Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Gheorghe GRIGURCU – „Dulcețile, tandrețile, calineriile verbului”

Amplitudinea poate deruta, tulbura, înspăimînta aidoma unui sunet asurzitor, a unei lumini orbitoare. Inclusiv în raportul nostru al multpăcătoşilor cu grandoarea imaginii divine.

*

În fapt nu avem a face cu libertatea în sine, factor abstract, un gol existenţial. Libertatea noastră ca atare se cuvine umplută cu trăiri care ne dau ele senzaţia liberului arbitru doar prin circumstanţa că nu-l contrazic.

*

Acea carismă rodată, uşor cinică a persoanei a cărei preocupare majoră este autocontrolul.

*

„Un adevărat cavaler îşi găseşte totdeauna scutierul” (N. Steinhardt).

*

 Zborul: un vechi simbol al libertăţii. Uzat acum prin marea înflorire tehnică a aviaţiei, precum atîtea aspiraţii împlinite.

*

Cămila poate rezista 8 zile fără a bea apă, dar cînd dă de o sursă de apă poate bea 60 de litri dintr-odată.

*

„Orice avocat, numit şi «maestru», are o înaltă opinie despre «cultura sa generală»    (pentru că doar se ştie: «dreptul la cultură»), iar orice inginer de conducte de apă se consideră un om de ştiinţă, un adevărat Heisenberg. E inutil să mai spun că în realitate au o foarte slabă cunoaştere a noţiunii de imaginaţie. Ieri. Cît a fost de supărător! Timp de două ore a  trebuit să suport cele două specimene de semiintelectuali cu diplomă făcînd pe deştepţii. O prostie de necrezut. «Maestrul» cu manierele lui de jurist, cu concepţia sa despre lume, cu stilul său, cu forma mirosind a nefericita aceea de Universitate, aşa cum miroase un costum de haine a naftalină. Inginerul proclama superioritatea ştiinţelor exacte, pentru că, domnule, poveştile astea filosofice sau artistice nu sunt făcute pentru o minte disciplinată şi apoi «oare dumneavoastră, domnilor, aţi auzit cumva de cuante?»” (Witold Gombrovicz).

*

Dulceţile, tandreţile, calineriile verbului, ca şi cum ar fi neapărat şi ale fiinţei care le utilizează.

*

Moment negru. Atît de abătut, de pustiit te simţi, încît ai impresia că pînă şi porţia de Rău ce ţi se serveşte cu regularitate ar fi insuficientă. Vrei un Rău mai plin, mai exponenţial atît pentru natura sa cît şi pentru tine.

*

Dilemă. Facilitatea îl sfidează, dificultatea nu-l bagă-n seamă. Cum să-şi rînduiască truda?

*

„Ceea ce citeşti fără să fii nevoit determină ceea ce eşti cînd nu te poţi abţine” (Oscar Wilde).

*

„Un artist pe nume Abraham Poincheval a clocit, timp de trei săptămîni, zece ouă. Pînă a scos un pui. S-a întîmplat la Palais de Tokyo, la Paris. E artă conceptuală, e un discurs artistic despre metamorfoză. Apropo: mă aştept ca, odată ajuns la maturitate, puiului să i se dezvolte conştiinţa critică şi să-i piuie creatorului său că asta nu e artă” (Dilema veche, 2017).

*

Marea forţă pe care o reprezintă tinereţea nu e tinereţea ca atare, cum se crede, factor neomogen, deseori cu elanuri eronat orientate, cu naivităţi lipsite de candoare şi, de cele mai multe ori, cu un deficit de expresie, ci aşteptarea, aşteptarea extraordinară pe care o implică, fără a urca neapărat la conştiinţă. O aşteptare permanentă dinăuntrul său, cum sîngele pulsînd neîncetat în trup.

*

Ore aidoma unor cutii goale, care nu ştii dacă au fost vreodată umplute cu ceva şi nici rostul pentru care au apărut pe lume.

*

Cameleonul poate să-şi mişte ochii independent unul faţă de celălalt. Un ochi poate să privească înainte, iar celălalt în spate, în acelaşi timp.

*

Toamnă. Gînduri care, aidoma rîndunelelor, se repliază în ţările calde ale trecutului.

*

Culoarea e pentru lumină ceea ce e timbrul vocii pentru muzica pe care o interpretează aceasta. Lumina îşi exercită mirajul prin intermediul paletei cromatice a lumii.

*

Să reprezinte maşinismul, tehnica, „era industrială”, aşa cum se spune conform unui poncif, neapărat un semn de progres? Sau e mai curînd dovada unei crize aparent fără remediu, cea a despiritualizării, a dezlănţuirii instinctive, a sălbăticirii umanităţii care încearcă a supravieţui prin supralicitarea factorilor „civilizaţiei”, lăsîndu-se pe mîna maşinăriilor? N-au acestea alura unui robot în ascensiune care tinde a ne salva de răspundere luîndu-ne locul? „Maşina conduce, spune Valéry. Viaţa omenească este riguros posedată de maşină, supusă voinţelor teribil de exacte ale mecanismelor. Aceste creaturi ale oamenilor sunt exigente. Ele reacţionează în prezent asupra creatorilor şi îi modelează după chipul lor. Le trebuie fiinţe umane bine dresate; le şterg încetul cu încetul diferenţele şi le fac proprii funcţionării lor regulate, uniformităţii regimurilor lor. Îşi fac deci o umanitate în slujba lor, aproape după imaginea lor. Există un fel de pact între maşină şi noi înşine, pact comparabil cu acele teribile angajamente pe care le contractează sistemul nervos cu demonii subtili din clasa toxicelor. Cu cît maşina ne apare mai utilă, cu atît devine astfel; cu cît devine mai utilă, cu atît noi devenim incompleţi, incapabili a ne lipsi de ea”. Aşadar o neosclavie. A. E.: „Poveste deja binecunoscută, amice. Dar sfîrşitul său va fi o altă poveste, imprevizibilă. Mi se strînge inima dacă aceasta îl va confirma pe Murphy: «Ceea ce începe bine, se sfîrşeşte rău; ceea ce începe rău, se sfîrşeşte şi mai rău»”.

*

Se vorbeşte nu o dată despre cîte un bătrîn care „dă în mintea copiilor”, dar nu şi despre cîte un tînăr care îmbătrîneşte la vîrsta sa, spre a nu mai fi nevoit a străbate maturitatea cea îndesată cu primejdii. Gata a înnoda din timp, cu precauţie, începutul cu sfîrşitul.

*

„A nu fi normal e ţelul ideal al celor neîmpliniţi” (C. J. Jung).

*

Oare o mare prietenie e sortită unui sfîrşit dureros aidoma unei mari iubiri? A. E.: „De ce te întrebi?” Tu de ce crezi?

*

A iubi moderat mă tem că înseamnă a nu iubi.

*

„Către ora şase, am constatat că o iubesc pe doamna P(ietragrua): numaidecît s-a născut şi timiditatea; din clipa aceea, un întuneric cumplit mi-a umplut inima. Acest întuneric se trăgea în bună parte din faptul că numeroasele izvoraşe de fericire datorate amintirii, izvoraşe ce împlineau un fluviu, au secat într-o clipită. (…) Va fi spre folosul lui Mocenigo să-mi aduc aminte cum şi în ce fel a pierit brusc tot farmecul Milanului, din clipa cînd amintirile deveniseră destul de puternice pentru a se preschimba în realitate, precum şi explicaţia dată de mine acestui fapt, prin puzderia izvoarelor de plăcere datorate amintirii ce se găsiră secătuite, deîndată ce priveliştea lucrurilor nu mai oferea nimic folositor sau dăunător pasiunii mele născînde” (Stendhal).

*

De ce oare cronica teatrală, cronica filmului, cronica muzicală, cronica plastică scapă, într-un chip atît de nedrept, comentariului la comentariu? Oare nu posedă ele o substanţă în principiu similară cu cea a cronicii literare? De ce nu sunt întrunite în volume, de ce semnatarii de calitate ai acestor speţe păguboase nu se văd la urma urmei menţionaţi în istoriile literare, cot la cot cu fraternalii critici literari? A.E.: „Bune întrebări!”.

*

„Trăieşti în fiecare zi ca şi cum ai trăi toată viaţa doar pentru acea zi” (Vasili Rozanov).

*

Unul din misterele vieţii, învăluit în faldurii impasibili ai cotidianului: totdeauna stă să se întîmple ceva ce nu se mai întîmplă. Doar astfel căpătăm cutezanţa de-a merge mai departe.

*

Pilda pe care ţi-o oferă marii autori: aceea de-a vorbi fără ocol despre sine. O pildă riscantă însă la culme, aidoma unui salt în gol.

*

„Omul se făleşte adesea, într-un mod încă şi mai vanitos, cu însuşi faptul că este criticat; şi tocmai atunci cînd se făleşte cu dispreţul însuşi de gloria deşartă, el dovedeşte că pe această cale el n-o dispreţuieşte deloc, fiindcă se glorifică pe sine înlăuntrul său” (Sf. Augustin).

*

Comportarea indivizilor ajunşi la condiţia de potentaţi e variabilă. Unii vădesc o rigiditate conservatoare care-i împiedică a accepta înnoirea de orice fel ar fi. O altă dispunere a factorilor pe care îi manevrează li se pare cu neputinţă, imaginea mişcărilor din preajmă le dă dureri de cap. Starea lor de spirit caracteristică: o placiditate prea rareori însoţită de aprehensiunea imprevizibilului care pluteşte în aer. Alţii au, dimpotrivă, apetenţa mobilităţii. Mută oameni, schimbă structuri, programe, tactici, cu o vie plăcere a exercitării capacităţii lor de-a săvîrşi asemenea isprăvi. Au un prisos energetic ce se răsfrînge într-o nepotolită nerăbdare, în neputinţa lor de-a sta pe loc. De unde ajustări la înnoirile abia produse, schimbări ale schimbărilor chiar recente, putînd provoca impresia de inconsecvenţă. Soluţia să fie o medie între cele două tipuri? Din păcate, aceasta conţine riscul defel neglijabil al anulării personalităţii.

*

Te desparţi de un obiect, incluzîndu-l în scrisul tău.

*

Dacă unele momente care au avut loc cu ani, uneori cu mulţi ani în urmă, nu-ţi reapar în răstimpuri pe pelicula sensibilităţii ca şi cum s-ar fi petrecut chiar ieri, ai trăit degeaba.

*

„Dacă aş deschide acum o nouă afacere şi aş avea nevoie de 40-50 de lucrători, ar fi imposibil, nu i-aş găsi. Nu găseşti strungari, şoferi, mecanici auto, ospătari. Nu găseşti! Cea mai mare greşeală pe care a făcut-o doamna Ecaterina Andronescu de la PSD a fost desfiinţarea, în anul 2009, a şcolilor profesionale. Din această cauză, peste 55.000 de elevi rămîn astăzi în afara şcolii, deoarece nu au bani să urmeze liceele tehnice. Ca urmare, cum să găseşti meseriaşi în oraşele noastre?” (Ioan Niculae Gui, om de afaceri din Petroşani, în Formula As, 2017).

*

„În politică, prostia nu e un handicap” (Napoleon).

*

Pentru unii din noi faptul de-a avea un comportament imprevizibil semnifică un semnal al puterii pe care doresc a şi-o exercita. Aşa-zicînd o încercare de a-şi aservi necunoscutul.

*

Din somn te trezeşti. Dintr-un vis se întîmplă să nu te mai trezeşti.

*

„Încearcă să umpli de Dumnezeu trei lucruri care, prin ele însele, nu-L cuprind, dar îl cheamă şi îl poartă pînă pe pragul sufletului tău: munca, suferinţa, moartea” (Monseniorul Ghika).

*

Se cuvine să transcrii cu propriul sînge nu doar ceea ce înţelegi, ci şi ceea ce nu înţelegi. Întrucît ceea ce nu înţelegi reprezintă alibiul a ceea ce înţelegi.

*

„Suferinţa e ruina unui concept, o avalanşă de senzaţii care intimidează orice formă” (Jean-Marie Domenach).

*

„Oamenii cresc cîini şi pisici din dragoste ori pentru că le completează viaţa. Dintr-un motiv de neînţeles, îşi abandonează animalele de companie, ca şi cînd afecţiunea lor e un sentiment cu termen de valabilitate. La marginea Capitalei funcţionează de 5 ani un centru de ajutor, unde ajung vieţuitoare schingiuite şi abandonate. Animalele nedorite din toată România au un refugiu la margine de Bucureşti. Dacă ar şti de existenţa lui, patrupedele ar lua-o singure pe drumul salvării. Însă de acest lucru se ocupă voluntarii şi angajaţii centrului Dog Rescue, adăpost care s-a deschis în urmă cu 5 ani la periferia Sectorului 3. Voluntarii centrului au grijă de 400 de cîini şi pisici în acest moment, însă în adăpost îşi fac veacul şi miei ori porumbei răniţi. (…) Tineri din Capitală care înţeleg suferinţa animalelor vin periodic şi îi scot la plimbare în parcuri” (Click, 2017).

*

E.: „Nu numai moartea reprezintă un coşmar pentru viaţă, ci şi viaţa reprezintă un coşmar pentru moarte, nu-i aşa?”.

*

Vitraliul iar nu simpla sticlă prin care poetul preferă a privi lumea.

*

Vanitatea: una din naivităţile noastre, se pare că iremediabilă. O naivitate impură.

*

O nefericită asociere în cazul unor autori care abordează cu aplomb actualitatea: (mez)alianţa dintre spiritul polemic care se vrea acerb, mergînd pînă-n pînzele albe, şi reverenţele cu fruntea pînă-n pămînt în faţa unor puternici ai zilei. Necruţarea pe de-o parte şi adularea pe de alta. În prima ipostază, prezumăm o sinceritate. Dar în cea de-a doua? Adularea nu e în nici un caz o formulă a sincerităţii. E o măsluire în care intră incontestabil şi o doză de dispreţ faţă de obiectul acesteia. Avem a face prin urmare cu o dedublare a conştiinţei critice, care nu poate decît diminua impactul prestaţiei polemice. Cineva prins cu o malversaţiune ar putea oare inspira simpatie/încredere… în rest? Un om cu una din mîini murdară ar putea fi socotit un om curat?

*

„Numai adevăratul poet poate să spună ce înseamnă neţărmurita dorinţă de a nu fi poet” (Milan Kundera).

*

Cineva e de părere că adevărurile nu pot fi linguşite. Oho şi încă cum!

 

Gheorghe Grigurcu

 

Revista indexata EBSCO