Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Mihai CIMPOI – Lucia Olaru Nenati și marginea creatoare de cultură

 

În cazul Luciei Olaru Nenati nu putem vorbi de existenţa unor complexe ale marginii.

Fireşte, marginarismul, privit prin prisma spaţiului propusă de filosofii culturii, se identifică unui fel anumit de a vedea lumea, generator de o marcă stilistică specifică. Acelui spiritus loci ce asigură năzuinţa formativă a unui creator şi chiar individualitatea sa inconfundabilă, Sinele pe care se axează universul său, cogito-ul său (termen frecvent la noii  critici), „vînatul” său (vorba lui Nietzsche).

Poeta, atrasă de un tărîm al idealităţii, de un departe care ascunde tainele firii, se vede scoasă din perimetrul limitativ al lui Aici. Ne-o spune ea însăşi în unul din poemele inedite: „Caut mereu să adulmec şi să captez pentru sufletul /meu/ Duhul Fiinţei înalte/ Unde să fiu, mai aici sau departe?/ Unde e sunetul acela pe care-l aştept din vecie?”. Finalul poemului exprimă anume misterul existenţei, drumul parcurs de poetă fiind însăşi calea tainei. Ea se convinge că trebuie să rămînă la marginea acesteia: „Nimeni nu ştie atît cît să-mi spună/ Drumu-ncotro/ Şi poate că taina însăşi e drumul/ Şi nici nu trebuie să păşesc mai departe de marginea ei,/ Ea acum taie cercul luminii de amurg/ Şi pentru o clipă e pace şi parcă aud/ Cum înspre mine fiinţele zeilor curg…” (Amurg).

Cu năzuinţa firească a unei atari deschideri spre departele firii, Lucia Olaru Nenati creează într-un Aici aureolat de augusta lumină a lui Eminescu, dar şi luînd formă de prezent al ei, reflectat, cu tot spectrul său clar-obscur, „în conştiinţa unui om pentru care scrisul e a doua natură”.

Cărţile, luările de atitudine, faptele concrete (acele săvîrşite în calitate de muzeografă la Ipoteşti sau de director de teatru) se adună prismatic într-o personalitate culturală bine conturată.

Prefaţa la versiunea românească a cărţii Svetlanei Paleologu-Matta Existenţa poetică a lui Bacovia prezintă nu doar o simplă introducere în demersul exegetic al autoarei; vaste, prin cîteva formulări programatice empatice, în consens – prin urmare – cu obiectivele pe care şi le-a propus acest prim studiu de recuperare a semnatarului Plumbului din infernul proletcultist. Fireşte, nu vor fi lăsate fără atenţie şi cele două cărţi ale cercetătoarei despre Eminescu, devenite scrieri critice de referinţă.

„Chiar şi titlul indică, precizează Lucia Olaru Nenati, apelul la ontologie, demers ce va mai opera în decursul acestei lucrări, dar va deveni dominant în studiile sale ulterioare, cele din aria eminescologică. În general, atitudinea poetică bacoviană, aşa cum se va petrece ulterior şi cu poezia eminesciană, este evoluată atît cu mijloacele poetice cît şi cu cele filosofice (p. 6).

În viziunea tinerei doctorese, Bacovia nu se încadrează doar în cadrul naţional de comparare, ci se raportează în chip firesc, organic şi fără complexe, la zestrea poetică şi chiar filosofică europeană.

Pierderea paradigmei şi apetenţa dezintegrării existenţiale, manifestată în cazul lui Picasso sau al lui Camus, apar ca topoi esenţiale prin care Bacovia „înregistrează marea dezbatere din cultură care pune în priză întreaga Europă”. În filonul identităţii bacoviene se adună emergenţele sufletului european, dar şi pe acelea ale Moldovei istorice, „ultim baston al Europei”.

Într-o frază amplă este surprinsă întreaga mitopo(i)etică bacoviană, relevată în dimensiunile ei esenţiale de Svetlana Paleologu Matta:

„Muzicalitatea bacoviană, corespondenţa sa subtilă, simfonică, cu ideaţia exprimată, comparabilă cu poezia lui Hölderlin sau Baudelaire, limba acrimonioasă şi intens expresivă, tensiunea interioară, şocanta imagine a amorului mort, – „imagine atroce”, aflată în antiteza imaginii idilice a amorului bucălat şi înaripat din cultura lumii – amor care doarme întors, după cum „totul este întors la Bacovia, ca un soi de protest contra ordinii naturale, – sublimarea eşecului ontologic bacovian prin frumuseţea poeziei sale, noţiunea de „urît” venind din folclorul românesc şi devenit expresie originală şi eficientă a angoasei europene…”.

Sînt consemnate, în acest portret  fenomenologic exact, şi alte componente esenţiale ale profilului liric bacovian: „…sentimentul timpului bacovian conceput ca veritabilă substanţă, un timp al declinului, al agoniei, un timp al sfîrşitului şi al descompunerii, exprimat cu „o tehnică comparabilă cu aceea a lui Proust”, poetul nefiind în timpul său, ci într-un „timp de plumb”, termenul atît de productiv poeticeşte de „moină”, „specialité essentialment moldave” toate acestea sînt tratate cu decizie şi cu o intuiţie hermeneutică remarcabilă” (p. 8-9).

Din breviarul bibliografic – artistic şi intelectual – al Luciei Olaru Nenati face parte ceea ce am putea denumi întîlnirea destinală cu Eminescu, considerat model, pattern nu doar la nivel de declaraţie sentimentală de afiliere uzuală, cerută de tradiţie: e vorba de un legămînt, ca cel al lui Grigore Vieru, şi de asumarea unui impact formativ.

Eminescianismul ei este învederat în modul de a înţelege poezia ca act existenţial, ca expresie a Adevărului, ca „o cugetare sacră”, ca o transcendere a concretului, a „clipei celei repezi ce ni s-a dat”, ca o situare între vis şi trezie, într-un al treilea tărîm în care „n-au ars de tot/ Penele păsării-Phoenix”.

Eminescu este, pentru eseistă, şi model de publicist care credea în „presa-apostolat” (de conştiinţă) şi nu în „presa-revolver”, scriind „despre orice temă cu o intensitate dusă pînă la patetism”, nu pentru a-şi cîştiga mijloace de existenţă, sau a mulţumi vreun stăpîn, ci „din aceeaşi irepresibilă chemare lăuntrică de a-şi face datoria rostind adevărul despre orice chestiune, fie aceasta chestiunea ţărănească, problemele învăţămîntului, corupţia, chestiuni economice, sociale, politice, raporturile dintre truditori şi profitori, sau dintre diferite naţiuni, ori cele privitoare la rosturile îndeletnicirilor culturale pentru care el a fost un adevărat educator al publicului…”.

Scrisoare din prezentul meu, publicate iniţial în Monitorul de Suceava, caută să urmeze acest model.

Ceea ce caracterizează lirica Luciei Olaru Nenati este încrederea în rostul Poetului – rost uman suprem, fiindcă el este „Cel ce rostuie hotarul/ Fiindului de nefiind” şi îşi pune în toate sufletul care adună în el, ca într-un Athanor cele lumeşti şi cele celeste, ceea ce se vede şi ceea ce este ascuns (taina este toposul-cheie). Dăm, de aceea, nu doar de o sensibilitate lirică deosebită la viul verde, ci şi de o pasiune de cunoaştere, în siajul modelator-catalitic al lui Eminescu, poetul invocînd mereu adîncul şi departele din care vine „cu oftat dimineaţa/ în cuşca de carne şi lut” şi simţindu-şi „sufletul cald legănînd/ Noumenul de Fenomen” (Din atît de departele meu).

Religia scrierii/rostirii, practicată de autoarea sentimentului spiralei, care se pomeneşte în faţa trecerii, a marii treceri blagiene, a unei îngînări de plin şi gol, după principiul lui yin şi yang, rîvnind chiar la „Pregătirea Cuvîntului/ prin care Dumnezeu a descris/ Cum vedea el că va fi lumea” şi întrebîndu-se, într-un fel debusolată: „Cum să descrii tu,/ Cu ochiul tău/ Cel o clipă trecător/ Peste nemarginea firii/ Întregul cel de Marele Sine văzut/ Înainte de-a-l naşte/ Spre-a-l da drept merinde/ Iubirii?” (Poezia).

Este o poetă cu crez (nu cu o ambiţie programatică afişată zgomotos, cu surle şi ţambale), cu o linişte interioară, marcată şi de o notă dramatică de nelinişte, determinată de o comunicare empatică cu Natura, cu Lumea, cu Totul cosmic.

Suspendînd polarizările, fracţionările, fisurările care se produc în lumea îmbătrînită de azi, semănînd, se spune cu o notă mai sarcastică, cu „o menajerie plină de şerpi rîioşi şi porci mistreţi”, ea pune în acelaşi registru „muzica de lumină a sferelor” şi curgerea monotonă din clepsidră a prezentului.

Însingurată, vorbind chiar de un Sine Singur, simţind că duce povara durerii lumii („Ei sînt o respiraţie a lumii/ O lume a răului, vai tot mai rău…” – Poeţii lumii, vai de steaua lor), adîncită din ce în ce mai mult în scrutarea liniei vieţii… din hăţişurile palmei întoarse, hăţişuri, bineînţeles, ale destinului, imagine asociată cronotopului obsedant al drumului/drumurilor, pune într-o dublă balanţă trăirea lirică afirmativă şi supărarea etică, produsă de aici-ul şi acum-ul (are şi o poezie intitulată Hic et nunc).

Poezia din ultimele volume e pătrunsă de o tonalitate justiţiară, sumbră-vizionară, de o senzaţie copleşitoare că avînturile către lumină, înalt, sublim, ţel, fericire, mister (taină), nevăzut (toate aceste apărînd ca leitmotive ale discursului liric) au fost zădărnicite. Se instaurează autoritar, acum, imaginea Paradisului pierdut, la care se asociază un alt sentiment neantizator că „toate părţile roiurilor/ învinse, predatu-s-au”.

Poetei nu-i rămîne decît să zboare, ca o Pasăre-Liră „Peste lumea de lut/ Hrănindu-mă cu roua din ceruri/ Şi respirînd pacea lumii/ Înveşmîntată-n pene de-mprumut…” (Stai şi scrie).

Se vorbeşte stăruitor în Singur, sinele meu şi în Arca de frunze despre mască, veşmînt de împrumut, portret al Eului, făcută de alţii cu „fîşii de pînză mîzgălită cu venin” – poeta insistînd să fie percepută cu chipul ei curat, cu „bietul şi slabul meu Adevăr şi al Făpturii reale” (Ţara oglinzilor strîmbe), cu acea predispoziţie de a căuta „mereu să adulmece şi să capteze pentru/ sufletul meu/ Duhul Fiinţei înalte” (Amurg).

Momentele de ruptură – crucial, dramatic, conturbator – cu lumea de altădată, romanticizată, baladizată, cufundată în lumină şi într-un vis cu zăpadă (indiscutabil pecetea timpului apare aici), îl semnifică asemuirea inimii cu un cal care a purtat-o în toate bătăliile (Waterloo, Werdun, Călugăreni, Katîn): „Atîrna în chingile lui agăţate/ Ca spinii cîmpiilor/ Resturi de iubire naive, solzi argintii/ de romantism, bucle atîrnate din peruci/ de demult, ziare tăiate-ntr-o cafenea de tînărul Tzara…”.

Versurile iau adesea configuraţie preceptuală, sunînd ca nişte învăţăminte ale vieţii trăite: „Mai sus de iubire nu este nimic”; „În vis mă simt de-a pururea acasă”, „Ţi-e sufletul ghioc cu visul mării”.

S-a discutat, fireşte, despre un anumit exces de sentimentalism, asigurat însă de (auto)reflexivitate (efectul atins de tăişul lucidităţii, precum remarca Svetlana Paleologu-Matta). Se conturează totuşi, ca un dat deontologic al poetei (ca şi al prozatoarei şi eseistei) o perspectivă dialogică axială, bazată pe ecuaţia Eu/ Celălalt, fără de care nu concepe rostul Poetului şi Poeziei.

Poetul se vrea în mod evident ca profesorul lumii care încearcă s-o convingă că „suflet e în toate”: „Ascultă-mă frate, ascultă-mă soră,/ Nu eu sînt acela ce legea abhoră/ Ascultă-mă, soră, ascultă-mă frate/ E suflet în toate/ Ascultă-mă lume, ascultă cînd zic/ Mai sus de iubire nu este nimic” (Profesorul lumii).

Istoria literară a Bucovinei, prezentată prin scriitori, oameni de cultură, reviste, societăţi, semnifică un demers recuperatoriu, care presupune o întreprindere complexă – reconstituire documentară arhivistică, reconsiderare (valorică în primul rînd), privire de ansamblu, sintetică.

Este un demers ce are ca temei credinţa că Marginea este creatoare de cultură, ca şi Centrul, ea impunînd personalităţi „superioare”, „dinamizatoare”, influenţate de „personalităţi supraenergetice”, precum Kogălniceanu, Iorga sau Eminescu.

Este vorba de ceea ce numeam, referindu-ne la Basarabia, eroismul (martiriul) cultural românesc.

Existenţa unei literaturi regionale poate fi luată în discuţie, pusă la îndoială. Certă este, însă, „existenţa unui climat de o specială efervescenţă, de o spiritualitate densă şi prolifică la care au contribuit personalităţi puternice şi active, publicaţii impresionant de numeroase, o viaţă artistică şi culturală de-o concentrare uimitoare şi un număr mare de creatori a căror înflorire a fost stimulată de miracolul mult aşteptat al Marii Uniri, aşa precum soarele lumii mai face să explodeze tot poporul floral” (Acolade septentrionale, p. 514).

Parti pris-ul, explicabil în cazul unei botoşănence, aduce anumite note subiective, justificate şi de calitatea sa de poetă marcată firesc de spiritus loci. Nu i se poate contesta, însă, obiectivitatea descrierii fenomenului ca atare, pe documente, mărturii de epocă, programe şi manifeste, acţiuni culturale de anvergură şi pe analize aplicate.

Avîntul cultural este identificat, în chip firesc, avîntului naţional. Identificare ce explică voinţa de putere prin artă (nietzschean vorbind), „lupta supraomenească” de a înfiinţa şcoli (ca în cazul lui Tiberiu Crudu), alte instituţii de „luminare”, reviste, asumarea unor „frumoase misiuni de cultură naţională în Moldova de sus”, preocupările pentru personalitatea lui Eminescu, cultul presei.

La istoria presei culturale bucovinene se adaugă cîteva studii cu aspect monografic, realizate prin grila lansoniană clasică (viaţă/ operă), dar şi prin „chei de decodare moderne” despre George Voevidca, Tiberiu Crudu, Constantin Iordăchescu.

Constantin Ciopraga releva meritul doamnei Lucia Olaru Nenati de a fi cercetat şi răscolit arhivele, de a scoate la lumină, de a realitiva elemente de substrat, urmărite în toate colţurile ţării şi aduse în circuitul cultural.

Printr-o fidelitate deontologică Adevărului (cf. dezideratului „nu noi sîntem stăpînii adevărului, ci adevărul e stăpînul nostru”), „prin intensitate dusă pînă la patetism”, prin focalizarea problemei, documentare doctă şi punerea valorilor adevărate în contrast cu cele false.

Ceea ce este deosebit de important în felul de a înţelege actualitatea lui Eminescu este raportarea lui la imperativele timpului nostru. Este afirmaţia făcută de chiar autoarea Scrisorilor – într-o secvenţă datată 15 iunie 2013: „Ca atare, dintre toate lucrurile ce s-ar putea afirma despre Eminescu în această zi comemorativă, mi se pare că cea mai adecvată timpului de acum este relevarea faptului că el aparţine unei categorii, extrem de precară în zilele noastre, şi anume aceea a oamenilor pentru care binele general, interesul colectiv, obştesc, cauza comună, lucrul în sine bine făcut, îndeplinirea datoriei, sînt chestiuni de maximă importanţă. În numele acestora el s-a angajat mereu în luptă fără a sta să-şi socotească interesul sau avantajele sale personale deductibile din aceasta”.

Lucia Olaru Nenati şi-a adus şi o contribuţie proprie, în totul singulară, la studiul muzicalităţii lui Eminescu nu doar prin abordarea naturii muzicale a poeziei eminesciene în continuarea observaţiilor penetrante făcute de G. Ibrăileanu, T. Vianu, D. Caracostea, M. Dragomirescu, C. Dobrogeanu-Gherea, Edgar Papu, Svetlana Paleologu-Matta şi Rosa del Conte, N. Iorga, Ioana Em. Petrescu, Perpessicius, Eugen Simion şi George Popa, ci şi prin stabilirea repertoriului de cîntece populare îndrăgite şi cîntate de poet, fapt concretizat în realizarea unei casete, împreună cu dirijorul Ioan Cobîla (în baza culegerii lui Alexandru Voevidca, publicată de Matthias Friedwagnel în 1940.

Muzicalitatea lui Eminescu nu e doar de ordin structural, ci coboară în zonele adînci ale fiinţei, ce ţin de subconştient, de „centrul însuşi al inspiraţiei” „Edgar Papu, consemnează autoarea, are intuiţia unei categorii a dulcelui muzical, de aceeaşi sorginte cu aceea a departelui, atît de agreată de eminescologie. Aşadar, o expresie a voluptăţii, a intensităţii, aproape greu de suportat, a senzaţiei de plăcere dusă la paroxism, pe culmea aceea după care nu urmează decît declinul pe panta durerii, culme numită chiar de poet suferinţă dureros de dulce” (Lucia Olaru Nenati, De la muzica poeziei la poezie, ediţia a III, revăzută şi adăugită, Botoşani, 2012, p. 93-94).

Lucia Olaru Nenati a căutat, după propria mărturisire, de fiecare dată în orice împrejurare să găsească elemente de susţinere „a culorilor locale” fiind mai mulţi ani implicată în reconstituirea casei memoriale eminesciene de la Ipoteşti şi promovînd ideea „exploatării” potenţialului eminescologic şi la Botoşani, în special în realizarea unui complex de anvergura locului memorial al lui Shakespeare Stratford-upon-Avon.

Proza scurtă şi publicistica sa se înrudesc prin discursul eseistic, în care autoarea excelează, adăugînd faptelor şi situaţiilor narate reflecţii asupra vieţii şi asupra relaţiilor umane, surprinse cu o acuitate a observaţiei morale şi sociale. Secvenţele nuvelistice, scrise în stil liber reportericesc sau cu respectarea canonicităţii genului, precum se întîmplă în Povestea vulturului sau în Cîntecul motanului sînt episoade de roman, precum crede autoarea, fiindcă ceea ce îşi propune de fapt să realizeze e o frescă românească a realităţilor de azi. Prin scrierile sale şi prin acţiunile de promovare a valorilor, Lucia Olaru Nenati ne demonstrează convingător că marginea e creatoare de cultură.

Revista indexata EBSCO