Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Elvira SOROHAN – Epifaniile poetului

 

Scriind eu despre poezie, nu pretind că sunt un critic specializat al liricii, însă pot fi un bun cititor în stare să coteze valoarea, mai ales atunci când un poet e bun și poezia lui este pe măsură. Dintr-o recentă carte de memorii a regretatului Vasile Andru, ex-prieten întru isihie al poetului despre care voi scrie mai jos, am reținut o instructivă și absolut originală observație figurând relația cititor – scriitor. Aflat într-o vizită la doctorul Ion Ladea, practicant în medicină alternativă și om de mare cultură, Vasile Andru deschide o discuție despre literatură și îl complimentează pe medic cum că ar fi un rafinat cititor de literatură. Răspunsul acestuia cu bătaie lungă și modest cu sine a fost: „Cititorul este un animal; scriitorul este dresorul lui. Dacă dresorul este bun, scoate minuni din animal.” Acum, de scriitorul Constantin Hrehor fiind vorba, constat că minunea s-a produs în cazul a doi cititori – critici cu blazon: Ion  Holban de la Iași și Cornel Ungureanu de la Timișoara. Am aflat asta din fragmentele critice anexate noului volum de poezii al lui Constantin Hrehor, Stup în delir, apărut în 2016 la Editura „Timpul”. În ce mă privește, ca cititor al poeziei lui Hrehor, m-au „dresat” subtilitățile metaforice care mi-au solicitat mintea să le caute noima de dinăuntru. Ce e în acest caz dresajul? Nimic altceva decât ridicarea la nivelul profund al discursului poetului în stare să te subjuge, să te îmblânzească, făcându-te complice, chiar supus al artei sale. Titlul însuși al acestui al zecelea  volum publicat de poetul din Bucovina submontană, te incită la interpretări, la un efort de înțelegere a ceea ce vor să spună poeziile cu efervescența lor de idei. „Stup în delir” are o pluralitate de sensuri. Ar sugera, mai întâi, tensiunea gândirii febrile a poetului în actul creației, dar, ca într-o antiutopie, delirul poate fi și al albinelor disperate de invazia  trântorilor veniți să le fure munca.

Perspectiva interpretării poeziilor, în ansamblul volumului și în detalii, nu poate fi decât dependentă de psihologia stării de creație, de concentrarea maximă a intelectului de a-și formula plastic viziunea. Poetica delirului trimite spre intensitatea reacțiilor afective la lumea rece dinafară, figurată ca atare. Frigul e tema delirantă a poeziilor cu accente de onirism și fantastic. E obsesia care diseminează figurat într-o constelație de imagini construite cu un vocabular propriu ariei semantice a frigului. Cortegiul de cuvinte e ales astfel încât să marcheze psihologia poetului, sentimentul de dizarmonie cu lumea și solitudinea ca regim de existență. „Delirul de gheață” e o construcție contradictorie, un oximoron, știind că delirul presupune o temperatură ridicată a psihicului, în stare să încingă imaginația expansivă, s-o antreneze în reprezentarea  poetică a unei lumi absurde, înghețate. Cel puțin prima parte a volumului e un construct unitar gândit, ca model negativ al lumii în general și istorice, în special, așa cum o percepe poetul, prinsă în interpretări metaforice. Poetul rămâne prizonierul acestei lumi percepută cu incandescență rece, flacără rece a rațiunii suferinde. Iar poezia  e o formă de revoltă, o încercare de eliberare din capcana acestei lumi. Volumul întreg e un fel de scrisoare din singurătate,  mediu prielnic  cunoașterii și meditației.

Formal, poetul Constantin Hrehor, care e și un original autor de grafică simbolistă, în alb – negru, este aliniat generației optzeciste. Însă, în fondul de idei, el este un singular căruia  trebuie să-i găsesc marca singularizării prin poezie, identificată în câteva imagini obsesive care îi disting personalitatea. Lucru rar, Hrehor are o legendă personală la care au țesut mai mulți poeți. Paginile de critică anexate volumului Stup în delir o confirmă. Câți poeți contemporani s-au bucurat de elogii scrise de confrați – și ei contemporani, pe val, cum se spune ? Nu prea știu. Pentru înțelegerea profundă, până la retrăire, între comentatori se remarcă, și prin stil,  Cezar Ivănescu, Mircea Ciobanu, Gelu Dorian, Liviu Ioan Stoiciu și nu numai. Nu fără determinante istorice, limbajul poetului comunică sentimentul de înstrăinare de tot ce e familiar în universul imediat. Patria lui e solitudinea, acut resimțită în confruntarea  cu o lume glacială, stare a inspirației din timpul creației, verbalizată în vers. Este un sentiment compensat în viața obișnuită prin prietenii literare, insistent cultivate. Monografia satului Grănicești, alcătuită de poet, are un appendix fotografic cu chipurile a zeci de prieteni, ceea ce spune mult, fără cuvinte. Tot ce exprimă rețeaua de metafore obsedante, ca atitudine poetică, ar permite încadrarea, cel puțin a acestui volum, într-un existențialism  sui generis, adică personalizat, existența fiind subiectul reflecțiilor poetului. E o suferință interogativă despre ceea ce este propria existență, sceptic interpretată. Viața mea, ar spune poetul, este un accident întâmplat mamei la naștere. Vina existențială și sensul existenței ființei esențiale  a poetului într-un univers indiferent și chiar glacial, ar putea duce, grație unor presupuse lecturi făcute de Constantin Hrehor, la întâlnirea spirituală, aderentă, cu existențialiștii ruși, Șestov sau Berdeaev  și, de ce nu, cu Cioran. Citim în poezii semnele  unei existențe înfiorate de teroarea istoriei și de conștiința intrării în neant.

Se știe, poezia nu poate fi povestită, cum se întâmplă cu prezentarea unui roman, ceea ce-i îngăduie cititorului o receptare interpretativă prin mijlocirea metaforei expresive. La întrebarea „ce este poezia”, subînțeles pusă, Constantin Hrehor dă varii răspunsuri strict personale. Poezia este pentru el o religie, „un veșmânt de sărbătoare”,  sufletul lui trăiește prin „perfuzii de poesie”. Momentul inspirației e o trăire suficientă sieși: „poesiei i-ajunge  aerul dinaintea rostirii” (Elogiul geometriei), mărturie, dacă nu unică, oricum rar întâlnită în lirica românească. Cine e poetul autodefinit ca autonom în absolut, față cu lumea, se poate citi în autoportretul care descurajează încercarea oricărui critic de a-i defini personalitatea. Totul e cuprins în poeziile care deschid și închid volumul, una completând-o nuanțat pe cealaltă. Tocmai când credeam e cea dintâi și este șocant de radicală ca manifest al singurătății: „aș vrea să mă știți fiul unui continent/ fără zei/ unde oamenii doar trăiesc și nimic altceva/ nu știu să mai facă/ fiind feriți de cunoaștere,/ feriți sunt/ de istorie și neant.// când spun că nu aparțin nici unui/ regn/ relevat sunt în mijlocul nemărginirii/ sub treime/ nimeni/ nimic/ niciodată…”. E un  fel de orgolios „eu și ceilalți”, ignoranții liniștiți în suficiența lor. O serie de trei concepte negative întăresc ideea de absolută solitudine a conștiinței cunoscătoare și de aici neîngrădita libertate a viziunii asupra lumii. De menționat absența totală a majusculelor, iar ca semne de punctuație, din când în când virgula, puncul și punctele de suspensie cu sensul lor. Și, în finalul volumului, Efigie completează profilul, artistic de  astă dată: „tu/ ultimul război/ de/ țesut/ metafore”, e o definire a ceea ce e poetul adevărat. Mai e de spus că  Stup în delir, ca și alte volume anterioare, e ornat cu reproduceri de grafică, ale autorului, voind să spună că poezia este esențial înrudită cu grafica, că între ele este o complicitate, că au aceeași scriitură intimă, pentru cine știe să o vadă. În Luminiș de litere, alternanța imagine – cuvânt e sugerată: „sub mâna ta desenând miracole/ copiii râd rotund/ așteptându-te să ieși din/ luminișul sintaxei.”                                                                    Numai lectura repetată a poeziei îți poate dărui, meritat, cheia intrării în psihologia și gândirea oricărui poet. Este condiția captării sensului. Am ascultat lecția poetului Mihai Ursachi despre arta lecturii înțelegătoare a poeziei, spusă frumos, ca adresare Ad lectorem: „Întâia oară vei vedea/ și vei pleca și vei uita;/ ci înc-o dată dacă vii/ vei auzi și vei trăi;/ a treia oară-ai  să rămâi.” Re-recitită, poezia care deschide volumul Stup în delir, continuată ca viziune în Aisberg, te introduce într-un fel de iarna – fimbul, acea iarnă lungă dinaintea sfârșitului unei civilizații. În acest sentiment-idee este rădăcina discursului poetic. O eră glaciară începe, cu simbolice trimiteri la istoria unui război căruia i-a urmat „vântul slav” „generator de fatalitate” pentru poporul poetului. Retras în „suboceanica tăcere a odăii”, cu un suflet „destrămat de fantasme” și prea împovărat de gânduri, încât l-ar „lăsa pe marginea drumului”, Hrehor scrie o poezie în care istoria nu poate fi decât „abreviată” metaforic. Locul acesta pare scos din istorie, cum e imaginat în Contrapunct pe coarda amurgului: „în solitudinea dintre intangibile sfere/ morene/ caldere/ ghețari plini de frig și asceză// despre acest loc nimeni nu a spus niciodată/ nimic/ nu a adăstat aici începutul/ nici sfârșitul/ nici bucuria, nici înstrăinarea,/ . . . nici o spuză de zeu/ aici dor nu i-a fost niciodată nimănui/ de nimeni/ aici/ de-atâtea sute de ani de război/ poeții se  întorc invalizi la vetrele lor.” Pustiul din sufletul poetului se proiectează dezolant asupra istoriei din care poetul, cu disidența lui întârziată, n-a fost absent. Iarna, cu fenomenele ei, semnifică istoric: „și tocmai când credeam că/ nici iarna nu mai vrea să șadă/ în țara asta/ deodată zob mi s-a făcut ușa -/ viscolul a fost ori ambulanța-n urgență/ intrând prin venele spitalului albastru?/… orașul/ scările pe care oameni de zăpadă/ urcau trupuri de fosfor/… după un ceas inexact/ trompetele anunță că sunt aproape de porți/ renii/ că e urnit aisbergul în derivă/ deja vântul slav a sosit/ deja se simte în carnea statuilor,/ în sticlele translucide delirul de gheață.” Viscolul istoric deschide era glaciară care transformă Balcanii într-un imens patinoar, „teren” nesigur, alunecos, ce presupune pericolul căderii. Lumea acestui spațiu intră într-un „delir de gheață”, ne spune poetul utilizând această rară figură retorică, oximoronul. Este lumea peste care, într-o altă istorie, „ningea bizantin”. Însingurat, poetul o contemplă și o descrie acum cu metaforele frigului, aproape epuizând un vocabular specific sugerând căderea din istorie. Este o magie a limbajului care creează impresia de frig existențial: „în acest oraș/ iarna e singura uzină/ care nu a intrat în șomaj.” Pe clavirul rece al cuvintelor nu se aude decât: iarnă, viscol, omăt, gheață, aisberg, ninsoare, ger, patinoar, sanie etc. Ființelor din acest spațiu nu li s-a lăsat decât: „intimitatea frigului/… pictorilor li s-au luat cuvintele/ nu au apă, nu au pâine/ frigul citește căzutele lor catarge/ epifania înrămează pânzele lor neterminate.” (Intimitate). Într-o notă de apocalips, „frica de frig” e dominantă, pe străzi se strigă „veniți de luați întuneric”, „lupa e oarbă”, „pianul e surd”, „frigul se revarsă din clape”.  Iarna polară semnifică și  sentimentul  personal al apropierii  de neant: „Fără s-o numești presimți  marginea/ va veni iarna/ pe cele rămase neînțelese/ împurpurându-le” (Zare de săptămână). Cu „neodihnă în verb” e spusă povestea iernii fimbul, cu neîncetată ninsoare, încât „s-a umplut de zăpadă cutia milei” (Ninsorile). Este încifrat în acest paroxism, înghețarea milei, un avertisment poetic despre pericolul iminent al dezumanizării.                                                                       Ajuns într-o stare limită, eul poetului își găsește salvarea prin „racordare la cosmos”, „ochii văd numai nevăzutele”. Ca să înțelegi poezia  lui Constantin Hrehor trebuie  să știi ceva ce știe el. Revelația nevăzutului dă sens  „epifaniei”, mai sus citate, diferențiat, la nuanță, de irumperea sacrului în profan – în concepția lui Mircea Eliade. Se configurează un nou univers de gânduri, de reevaluări, într-un limbaj de o „ambiguitate adâncă”, cu o pluralitate de sensuri greu de dezambiguizat. „Înfășurat în sinele autarhic”, singur cu sine, în sine și pentru sine, poetul leapădă rasa de ecleziarh, fără să fie eretic, pentru a-și inventa o nouă religie de „apostol bolnav” al alchimiei cuvântului. Sunt părăsiți, „ruinați idolii în care ai crezut/ resemnat treci printre ei/ de parcă nu i-ai fi invocat niciodată!/… am zis:/ dacă nu ești înger, rămâi, dacă ești du-te/ de mine nu s-a prins nici o religie/ doar primatul de alchimist mi-l restitui” (Solfegii în peisaj continuu). Prin testament, mama îl predestinase alchimiei cuvântului transmutat în poezie și cărții  (Semn de carte). În singurătatea existențială, bântuită de anxietate și crize de melancolie provocate de conștiința finitudinii, numai mistica poeziei e salvatoare. Frigul istoric e învins de ispita de a exista, totuși. Deși trăiește drama lucidității insuportabile, ființa se redresează în speranța puterii de a se întoarce în sinele  trăit inconștient, acolo fiind sursa energiei psihice. Ultimele versuri din Alegerea ființei vorbesc despre această așteptare: „presimt în aer o licărire de potire/ curând vei veni/ reînvățându-mă a fi în ființă.” În înțeles filosofic, ființa fiind esența, entitatea ontologică, procesual trecută prin varii experiențe și stări existențiale.                    Poezia lui Constantin Hrehor are, însă, două surse de înseninare, natura și erosul, insule de liniște și amintiri fulgurante. Ploaia și curcubeul, „vântul fără patrie”, greierii, care  „la New York nu cântă niciodată”, sunt asociate spontan cu amintirea unei rochii trandafirii și a dantelelor mișcate de vânt  (Legământ). Soare albastru  e o melancolică invocare a unei umbre iubite, „metaforă înnoptată în crâng”, legată cu cele mai odihnitoare elemente ale naturii. Este o inefabilă „ghemuire în poezie” a unei iubiri ce stăruie în amintire. „Pe tivul insomniei” mai sunt puse pe clavirul cuvintelor și o  Zare de lună  și un  Calendar de seară, cu o remarcabilă imaginație muzicală. Urmele misterioase ale Evei le  ghicești în imagini simbolice, aproape imateriale,  deși ea nu e înger. Erosul discret și delicat colorat, dizolvat în elementele naturii e concentrat în pierduta  Floare de măr păstrată proaspătă în amintire: „Singurătății îi pot ierta destrămarea tăcută/ dar nu și războiul ce  pânzele i-a țesut/ câte mări sunt în norul livid, în oglinzi/ suprapuse cât adevăr/ știi doar tu și ninsorile, floare de măr/… ți-e așternutul zăpada pe care doar urmele îmi/ sunt vina, / ești raza ce înjumătățește planeta – întunericul/ deoparte,  deoparte lumina/… în urma ta râd stele de mare, răsar poezii/… nu-s porfirogenet ci păstor de cuvinte și scrib/  meșter de imune, cântăreț de alinturi, întâiul/ din trib/ simbria mea-i după un veac de absint/ floare de măr – restul e labirint . . . ”

Stup în delir, de la prima la ultima poezie, dezvăluie o neobișnuită acuitate  a  percepției înțelesurilor lumii  cu semn negativ. Este o calitate a unei hipersensibilități capabile, la nivelul expresiei metaforice, de o maximă abstractizare reflexivă, o tendință de esențializare condensată în simboluri. Acest mod subtil de a ajuta cititorul să ia cunoștință de ceea ce este existența e pe cât de solicitant, tot pe atât de problematizant și tulburător de conștiințe. Am citit și recitit poezia unui talent filosofant, scrisă în liniștea adâncă a nopții de un poet înstrăinat de realitatea imediată, concentrat să creeze imagini care să-i spună gândul pe care nu poate să-l spună decât în poezie, cu o scriitură doldora de simboluri ale nevăzutului.

Revista indexata EBSCO