Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Alexandru ZUB – Sistemul de la Versailles. Considerații istoriografice

Astfel formulat, demersul nostru promite mult, dar nu poate oferi decât prea puţin. În adevăr, ce se poate spune, în câteva cuvinte, despre o temă pe seama căreia s-a scris aşa de mult, încât nu s-a putut întocmi nici până acum o bună sistematizare bibliografică?

Creaţie deosebit de complexă, sistemul de la Versailles continuă să preocupe lumea istoricilor, ca epilog al primului război mondial, dar şi ca secvenţă de istorie cu un profil deosebit pe multe planuri. Este perioada interbelică, limitată de regulă între anii 1918 şi 1939, dar pe care mulţi istorici o consideră deja ca un armistiţiu sui generis, în cadrul unei conflagraţii mondiale sau chiar al unui mare război civil, cu faze „calde“ şi „reci“, extrem de complex ca problematică şi susceptibil de mereu alte interpretări[1]. Ernst Nolte, bine cunoscut din faimoasa Historikerstreit (1987), a susţinut concomitent ideea că în secolul XX am avea, de fapt, numai un lung război civil (Bürgerkrieg), la care au contribuit mai toate popoarele[2]. Alţi istorici (Fleming, Fontaine) insistă asupra originării războiului rece în „marele război“[3], în timp ce André Ribard subliniază preocuparea unor cercuri politice din Elveţia de a transforma „războiul imperialist în război civil“[4].

Interpretările sunt multiple şi aporetice, lucru firesc când e vorba de un fenomen aşa de complex. Istoricii înşişi nu au fost numai interpreţi ai acestuia, ci adesea şi actori[5]. H. Temperley, H. Pirenne, J. Carcopino[6], G. Brătianu[7], între alţii, au luat efectiv parte la marele război. E. Lavisse a publicat, în plină conflagraţie, un volum justificativ[8], iar H. Berr va explora fenomenul tocmai sub unghi istoriografic[9]. Pagini demne de interes au scris, dintre istoricii contemporani, J. Bainville, N. Iorga, H.-J. Marrou, Ch. Seignobos, R.W. Seton-Watson, ultimul fiind şi semnatarul unor reflecţii despre misiunea civică a istoricilor din Europa mediană[10], temă reluată şi mai târziu de unii analişti sensibili la problematica naţională[11].

Lăsând la o parte memoriile privitoare la congresul de pace, utile desigur, deşi parţiale şi subiective, trebuie spus că unii dintre marii actanţi ai războiului, diplomaţiei, reorganizării europene au căutat să explice pe cont propriu evenimentele, făcând astfel un bun serviciu istoriografiei. Winston Churchill, lord al amiralităţii în marele război, s-a ocupat de „criza mondială“ (The world crisis, 1923), iar E.M. House şi C. Seymour de conferinţa de pace (What really happened at Paris, 1921), cu date noi şi observaţii privitoare la alte demersuri analoage, precum acela subscris de E.J. Pillon in The Peace Conference (1919).

Un capitol aparte în vasta literatură despre acele împrejurări îl constituie iniţiativele unor istorici, precum A. Taynbee, E.H. Carr, pentru a nu adăuga la cele deja amintite decât puţine nume dintr-o lungă serie[12].

Personalităţi britanice de felul lui Gilbert Murray, H.G. Wells sau Leonard Wolf, toate interesând istoriografia, au intervenit public, la 24 mai 1919, pentru a cere aliaţilor să-şi reconsidere atitudinea faţă de Germania învinsă şi disperată[13].

Tratatele de pace trebuiau să gestioneze moştenirea războiului (Legacy of war la H.A.L. Fisher), într-un moment când Europa era dominată de sărăcie, confuzie, dezordine. Deviza lui Wilson („peace without victory“) era inaplicabilă într-o lume ce se destructura iute, făcând loc haosului şi dictaturii[14]. Speranţe himerice se alimentau din acea stare de lucruri, împreună cu soluţiile cele mai radicale.

Nimeni nu părea mulţumit în Europa postbelică. Anglo-saxonii considerau că tratatul de la Versailles era prea dur, pe când francezii îl socoteau prea blând, iar învinşii inacceptabil[15]. Austria, de la care pornise accidental conflagraţia, nu mai avea resurse de supravieţuire pe cont propriu. Germania era sfâşiată de contradicţii, umilită şi săracă. Ungaria, pierzându-i pe cehi, slovaci, români din fostul regat, se refugia în mitologia naţională şi în visuri nostalgice. Cehoslovacia, Polonia, România, Iugoslavia erau singurele state beneficiind de teribila disoluţie a imperiilor. Fiecare din ele avea însă probleme nevralgice („points of irritation“)[16] în raport cu vecinii, aspiraţii neîmplinite, nelinişti legate de viitor.

Războiul nu se încheiase, germanii căutau cu disperare o soluţie de ieşire, dar se gândeau deja la un alt conflict, căutând „a salva pentru viitoarea revanşă tot ce se mai putea salva“[17]. Iniţiind unele reforme de ajustare constituţională, Max von Baden le comunica la Washington, cu speranţa că preşedintele nu va sprijini cereri incompatibile cu onoarea poporului german şi pregătirea unei păci drepte[18].

În adevăr, pacea semnată în Galérie des Glaces, tocmai acolo unde cu o jumătate de secol mai înainte se proclamase imperiul german, nu părea să fie o pace, temeri de tot felul subzistau pretutindeni. Europa, se spunea, nu e coaptă pentru democraţie, iar principiul autodeterminării poate fi o „cutie a Pandorii“, plină de surprize[19]. Faptul că America, deşi avusese o contribuţie aşa de însemnată la elaborarea tratatului, nu l-a semnat până la urmă, după cum nici nu s-a înscris în Liga Naţiunilor, a cântărit greu în evoluţia generală[20].

S-a putut constata că în politica Statelor Unite, ca şi în aceea a Marii Britanii, factorul economic precumpănea şi că micile state rămâneau fără sprijin în momentele de criză majoră. Liga Naţiunilor nu era în măsură să dea soluţii eficiente, iar alianţele regionale se vădeau cu totul fragile faţă de marile puteri[21].

S-au investit mari speranţe, la început, mai ales după impulsul dat de programul lui W. Wilson, că raporturile dintre state vor fi puse pe noi temelii, de egalitate a naţiunilor, de cooperare şi construcţie mai armonioasă, în lumina dreptului public[22]. Ideea de solidaritate era chemată a înlocui competiţia violentă, prin intermediul unor organisme speciale, dar ea se va destrăma iute, sub presiunea realităţilor geopolitice din Europa şi din lume.

Negocierile de la Paris s-au făcut, după cum se ştie, în condiţii dificile pentru România. Deşi beligerantă din 1916, ea fusese nevoită să încheie, în 1918, cu asentimentul aliaţilor, pacea separată de la Bucureşti. În noile împrejurări, ea figura printre statele cu interese limitate. A trebuit să depună mari silinţe pentru a-şi apăra cauza, pe temeiul tratatului de alianţă din 1916 şi al sacrificiilor făcute în război. Redevenit prim ministru, I.I.C. Brătianu a fost destul de abil şi de ferm pentru salvgardarea inte­resului naţional[23]. A fost nevoie pentru aceasta nu numai de o intensă activitate diplomatică, dar şi de anihilarea guvernului bolşevic din Ungaria, condus de Bela Kun, trecându-se astfel peste opoziţia Consiliului Suprem aliat.

La 25 nov./8 dec. 1919, fu semnat la St. Germain tratatul cu Germania, iar la Trianon cel cu Austro-Ungaria, prin care se consfinţea integrarea Transilvaniei şi Bucovinei. Abia la 14/28 oct. 1920, marile puteri au recunoscut şi unirea Basarabiei. „România Mare“ devenea un fapt. Ea trebuia să-şi articuleze acum rosturile ţinând seama de noua structură geopolitică a continentului, dar şi de exigenţele impuse pe plan mondial prin programul lui Wilson. Era nevoie de reforme (împroprietărirea ţăranilor, votul universal etc.) şi de o nouă constituţie, care să armonizeze ansamblul românesc, aflat în criză, expus încă la fluctuaţii primejdioase[24].

Felul în care G. Brătianu avea să examineze mai târziu problematica războiului prim mondial şi a păcii aferente prezintă interes şi acum, fiindcă e o bună aşezare în perspectivă a unui eveniment istoric decisiv[25]. Marea conflagraţie ar fi, în această viziune, urmarea contradicţiei dintre particularismul naţional şi universalismul economic, de care se leagă şi problematica statului, a sporului demografic („invazia maselor“), a distribuţiei resurselor existente, a tehnologiei etc. Preluând o idee curentă în epocă (René Guénon), istoricul amintit conchidea că „sub toate raporturile, vârsta de fier succede vârstei de aur şi pune organizării păcii probleme insolubile prin metodele tradiţionale“[26]. Teama sporea odată cu înarmarea, cu eşecurile diplomatice, cu propaganda războinică a cercurilor interesate, cu neputinţa de a pune în operă ideea federativă experimentată de britanici în coloniile lor, care tindeau să formeze deja un Commonwealth.

Antagonismul dintre această idee federativă şi ierarhia centralizată, produsă şi reprodusă pe continent de modelul francez, se regăseşte în marea confruntare dintre blocuri din primul război mondial, imperiile austro-ungar, german şi otoman reprezentând în acest caz concepţia ierarhică, opusă aplicării extinse a principiului autodeterminării. Cealaltă alianţă, având ca pilon cooperarea franco-britanică, lupta sub semnul federaţiei. Ea se va extinde mult peste limitele Europei, sugerând o modalitate de organizare ulterioară a păcii, după cum se poate deduce chiar din proiectul wilsonian de organizare a lumii ca o societate de naţiuni egale[27]. Din păcate, ea nu a răspuns aşteptărilor, realităţile geopolitice s-au vădit ostile ideii, astfel că liga respectivă s-a crezut în drept să diferenţieze pe cei „patru mari“, cu interese depline, de „cei mici“, cu interese limitate. Era un viciu fundamental, lesne de recunoscut la originea multor tensiuni şi de natură a motiva măcar în parte eşecul Ligii Naţiunilor[28].

Viziunea lui G. Brătianu este afină cu cea conturată de Jacques Pirenne în Les grands courants de l’histoire universelle, vasta sinteză în care popoarele continentale se conduc după principiul autoritar, iar cele maritime după idei liberale[29]. Autoritar şi ierarhic, liberal şi federativ sunt, în acest caz, noţiuni afine, puse la lucru de istoricii în cauză independent unul de altul şi urmărite din timpurile antice până în lumea contemporană[30].

Preşedintele W. Wilson a dorit să impună principiul federativ, prin Liga Naţiunilor, însă a întâmpinat opoziţia unor state europene, care au impus ajustări de natură să prevaleze principiul ierarhic, mai aproape de Sfânta Alianţă decât de „cele 14 puncte“[31]. Mai mult încă, Senatul i-a refuzat orice sprijin, iar noul preşedinte, Harding, declară „moartă“ creaţia predecesorului său[32]. În asemenea condiţii, Liga Naţiunilor nu şi-a putut împlini rostul decât în mică măsură, ceea ce l-a făcut pe Aristide Briand să conceapă, în numele Franţei, un organism european de tip federativ (1930), în perspectiva căruia stimula acordurile regionale.

Cu toate astea, dictaturile de pe continent au ştiut să profite, mai întâi Italia lui Mussolini, apoi Germania lui Hitler, pentru a se debarasa de constrângerile tratatelor şi a deveni forţe redutabile pe un continent tot mai tulbure geopolitic[33]. Acordul de la München (sept. 1938) era opera unui „directorat“, care şi-a putut îngădui să decidă sacrificarea Cehoslovaciei, în speranţa că apetitul imperialist al Germaniei va fi satisfăcut astfel. Garanţiile nu mai aveau efect, acordul sovieto-german din 23 aug. 1939 indica limpede o evoluţie conflictuală. Balanţa istoriei înclina decis spre „organizarea ierarhică“, a cărei expresie elocventă era pactul germano-italo-japonez. Anschlussul, ocuparea Cehoslovaciei, dictatul de la Viena pe seama României ţin de această conduită, din care trebuia să rezulte o „nouă ordine“ în lume[34]. Curând, Carta Atlanticului (14 aug. 1941) avea să relanseze proiectul wilsonian de a institui pacea în spirit liberal, deschis, pluralist, cu respectarea dreptului fiecăruia de a-şi decide soarta[35].

Deşi G. Brătianu n-a mai putut încheia marea sinteză despre orga­nizarea păcii în istoria universală, ajungând în primul tom numai la finele secolului XVIII, interpretarea dată perioadei următoare, până la tratatul de la Versailles, s-a putut reconstitui totuşi din rezumatul publicat de autor în Revue historique du Sud-est européen (1945-1946), text inclus apoi în ediţia integrală prefaţată de John Rogister[36]. Cunoaştem din acest volum chiar şi opiniile istoricului asupra perioadei ce a urmat, până la 1945.

Am evocat mai pe larg cazul lui G. Brătianu fiindcă el e semnificativ pentru o parte din istoriografia timpului. Cum se ştie, unii istorici de seamă luaseră chiar parte la război. Charles Péguy şi-a pierdut viaţa în luptă, iar H. Pirenne a fost prizonier la germani. N. Iorga, în altă zonă a vastului teatru de operaţii, a devenit marele animator al voinţei de a rezista, după cum a ţinut să-l recomande A.D. Xenopol într-o misivă către Emile Boutroux[37]. G. Brătianu, fiul primului ministru şi voluntar, a fost rănit în luptă şi avea să-şi evoce experienţa în volumul File rupte din cartea războiului (1934).

Peste câţiva ani, în dec. 1939, când războiul începuse deja, practic, el punea la îndemâna străinătăţii întâiul capitol dintr-un studiu privitor la Rumania at Versailles[38], în ideea de a sensibiliza lumea anglo-saxonă cu privire la interesele ţării sale. Erau consideraţii de istoric, însă miza lor politică nu putea trece neobservată, dată fiind amplitudinea personalităţii autorului. Fascicula respectivă din Rumanian Quarterly, cu texte de N. Iorga, D.J. Hall, Al. Iordan ş.a., era dedicată relaţiilor cu Anglia şi trebuie socotită ca un gest menit a semnala interesul României de a menţine sistemul de la Versailles, atunci când în mod evident acesta era pus în chestiune.

În acelaşi timp, fidel crezului său civic[39], N. Iorga examina, lucid şi realist, instituirea „protectoratului“ german asupra Cehoslovaciei, protestând vehement, convins că ocupantul evoca imaginea unui „monstruos Behemoth biblic“[40]. Ofensiva germană contra sistemului de la Versailles, condamnată şi mai înainte, l-a făcut să scrie astfel, după „desfiinţarea“ Poloniei: „Cine ar fi crezut vreodată că numele revărsării de ape zăgăzuită de Ludovic al XIV-lea pentru ca pe pământul consolidat cu atâtea jertfe să se ridice minunea din basme a castelului regal, a cărui glorie va supravieţui regalităţii înseşi, să ajungă a fi semnul a două aspre porunci ale istoriei: aceea pruso-germană din 1871 contra Franciei şi aceea prin care aceleiaşi Germanii i s-a impus ceea ce ea numeşte diktatul? Şi că pentru aceasta se va alipi de numele Versailles unul din cele mai teribile blăsteme răzbunătoare ale lumii?“[41]

Vinovăţia de la Versailles“ fiind abolită simbolic, prin propagandă, apoi şi militar, memoria lui W. Wilson era supusă şi ea la atacuri ignobile, pe care acelaşi N. Iorga a înţeles să le combată, cu sarcasm şi ironie, căci pentru el locul în cauză, Versailles, rămânea binecuvântat de către naţiunile ajunse a respira astfel mai liber[42].

Amputarea teritorială a României, în urma pactului sovieto-german şi a dictatului de la Viena, i-a stors lui N. Iorga pagini de analiză, protest şi imprecaţie, în care viziunea cumpănită a istoricului („bătrân prin experienţă“) se îmbina cu reacţia civică, în forme cu totul memorabile[43]. În acest sens, el socotea că statul modern nu mai poate fi înţeles ca o „întâmplătoare legătură de teritorii şi grupe omeneşti“, ci ca un organism întemeiat pe naţiune, ca produs al unei evoluţii îndelungate, cu o cultură specifică şi o istorie proprie, ceea ce înseamnă o conştiinţă de sine modelată în timp[44].

La moartea lui Chamberlain, în toamna lui 1940, puţin înainte de a se stinge el însuşi, intempestiv, N. Iorga a ţinut să-l evoce ca pe o figură distinsă, legată de un moment tragic al istoriei, unul care l-a constrâns să facă nedorite concesii, până la a-şi umili chiar patria. Inadecvaţia cu epoca îi părea şocantă, căci „el a vorbit din Biblie, într-o vreme când lozinca preistorică conducea omenirea“[45].

A câştiga un război nu e totuna cu a câştiga pacea. În sistemul internaţional, tot mai complex, pacea vrea să însemne stabilitate geopolitică[46]. De la pacea westfalică până la tratatul de la Versailles, dacă e să identificăm repere utile, lumea modernă a putut aprecia cât de mare poate fi deosebirea între aşteptările din timpul războiului şi realităţile din vremea păcii. Perioada interbelică, aparent una de pace, a însemnat de fapt o prelungire cu alte mijloace a războiului, unul în care spectrul combatanţilor a devenit mai complex, cu nuanţe pe care istoricii au căutat să le definească cât mai exact. Cei care au dorit o pace „fără învingători şi fără învinşi“, una care să asigure un mai bun echilibru în viitor, s-au văzut iute dezamăgiţi. La Versailles s-a decis într-un fel pe care anumite puteri le-au perceput ca o sursă de umilinţă, de ofensă inacceptabilă. După cum   s-a observat deja, „propaganda forţelor de dreapta, extrema dreaptă, stânga şi extrema stângă contra lui Wilson şi a diktatului de la Versailles se permanentizează în întreaga perioadă interbelică“[47].

Tratatele de pace n-au adus sincronizarea aşteptată între ţările ce se înfruntaseră pe câmpurile de luptă, ci o stare de nelinişte, suspiciune, teamă, accentuată apoi de marea criză, dusă la exces de mişcările extremiste şi de politica revanşardă a învinşilor[48]. „Totuşi, dreptul la autodeterminare rămâne principiul pe care s-a întemeiat sistemul politic căruia, pentru a da numai două exemple, România îi datorează îndeplinirea aspiraţiilor ei, iar Cehoslovacia chiar existenţa sa. Însăşi agregarea provinciilor istorice într-un stat numit din 1929 Iugoslavia a fost posibilă prin recunoaşterea internaţională a acestui drept“[49].

Analiza intervalului nu se poate lipsi, fireşte, de luarea în consideraţie a acelui sentiment crepuscular ce domina spiritele după marele război. Nu doar anumite forme istorice păreau condamnate, ci deopotrivă civilizaţia (Paul Valéry), dacă nu lumea însăşi, cu valorile ei, ceea ce îndemna să se repună totul în chestiune (André Gide). S-a scris atunci, mult, despre „declinul Occidentului“ (O. Spengler), despre „apusul naţiunilor albe“ (Maurice Muret), despre criza lumii moderne (R. Guénon), crizismul fiind o temă obsedantă a epocii[50].

Hermann von Keyserling, cunoscut mai ales prin tentativa de a face „analiza spectrală a Europei“[51], publicase un eseu despre „renaşterea“ preconizată după război (Wiedergeburt, 1922), fenomen vizând un om nou, înţelept, puternic, raţional, ca răspuns la iraţionalitatea de care lumea dăduse dovadă în timpul conflagraţiei. Un anume spirit ecumenic s-a născut din chiar mizeriile războiului, fenomen înţeles ca o manifestare absurdă a speciei umane[52]. Îl regăsim la originea unor proiecte de reorganizare a lumii, pe linie colectivistă, marxiană, ca şi pe linie fascistă, proiecte în jurul cărora a curs nu doar multă cerneală, ci şi sânge, oriunde lupta de idei nu mai părea să mulţumească spiritele. „War guilt had engendered peace guilt, but both stemmed from the treaty of Versailles, and both were overhelming supported by the democracy“[53]. Este concluzia unui istoric foarte atent la realităţi, Maurice Pearton, dar ea rimează cu aprecierile făcute şi de alţi studioşi ai trecutului.

Walter Kolarz observa, îndată după al doilea război mondial, că principiul lui Wilson relativ la autodeterminarea naţiunilor a fost o greşeală cu urmări nefaste, căci a dat loc la „state-naţiuni“ competitive, iar finalmente la un nou război, ale cărui consecinţe nu se puteau bănui încă[54]. Alţi contestatari ai principiului în cauză se vor ivi şi mai târziu, până în vremea noastră, care a înregistrat deja eliminarea unor decizii luate la Versailles. Două dintre statele succesorale, Cehoslovacia şi Iugoslavia, nu mai există în forma de atunci[55].

Timothy Garton Ash, între analiştii de dată recentă, s-a referit şi el la situaţia din Europa Est-Centrală, având în vedere secesiunea ceho-slovacă şi destructurarea Iugoslaviei[56].

O abordare aparte a propus Attila Pók, ocupându-se de Bulgaria şi Ungaria faţă de tratatul de la Versailles: două cazuri tipice de „ţapi ispăşitori“ (scapegoats) în istorie[57]. Autorul menţionat se interesa anume de tipurile de explicaţii ce se pot găsi în gândirea politică a naţiunilor respective pentru cauzele înfrângerii. Cine poate fi blamat pentru tragicele evenimente: factorul intern sau cel extern, ori poate o combinaţie a acestora?

Studiile de psihologie socială (Allport, Heider, Lewin etc.) înlesnesc o mai bună înţelegere a mecanismelor puse la lucru în asemenea împrejurări. Omul, individ sau comunitate, caută explicaţii clare, unice pentru criza în care se află. Dacă s-a produs o înfrângere, cine este răspunzător de ea? Judecata se face în plan legal, moral, istoric, însă căutarea „ţapului ispăşitor“ consumă oricum destulă energie, alimentând discursul politic, istoriografia, imaginarul colectiv.

Examinând problema în toate aceste registre, Attila Pók conchide că în timp ce bulgarii au emis o critică permanentă a străinului, responsabil de orice eşec, ungurii înclină spre autocritică, după cum s-a putut deduce mai ales din lucrarea lui Gyula Szekfu, Trei generaţii, sau din aceea a lui Oszkar Iaszi, Calvarul ungar, resurecţia ungară, ambele scrieri fiind publicate în 1920, pe fondul marii decepţii produse de tratatul de la Trianon.

Unei Europe a marilor puteri începea să i se apună o alta, a micilor state ivite pe ruina vechilor imperii[58]. Ele se întemeiau însă pe tradiţii istorice a căror cunoaştere nu poate mulţumi nici azi spiritele mai riguroase. Ministrul României la Praga, Emmandi, scriind un articol despre politica externă a ţării sale, în 1935, punea accent deopotrivă pe argumentele de drept internaţional şi pe „concepţia istorică“ recognoscibilă la baza ei: o politică de pace şi colaborare, în spiritul angajamentelor convenite după marea conflagraţie[59]. El a ţinut să evoce consensual figura lui Take Ionescu, exemplară pentru acest spirit, amintind şi întâlnirile avute de acesta cu Mossaryk, Beneş, Venizelos şi Pasitch, împreună cu care au întemeiat Mica Antantă, organism în slujba căruia M. Titulescu şi-a pus apoi toată energia şi o mare voinţă de a construi un sistem de securitate pe continent. Organizarea păcii îi părea a fi misiunea esenţială a oamenilor de stat[60].

Perioada interbelică, deşi atât de scurtă, la scara istoriei, îngăduie analize dintre cele mai interesante sub unghiul tentativelor de a soluţiona crizele de pe continent[61]. „Tari şi slabi“ se puteau distinge în grupul de state născute în vâltoarea războiului, ceea ce inculcă ideea că nu e vorba de un sistem versaillez monolitic, uniform, lesne descriptibil, ci de situaţii foarte diferite, asupra cărora s-a atras deja luarea-aminte[62], dar care necesită încă aprofundări sub diverse unghiuri.

 

 

 

 

* Cu permisiunea redacţiei, reluăm aici textul bilanţier despre Sistemul de la Versailles, apărut în nr. 5/2005 al revistei, socotind că el mai prezintă interes în perspectiva centenarului Marii Uniri.

[1] Cf. Cyril Falls, A hundred years of war, London, 1953; J.F.C. Fuller, War and western civilization, 1832-1932, London, 1932; Alastair Buchan, War in modern society, London, 1966; Guy Wint, Total war, London, 1972; A.J.P. Taylor, The origins of the second world war, New York, 1983 (ed. rom., 1999).

[2] Ernst Nolte, Der europäische Bürgerkrieg, 1987.

[3] Cf. N. Tranfaglia (ed.), Il mondo contemporaneo, VII, Firenze, 1983, p. 386.

[4] André Ribard, Minunata istorie a omenirii, trad., p. 437.

[5] Cf. Al. Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Iaşi, 1989, p. 83-98: Clio inter arma.

[6] J. Carpino, Souvenirs de la guerre en Orient, 1915-1917, Paris, 1970.

[7] G. Brătianu, File rupte din cartea războiului, Bucureşti, 1934.

[8] E. Lavisse, Pourquoi nous-nous battons, Paris, 1917.

[9] H. Berr, Les études historiques et la guerre, in Revue de synthèse historique, XXIX, 1929.

[10] R.W. Seton-Watson, The historians as a political force in Central Europe, London, 1922.

[11] Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), Historians as nation-builders: Central and South-East Europe, London, 1988.

[12] H. Temperley, History of the peace conference at Paris, 1921; A.J. Toynbee, Survey of international affairs, 1920-1923; E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 2nd ed., 1946; International relations between two world wars, 2nd ed., 1947.

[13] Cf. Maurice Pearton, The Paris peace conference (1919) and British opinion, in Albert A. van Goudoever (ed.), Great peaces congresses in history (1648-1990), Utrecht, 1993, p. 89.

[14] H.A.L. Fisher, A history of Europe, II, Cambridge, (1935), 1976, p. 1255.

[15] Ibidem, p. 1267.

[16] Ibidem, p. 1268.

[17] V.M. Potemkin (ed.), Istoria diplomaţiei, III, 1948, p. 429.

[18] Ibidem, p. 432.

[19] H.A.L. Fisher, op. cit., p. 1269-1270.

[20] Ibidem, p. 1271.

[21] Ibidem, p. 1273-1277.

[22] G. Sofronie, România în viaţa internaţională, în Enciclopedia României, I, Bucureşti, 1938, p. 971.

[23] M. Vulcănescu, Războiul pentru întregirea neamului, în Enciclopedia României, vol. cit., p. 932.

[24] Ibidem, p. 934-935.

[25] G.I. Brătianu, Organisation de la paix dans l’histoire universelle des origines à 1945, Bucureşti, 1997, p. 28-32, 311-317.

[26] Ibidem, p. 29.

[27] Ibidem, p. 29-30.

[28] Ibidem, p. 30-31.

[29] Cf. J.-H. Pirenne, Panorama de l’histoire universelle de Jacques Pirenne, Neuchatel, 1963.

[30] G.I. Brătianu, L’Organisation de la paix…, p. 311.

[31] Ibidem, p. 313.

[32] Ibidem, p. 314.

[33] Ibidem, p. 322-323.

[34] Ibidem, p. 325.

[35] Ibidem, p. 326-327.

[36] Ibidem.

[37] Cf. Al. Constantin, A.D. Xenopol peste hotare, în A.D. Xenopol, studii privitoare la viaţa şi opera sa, ed. L. Boicu, Al. Zub, 1972, p. 440.

[38] G.I. Brătianu, Rumania at Versailles, (I), in Rumanian Quarterly, I, 1, dec. 1939, p. 8-22.

[39] Maurice Pearton, Nicolae Iorga as historian and politician, in Dennis Deletant, Harry Hanak (eds.), op. cit., p. 157-173.

[40] N. Iorga, Nu state mici!, în Neamul românesc (N.r.), 12 oct. 1939, apud vol.  Ultimele, Craiova, 1978, p. 30.

[41] N. Iorga, Vinovaţii? (N.r., 13 oct. 1939), apud Ultimele, ed. cit., p. 32.

[42] Ibidem.

[43] N. Iorga, Noi hotare (1940), în Ultimele, p. 204-210.

[44] Idem, Se pot distruge popoare?, în vol. cit., p. 8.

[45] Idem, Neville Chamberlain, in „Cuget clar“ şi „Neamul românesc“, V, 19 (17 nov. 1940), p. 303-304. Apud Ultimele, p. 200-202.

[46] Cf. Albert A. van Goudoever (ed.), op. cit., p. 9. Cf. şi K.J. Holsti, Peace and war: armed conflicts and international order, 1648-1989, Cambridge, 1991.

[47] Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Iaşi, 2001, p. 11.

[48] Cf. Richard Wagner, Cu Schestow în faţa munţilor. Despre fundamentele Balcanilor, in Interval, 8 (16), 1999, p. 7.

[49] Andrei Pippidi, De la Kosovo la Sarajevo, in Sud-Estul şi Contextul European, I, 1994, p. 17-18.

[50] Maurice Muret, Le crépuscule des nations blanches, Paris, 1925.

[51] Hermann von Keyserling, Das Spektrum Europas…

[52] Idem, L’analyse spectrale de l’Europe, Paris, 1930.

[53] Maurice Pearton, op. cit., p. 84.

[54] Walter Kolarz, Myths and realities in Eastern Europe, Lindiay Drummond Ltd, 1946; ed.rom., Polirom, 2003: Mituri şi realităţi în Europa de Est.

[55] M. van de Heuvel, J.G. Siccama (eds.), The desintegration of Iugoslavia, Amsterdam, 1992; Jiri Musil (ed.), The end of Czechoslovakia, Budapest etc., CEU, 1995.

[56] Timothy Garton Ash, History of the present. Essays, sketches and despatches from Europe in the 1990s, London, 1999.

[57] Attila Pók, Looking for the scapegoat. Attitudes of losers in Central and Eastern Europe after 1919-1929, in Albert P. van Goudoever, op. cit., p. 61-68.

[58] Cf. A.J.P. Taylor, L’Europa delle grande potenze, Bari, 1961.

[59] Emmandi, La conception historique de la politique exterieure de la Roumanie, in L’Europe Orientale, Paris, V, 1935, 3-4, p. 66-74.

[60] Ibidem, p. 72-74.

[61] Cf. E.H. Carr, The twenty years’ crisis, 1919-1939. An introduction to the study of international relations, London, 1966.

[62] Peter Krüger, Das internationale System und Ostmitteleuropa nach dem Ersten Weltkrieg, in Ostmitteleuropa zwischen den beiden Weltkriegen (1918-1939). Stärke und Schwäche der neuen Staaten, nationale Minderheiten, hg. Hans Lemberg, Marburg, 1997, p. 13-30.

Revista indexata EBSCO