Jul 17, 2017

Posted by in Interviu

„Lupta pentru Abecedarul românesc” – interviu cu Spiridon VANGHELI la 85 de ani

În acest miez de iunie, Spiridon Vangheli, scriitorul de mult cunoscut în vreo 60 de ţări (abia mai în anii din urmă şi în România!) drept părintele unor personaje deosebit de vii şi pitoreşti, precum Guguţă şi Ciuboţel, la fel de cunoscute şi îndrăgite-n timp, pe multe meridiane, ca şi Pinocchio, Mica Sirenă, Morcoveaţă, Nică a lui Ştefan a Petrii, Mickey Mouse şi Motanul Încălţat, împlineşte 85 de ani. O vîrstă venerabilă pentru orice scriitor, dar aproape „infimă” pentru un autor dedicat copilului etern, candorii şi nemuririi acestei vîrste…

Născut la 14 iunie 1933 în Grinăuţi, pe malul unui rîu (Răut) pe care de asemenea l-a făcut celebru, Spiridon Vangheli a irumpt cu adevărat în lumea literelor acum 50 de ani, în 1967, odată cu Isprăvile lui Guguţă, cartea care avea să îi aducă o celebritate mondială unică pentru un scriitor român.

Tradus în circa 40 de limbi şi publicat în tiraje ameţitoare („global”, mai bine de 20 de milioane exemplare!), „tatăl lui Guguţă şi Ciuboţel” este, fără îndoială, cel mai mare scriitor român în viaţă din grădina marii Literaturi a Copilăriei. Un clasic publicat în aproape 40 de limbi, recompensat cu unele din cele mai mari premii şi distincţii (între care şi cele conferite de Academia şi Preşedinţia României), a fost sărbătorit peste Prut în „Anul Spiridon Vangheli” (80 de ani – 2012), iar generaţii întregi de copii, devenite la rîndul lor părinţi şi bunici, îi poartă o mare recunoştinţă fiindcă, în urmă tot cu 50 de ani, a pornit – alături de bunul prieten Grigore Vieru, în urgisita Moldovă dintre Nistru şi Prut – o adevărată bătălie pentru adevăratul Abecedar al limbii române.

Iată, chiar în evocarea lui Spiridon Vangheli, cum s-a ajuns şi la acea izbîndă (fragment dintr-o carte în pregătire, cuprinzînd convorbiri ale subsemnatului cu marele scriitor)…

Constantin BOSTAN

 

Cum s-a născut ideea, de ce un nou Abecedar?

 

– De ce ne-am apucat noi doi să facem alt abecedar? Poate părea şi-o glumă, dar motivul a fost neaşteptat de alarmant, de serios. „Gluma” e că, la sfîrşitul clasei I, atît băiatul meu, cît şi cel al lui Grigore, au fost urcaţi în slăvi şi premiaţi cu cîte-un „eminent”… Ne-am bucurat, cum nu? Care părinte nu se-nfoaie cînd vede că i se laudă odrasla? Şi, după vreo două săptămîni de la serbare, ce-i zic prietenului meu? „– Grigore, ia hai să facem noi o experienţă!” Am început cu Radu, apoi l-am întrebat şi pe băiatul lui, Teodor: „– Ce ţii tu minte din abecedar?” Iar ei – au tăcut mîlc. Nimic, nici un text – adevărat dezastru: nimic, nimic?!… Ne-am pus amîndoi mîinile-n păr…

Fireşte, cînd mi-a trecut prin cap această întrebare, aveam şi eu, şi Grigore, opiniile noastre, deloc favorabile nu doar acelui manual, ci şi multor altora. Problema era însă că abecedarul e prima carte, e chiar prima fereastră ce trebuie s-o deschizi larg, cît mai larg şi fascinant, copilului venit la şcoală. Învăţătorul şi abecedarul dau semnul şi direcţia învăţăturii pentru orice copil – atunci pui temelia pe care vrei să construieşti, atunci îi conturezi copilului şi paşii următori. De la copil şi visurile lui porneşti…

Nu numai eu şi Grigore aveam nemulţumiri privind abecedarul şi manualele de limbă şi literatură. De la o vreme, şi-n Uniunea Scriitorilor se vorbea că trebuie să facem ordine în manuale…

 

– De obicei, cînd lucrurile sunt pornite de „comisii”, se mişcă încet, neproductiv şi eşuează chiar. S-a arătat cumva destul de hotărîtă Uniunea?

 

– Ei, au mai trecut aşa doi ani, şi-apoi, în ’67, s-a făcut încă o şedinţă (era, de-acum, a treia sau a patra!) şi s-a hotărît că-i timpul să rezolvăm „problema”, ba s-a făcut şi-o împărţire, pe manuale şi autori: tu, Vieru, o să iei abecedarul; tu, Vangheli, textele literare pentru clasa I; cutare va lua cartea de-a doua, celălalt de-a treia şi tot aşa, pînă la manualul clasei a opta. Gata, pornim!…

Şi, numai bine, Ministerul Învăţămîntului tocmai făcea o conferinţă republicană a învăţătorilor pe tema asta, aşa că Uniunea chiar şi-a zia: „Hai să dăm lovitura! Să vorbim cu aparatul de conducere din minister, dar în prezenţa învăţătorilor. Nu de alta, dar dacă o să lucrăm doar de capul nostru, fără învăţători, fără metodişti, fără minister, putem da cu oiştea-n gard; pornind însă la treabă în bună înţelegere, şi reuşita va fi mai aproape!”…

Zis şi făcut: ne-am pregătit serios şi am venit la întîlnirea aceea vreo 7-8 dintre noi, cei aleşi să fim autorii noilor manuale. Nu ştiu cum şi de ce, dar pe mine m-au invitat să vorbesc chiar primul…  Nu-ţi trebuia multă deşteptăciune să vorbeşti despre acea carte de citire, folosită ca partea a II-a la abecedar: era de-ajuns să alegi vreo cîteva fragmente, şi chiar că te-apucai de burtă, înţelegi, de atîta rîs şi plîns!

Aşa am şi făcut, apoi am precizat: „– Toate fragmentele acestea sunt de fapt din cărţile scriitorilor veniţi din stînga Nistrului!” (Chiar mare pacoste a fost cu ei, că erau toţi, de fapt, doar politruci şi „ideologi” anume trimişi după ’44 din republica-fantomă înfiinţată de Kremlin în toamna lui 1924: Transnistria de azi.) În încheiere, le-am oferit şi o propunere: „– De îndată ce la noi s-a scris totuşi asemenea literatură şi consideraţi că trebuie cunoscută, hai să o studieze elevii din clasele a IX-a şi a X-a, la Istoria literaturii. Nu o băgaţi însă în clasa I şi în celelalte clase primare, unde copilului trebuie să-i formăm mai întîi deprinderea de a citi, gustul pentru lectură… Eu nu vreau să treacă şi copiii mei prin «tunelurile» prin care am trecut eu, cînd eram mic. Trebuie, numaidecît, să schimbăm manualele!”…

Măi-măăi, da’ ministrul a şi sărit în sus!… Şi nu era deloc un oarecare! Era deja mare ideolog al Comitetului Central, era ministru pentru a doua oară, venise chiar din stînga Nistrului şi se numea Postovoi [1]. Auzindu-mă, atît i-a trebuit! A mai răbdat însă niţel, cît i s-a dat cuvîntul şi lui Vieru, care a spus-o foarte răspicat: „– Abecedarul e verde (culoarea copertei), dar asta încă nu înseamnă dragoste de plai natal”… A mai citit şi cîteva versuri ca exemple şi a coborît îndată de la tribună… S-a şi ridicat Postovoi,  arătînd cu degetul la mine, strigînd tot mai aprins:

– Iată-l pe Spiridon Vangheli, căruia nu-i place şcoala sovietică!… Întrebaţi-l cîte clase are taică-său, cîte clase are maică-sa, cîte clase au fraţii lui!… Şcoala sovietică, cu Institutul Pedagogic, lui i-a dat studii superioare şi-acuma, iată, lui nu-i mai place şcoala sovietică!… Aceasta l-a făcut cărturar, şi-acuma lui nu-i place de ea: spune că şcoala sovietică este un tunel! Aţi mai auzit voi vorba asta?!

Ei, uite cum a întors-o marele politruc, ca să poată lovi cît mai bine! Îndată am sărit, la rîndul meu, şi l-am întrerupt:

– Evgheni Simionovici, vă rog să nu încurcaţi lucrurile! Eu am vorbit de manualele sovietice, nu de şcoala sovietică! Dumneavoastră, acum, îmi faceţi proces aici? Da, am vorbit de şcoala sovietică… Ea trebuie să aibă manuale bune, nu? Eu aşa pun problema!… De ce e sovietică? să aibă manuale proaste? Manualul e prost, nu şcoala sovietică, de ce mă băgaţi în bucluc?

El se oprise (să nu uităm că erau şi învăţătorii din toată republica acolo), mă asculta, dar a tunat din nou:

– De ce nu-ţi plac dumitale cei din stînga Nistrului şi anii ’30?

– Eu, tovarăşe ministru, am spus aşa: literatura asta s-o înveţe copiii cînd au şi judecata necesară, au atitudine critică, dar nu în clasa întîi, cînd nu sunt pregătiţi pentru aşa ceva…

De fapt, eu nici pe-acolo nu le-aş fi dorit, nici acolo nu era mare nevoie de aiurelile acelea, dar ziceam şi eu aşa, vrînd să salvez măcar clasele mici de-asemenea prostii, foarte periculoase la vîrsta cînd copiii nu se pot apăra singuri…

Şi dacă tot veni vorba de „stilul” acelor ani, iată, să amintesc măcar o perlă din cele aflate pe atunci în vechea carte de citire a clasei I… Ştiţi ce-s alea „floace”, da?… Uite, unul din „scriitorii” ceia din stînga Nistrului, Leonid Corneanu[2], într-o poezie de iarnă ce se voia pastel, spunea cam aşa: „Floace puhave şi moi, / Curate, fără gunoi, / Cad într-una peste noi…” Asta însemna că ninge!… Tîmpenie, beznă – tunel şi gata! Iată prin ce au trecut generaţii întregi de copii…

 

– Şi cum s-a terminat disputa cu Postovoi?

 

– Era ca o moară: nu se mai putea opri. Continua să ne atace, pe mine şi pe Grigore, aşa că iar am sărit! L-am întrerupt, am fost iar obraznic, dar nu se putea altfel, că ne scotea „naţionalişti” şi asta însemna „duşmani ai poporului”: „– Tovarăşe ministru, dacă aţi apărea acum călare pe un tractor din anii ’30, care făcea rîs de pămînt, te-ar mai lăsa colhoznicii să ari? Te-ar lăsa careva să strici pămîntul?… S-au modernizat lucrurile, s-au perfecţionat. De ce să vii şi azi cu rabla aceea de tractor?… Aşa-i şi-n literatură!”

Eeei, parcă l-am luminat cumva! S-a oprit, s-a uitat iar la mine şi a zis:

– Da’ tonul? Ce-i cu tonul ista al matale? Ăsta-i ton? De ce răcneşti? De ce nu ceri cuvîntul?… Se trezise cumva, înţelesese că s-a aruncat cu capu-n gard, dar tot ştia să caute a fi deasupra, să stea în ofensivă…

Atunci, se scoală şi scriitorul care trebuia să facă manualul pentru clasa a VIII-a:

– Tovarăşe ministru, sunt Şleahu Samson[3]. Eu îs de naţionalitate evreu, dar sunt scriitor moldovean şi nici mie nu mi-aţi dat cuvîntul… Iaca, pe colegii ăştia, pe Vangheli şi pe Vieru, îi faceţi naţionalişti. Dacă vorbeam şi eu şi nu v-ar fi plăcut, apoi cred că, cel puţin pe mine, nu m-aţi fi putut face naţionalist!

S-a ridicat şi Leonid Busuioc, un ziarist ce absolvise Institutul Pedagogic cu doi ani înaintea mea, şi a prins a explica foarte calm, punîndu-l şi el în încurcătură:

– Da, tovarăşe ministru, poate că tonul lui Spiridon Vangheli nu vă place, şi poate că, întrucîtva, aveţi dreptate… Dar trebuie să vedem şi motivaţia! Ideea înaintată de el are argumente în sprijinul ei? Eu zic că da – şi daţi-mi voie să vă aduc şi eu cîteva argumente în problema pe care o pun aceşti tovarăşi…

Şi dă-i, şi dă-i, cu noi exemple şi dovezi pentru schimbarea manualelor. Şi-atunci, Postovoi, faţă de toţi, a spus:

– Da, tovarăşi, schimbăm manualele!… Dar fără Vieru şi fără Vangheli!…

A declarat-o foarte ferm şi, chiar dacă nu a spus-o limpede acolo, lăsa să se înţeleagă: „–Iată, tovarăşi, ăştia doi au idei naţionaliste”! Iar ditamai Bogdan Istru[4], locţiitorul preşedintelui Uniunii Scriitorilor, nici nu a îndrăznit (sau poate nu a vrut) ca să deschidă gura şi să ne apere cumva, deşi era acolo, în prezidiu, lîngă Zmeul-Zmeilor… Practic, „marele ideolog” ne făcuse grave procese de intenţie, iar eu şi cu Grigore am înţeles îndată că el ne-a dat atunci pe mîna celor „vigilenţi”, ne-a dat în seama KGB-ului!….

 

– Ce s-a întîmplat apoi cu dumneavoastră şi Abecedarul, de-aţi reuşit ca totuşi să lucraţi la el?

 

– La editura noastră [Cartea Moldovenească] era limpede că n-avea cine reface manualele… S-a vorbit şi cu vechii autori şi editori ai Abecedarului, dar nici ei nu erau în stare să dea ceva nou… Şi-atunci, directoarea editurii, Elena Damian, care tot timpul a încercat să aibă un rol pozitiv în chestiunea aceasta, ne-a invitat pe amîndoi – pe mine şi pe Grigore – şi chiar ne-a rugat să facem cum om şti, dar „să îmbunătăţim” vechiul abecedar… Asta era ideea ei: să nu apară în planul editurii un nou manual, că ar fi trebuit să se ducă iar la minister şi la Comitetul Central pentru aprobări, ceea ce era o grozăvie! Să se refacă deci manualul, să lucrăm „sub acoperişul lui”, iar la sfîrşit să se hotărască şi-n chestiunea autorilor!..

Şi… ne-am apucat: eu dintr-o parte, Vieru din alta, eu la deal, el la vale, pînă n-a mai rămas nimic din textul vechi. Ne-am pomenit şi autori, şi cu alt manual! Cînd, peste un an de zile, Abecedarul i-a fost prezentat ministrului, şi-a pus mîinile-n cap: „– Cum aşa? Da noi am hotărît să se facă fără Vangheli şi Vieru!!”…

Din acel moment, a început directoarea să ne ajute, să lupte ea pentru mai noii autori!… Ştia că are ceva putere şi recunoaştere oficială, că era omul lor de încredere şi, carevasăzică, că poate garanta. Şi Postovoi a ascultat cumva de ea, dar nici pe jumătate… Imaginaţi-vă: treizeci şi trei de recenzii s-au tot comandat încolo şi încoace,  doar-doar s-o găsi ceva cu care să răstoarne acel abecedar… Toate recenziile erau însă favorabile, arătînd că manualul nostru e o lucrare foarte serioasă, inovatoare şi armonioasă. Sigur, nu era ceva deplin perfect: mai apăreau şi alte idei bune, se arătau şi lucruri ce trebuiau schimbate (cu unele eram de-acord, cu altele nu), dar toate recenziile acelea, în ansamblul lor, ne susţineau efortul şi îl lăudau.

 

– Căror persoane, căror instituţii au fost solicitate atunci recenzii?

 

– Şi unor instituţii de prim rang, şi unor specialişti luaţi aşa, în parte. De la Academie, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor, Universitate, alte instituţii şi organizaţii din învăţămînt, ca şi de la 15 învăţători cu merite deosebite – şi totul tainic, fără să ştie unii de alţii…Pînă au fost gata, pînă s-au strîns toate recenziile acelea, a  mai trecut un an, iar apoi ne-au chemat pentru discuţia finală la Institutul Şcolilor, ce aparţinea de minister şi-avea chiar datoria să facă ori să aprobe programele şi manualele şcolare.

Ei, şi au venit cei 15 învăţători, au venit reprezentanţii ministerelor şi celorlalte organisme, şi toţi ne-au susţinut Abecedarul. Iar la concluzii, directorul a spus: „– Da, iacă-tă, sunt atîtea recenzii şi recomandări favorabile aici, dumneavoastră toţi susţineţi abecedarul ăsta, dar noi, Institutul, avem şi o recenzie negativă!”… „– Unde-i recenzia asta, daţi-ne s-o vedem?!” – am sărit eu şi Grigore, au cerut îndată şi alţii… „– E la ministru în seif!”

Şi ăsta bandit, înţelegi?… S-a ridicat atunci Vieru şi-a spus-o răspicat, cu tot năduful: „– Sunt firav, sunt slab, de-abia merg pe drum, da’ taaare-aş vrea să mai trăiesc şi să văd cum vin şuvoaiele cîndva, cum iau toate gunoaiele din Chişinău, cu Institutul ăsta păcătos cu tot, şi le tot duuuc devale, în Bîc [rîu ce străbate oraşul]!”…

Aşa a vorbit Vieru, supărat rău de tot, şi vasăzică ne-am întors de la Institutul Şcolilor cu nimic… S-a găsit însă o învăţătoare, Eudochia Guţan, care de copil fusese deportată şi a crescut chiar în Siberia (acum e oarbă, săraca!), să aibă tăria de a se duce la ministrul Postovoi şi să-l piseze. S-a dus o dată, s-a dus de două ori, s-a dus de trei ori, doar-doar l-o clinti. Vroia chiar să îl ia de mînă, neapărat să-l ducă şi la o lecţie a ei… Femeia aceea a scris apoi o recenzie şi un memoriu, s-au ridicat în jurul ei şi alte voci şi, mare minune, de la o vreme s-a schimbat poziţia ministerului… Însuşi Postovoi a prins a o lăsa mai moale şi… a apărut Abecedarul!… Era, de-acum, 1970…

Şi ce-am făcut noi, de fapt, prin acel Abecedar? Am apropiat această primă carte de învăţătură a copiilor de sufletul lor. Am apropiat-o de rîndunică, de fluturaş, de căţeluş, de iarbă, de bunic, de pomul din grădină, de pămînt, de rîu, de ploaie, de tot ce vrei; de curtea casei, de părinţi, de fîntînă, şi – negreşit – de limba noastră vie, românească… Poftim:

 

Pe ramul verde tace

O pasăre măiastră;

Cu drag şi cu mirare

Ascultă limba noastră.

De-ar spune şi cuvinte

Cînd la fereastră cîntă

Ea le-ar lua, ştiu bine,

Din limba noastră sfîntă…

 

Limba noastră sfîntă!… Înţelegi?… Era în ’70, pe cînd limba noastră parcă nici nu exista – era total ignorată de oficialităţi… Care „limbă sfîntă”? Pe-atunci, nu aveam voie nici să o numim cu-adevărat!…

[1] Evgheni Postovoi (1921-1971) – şef al Secţiei şcolilor din Tiraspol, secretar al Comitetului Orăşenesc Chişinău al P.C.M. (1958-1960), secretar al C.C. al P.C.M. (1960-1962), ministru al Învăţămîntului (1955-1958, 1962-1971).

[2] Leonid Corneanu (n. L. Cornfeld; 1909-1957) – absolvent al Institutul de Literatură din Harkov (1932), doctorand (Leningrad), conferenţiar (Tiraspol), poet şi scenarist obscur (Chişinău), emigrat în  S.U.A. (1988).

[3] Samson Şleahu (n. Samson Şleizer; 1915-1993) – absolvent al Şcolii de Arte şi Meserii din Bucureşti, comunist ilegalist, voluntar în armata sovietică; stabilit în Chişinău, îşi începe cariera literară în 1957 (romane de război).

[4] Bogdan Istru (Ion Bădărău / Ivan Bodarev; 1914-1993) – poet şi publicist proletcultist, deşi – cum remarca şi G. Călinescu – a debutat sub semnul lui I. Barbu şi T. Arghezi. Funcţii: şef al Direcţiei Artelor (1947-1949), secretar responsabil (1946-1947) şi vicepreşedinte (1957-1965) al Uniunii Scriitorilor, redactor-şef al revistei „Nistru” (1961-1964).

Revista indexata EBSCO