceanu”, apoi, sorţii cad pe Iacob Grima, după criteriul trebuie „belit” cel mai „cunoscut, cît mai respectat, cît mai valoros şi mai intangibil în ochii caramienilor”.

Aceasta este societatea, lumea bolnavă din Caramia şi aceştia sînt oamenii ei, portretizaţi în ironie demola­toare şi sarcasmul (aproape) pamfletului; peste caramieni şi ţara lor cade, neîntreruptă, o ploaie de trei sute de zile – o stare absurdă care este semnul naţiei şi societăţii şi semnalul sfîrşitului: ploaia, misterioasă şi inexplicabilă, profetică, spun unii, precisă, însă, căzînd din cerul mohorît doar „la noi”, pentru că, iată, la Nădlac şi Vama Veche sînt „marginile ploii”, dincolo e soare şi senin, o vreme normală, ploaia e simbolică, spune omul bisericii, expresia unei dere­glări umane, explică Iacob Grima: „Această anomalie meteorologică es­te expresia unei dereglări umane. Noi stricăm lumea, noi nu ştim să păstrăm darul cel mai de preţ pe care l-am primit. Ploaia asta care nu mai încetează este provocată de răul din noi, noi suntem de vină, sufletele noastre şi minţile noastre s-au îmbolnăvit şi îmbolnăvesc lumea”. În ziua cu nu­mărul trei sute, ploaia sîcîitoare s-a transformat în diluviu, a îne­cat Caramia, neantizînd-o într-o implacabilă apocalipsă; lumea bolna­vă a Caramiei sfîrşeşte în fantasmagoric, cu o arcă venind să salveze pe cei trei – „trinomul” Iacob Grima, Ştefan Orban şi Mihail Cristea – care vor pluti, însă, pe apele nesfîrşite, în casa sub formă de na­vă de pe ţărmul mării, comandată de astrofizician, proiectată şi exe­cutată de arhitect. Observator atent al lumii româneşti de aici şi acum (anul de referinţă în paginile cărţii e 2016), dirijor şi regi­zor al unui spectacol antalogic, în care transferă societatea şi caramienii în crunta lor (i)realitate, Gabriel Chifu scrie în Ploaia de trei sute de zile unul din marile romane ale prozei noastre contempo­rane, de la Marin Preda pînă azi.

Revista indexata EBSCO