Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Basarab NICOLESCU – Sfînta mea preferată: Vivia Perpetua (III)

 

A doua viziune a Viviei Perpetua[1] are loc după condamnarea sa la moarte.

„Văd pe Dinocrate ieşind dintr-un loc deosebit de tenebros, unde erau mulţi alţi oameni; el murea de căldură şi de sete, faţa lui fiind murdară şi tenul livid; şi el avea pe faţă rana pe care o avea în momentul morţii sale. Acest Dinocrate era fratele meu, avînd vîrsta de şapte ani; el a murit în mod prematur de boală, cu faţa roasă de un ulcer, astfel încît moartea sa a apărut tuturor ca fiind oribilă. Am făcut deci pentru el o rugăciune; eram separaţi unul de celălalt de o mare distanţă, astfel încît nici unul dintre noi nu se putea apropia de celălalt.”

Visul Viviei Perpetua evocă pe micul ei frate, Dinocrate, suferind de o boală nemiloasă şi care a murit la o vîrstă fragedă. Perpetua îl vede într-un „loc deosebit de tenebros”, în infern. De la bun început înţelegem că locul „deosebit de tenebros” este cel al oamenilor nebotezaţi, sortiţi infernului, murind de „căldură şi de sete”. Dorind să anihileze distanţa de netrecut între viaţă şi moarte, care îi separa, Perpetua face o rugăciune al cărui sens nu este greu de descifrat: Perpetua dorea să repare trecutul şi să îi acorde apa vie a botezului.

„După aceea, văd în locul unde se afla Dinocrate o piscină plină de apă, cu o balustradă prea înaltă pentru talia sa de copil; şi Dinocrate se întindea ca şi cum ar  fi vrut să bea din apa piscinei. Eu eram mîhnită deoarece această piscină avea apă dar înălţimea balustradei îl împiedica să bea. Şi eu m-am trezit şi am înţeles că fratele meu suferea; dar eram sigură că îi voi alina suferinţa. Şi m-am rugat pentru el în fiecare zi, pînă cînd ne-au transferat în închisoarea militară, deoarece noi trebuia să combatem în jocuri militare; se celebra atunci aniversarea Cezarului Geta. Şi m-am rugat zi şi noapte în lamentaţii şi lacrimi, pentru ca iertarea lui să îmi fie acordată.”

Sensul acestui pasaj este, pur şi simplu, stupefiant. Apa vie, salvatoare era prezentă în locul unde se afla Dinocrate, dar ea era inaccesibilă. În loc să sufere pentru propria sa moarte fizică iminentă, Vivia Perpetua doreşte să salveze un mort, deci să îl învie. Extraordinară este convingerea Viviei Perpetua că ea va reuşi acest lucru, ceea ce înseamnă că era deja în acel moment în viaţa de dincolo, transfigurată de viaţa divină. Ce îşi avea de reproşat bietul copil din moment ce Vivia Perpetua doreşte să îi obţină iertarea? De ce mare păcat trebuia el iertat? Înţelegem că, de fapt, el nu a făcut nimic care trebuia iertat, dar starea lui Dinocrate trebuia metamorfozată. El avea scînteia divină din moment ce suferea, mort fiind. Viaţa vie pîlpîia în el dar nu se transformase încă în lumina vieţii fără de moarte. Vivia Perpetua ne apare în postura unui mesager divin care va boteza copilul, pentru a-l învia.

A treia viziune[2] îi apare în ziua cînd a fost pusă în lanţuri: „ În ziua cînd am fost puşi în lanţuri, mi s-a arătat următoarea  viziune; văd acelaşi loc pe care l-am văzut anterior dar Dinocrate avea acum un corp curat, cu bune veşminte, reconfortat; şi acolo unde avea o rană, am văzut o cicatrice; piscina pe care o văzusem înainte avea acum balustrada coborîtă la nivelul buricului copilului; şi apa ţîşnea fără încetare.”

 

Martiriul Sfintei Perpetua şi al Sfintei Felicitas, pictură de

Giovanni Gottardi (1733-1812)

 

Miracolul s-a produs deci. Este vorba de un veritabil miracol. Copilul a înviat într-un nou corp. Botezul putea fi săvîrşit. Apa vie era acum accesibilă.

„Şi pe balustradă se afla un potir de aur plin de apă. Şi Dinocrate s-a apropiat şi a început să bea din potir; şi potirul nu se golea. Şi, sătul, el s-a apropiat de piscină şi se juca cu apa, cum fac toţi copii. Şi atunci m-am trezit. Am înţeles că Dinocrate a fost iertat.”

Potirul simbolizează botezul, apa vie de care se impregnă Dinocrate. Potirul este în aur, simbol al luminii în lumină, al Soarelui absolutului, sursă a apei vii. Potirul este miraculos – el nu se goleşte niciodată. Dumnezeu este pretutindeni prezent, fără început şi fără sfîrşit.

Ceea ce s-a întîmplat cu Dinocrate se întîmplă simultan cu propriul copil al Viviei Perpetua, de care ea a fost separată prin cruzimea celor care au condamnat-o la moarte. În această viziune, Vivia Perpetua este canalul  prin care se operează o dublă salvare: cea a fratelui său mort şi cea a copilului ei viu.

Aceste viziuni de acum două mii de ani sînt instructive pentru propriul nostru timp. Ele ne indică drumul evoluţiei interioare salvatoare faţă de lumea tulbure în care trăim.

 

 

[1] Passion de Perpétue  et de Félicité, suivi de Actes, Éditions du Cerf, Paris, 1996, introducere, texte critice, traducere, comentariu şi index de Jacqueline Amat, p. 127-131.

[2] Passion de Perpétue  et de Félicité, op.  cit., p. 131-133.

Revista indexata EBSCO