Jul 17, 2017

Posted by in EDITORIAL

Florentin PALAGHIA

La zi aniversară, 150 de ani de „Convorbiri Literare”

Vastului subiect al istoriei Convorbirilor Literare, susţinut generos de spaţiile culturale româneşti cu ocazia aniversării celor o sută cincizeci de ani de la înfiinţare, confirmă faptul că evenimentului i se poate acorda, pe bună dreptate, o importanţă naţională. Anvergura culturală oferită literaturii române în contextul înfiinţării Societăţii Junimea, în 1863, de cei cinci iluştri corifei ai făuririi limbii române moderne, şi îi numesc aici pe Titu Maiorescu, Petre Carp, Iacob Negruzzi, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, este inegalabilă. Cultura şi literatura română necesitau o astfel de uniune de spirite ca să-şi ordoneze pentru eternitate valorile, să le aşeze în matca lor firească, să coaguleze valoric înţelepciunea poporului român.

Nu putem decît regreta, noi, generaţiile mai vechi şi intelectualii români de pretutindeni, dispoziţiile aberante ale celor care au obligaţia morală de a şcoli noile generaţii. A elimina clasicii literaturi române din manualele şcolare e catastrofic. Poate că internetul are o oarecare importanţă în viaţa modernă, dar este imperios necesar ca guvernanţii actuali, efemerele autorităţi, să nu elimine din programa de învăţămînt clasicii literaturii române. E monstruos şi cinic ca în programa de învăţămînt să ceri elevilor să aleagă între Coşbuc şi La Fontaine, ca şi cum ar fi obligaţi să aleagă între mamă şi tată, între sens şi nonsens, între evoluţie şi involuţie. E inacceptabil să fie îndepărtaţi elevii de părinţii spirituali ai literaturii române: Alecsandri, Eminescu, Vlahuţă, Creangă, Rebreanu, Sadoveanu, Caragiale, Arghezi. Ei s-au luptat să ne crească, noi îi „ajutăm” să descrească. Europa îşi iubeşte şi îşi revendică valorile, le promovează. În occident şcoala privată şi de stat îşi susţine cu înverşunare clasicii. Fără ei nu ar fi reuşit niciodată susţină progresul societăţii, cu toate evenimentele nedorite de zi cu zi. Cultura are rolul ei predominant, de a anihila răul, confuzia, delicvenţa. În acest fel nici un cataclism major nu va reuşi să ne dezbine. Vom avea întotdeauna curajul să rezistăm vicisitudinilor. Cultura ne va ajuta în supremul efort de linişte socială, ne va ocroti, ne va sprijini majoritar în existenţa noastră. Iluştrii noştri intelectuali, începînd mai ales cu revoluţionarii paşoptişti şi continuînd cu elitele din perioadele lui Cuza şi Regatul României întregite, după ce s-au şcolit prin celebrele fortăreţe ale culturii europene, Paris, Viena, Londra, au trecut peste vitregiile existenţiale şi s-au întors în ţară să-şi aducă aportul lor propăşirii culturale a gliei româneşti. Criza valorilor de azi este superb revelată de Dan Puric în volumul „Cine sîntem”: „Dacă am avea o demnitate culturală nu ne-ar pleca, din zece tineri, nouă în străinătate.” (Demnitatea creştină). În acest context e util ca această mare sărbătoare a Convorbirilor Literare să se transforme într-o platformă culturală şi socială care să se pună în slujba educării tinerilor. Turneul criticului Alex. Ştefănescu prin mai multe localităţi ale ţării ca să convingă tinerii să citească e lăudabil.

Deci, acum o sută cincizeci de ani, la 1 martie 1867, cu Iacob Negruzzi redactor şef, începe să apară de două ori pe lună revista „Convorbiri Literare”. Junimea achiziţionase la Iaşi şi o tipografie proprie. Pe lîngă rolul pe care şi l-au propus în regulamentul de funcţionare de a edita cronicari şi manuale şcolare, au incitat spiritele timpului să trimită texte spre publicare în revistă. Această pleiadă strălucită de personalităţi, întipărită definitiv în memoria noastră culturală, Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, Alecsandri, Coşbuc, Goga şi mulţi alţii, dar şi spiritul critic maiorescian, au avut rolul preponderent în a aşeza valorile pe făgaşul lor estetic. Rigoarea şi evidenta creştere valorică a textului publicat s-a dovedit benefică literaturii române. Era o nevoie stringentă de capete limpezi şi de luciditate critică care să ordoneze şi să evidenţieze valorile autentice. Revista s-a bucurat, pentru acele vremuri, de tiraje foarte mari, opt sute în scurtă vreme, impresionant dacă ne raportăm la prezent. Mi-aduc aminte că prin anii 86, la SLAST-ul lui Ion Cristoiu publicam un interviu serial care se intitula „Oameni din planul doi în prim-plan”, cu un cunoscut librar Ioan Cărăbaş, o rubrică care se intitula, „Amintirile unui librar”. Îmi vorbea cu nostalgie despre tirajele de cărţi în regatul dintre cele două războaie mondiale ridiculizînd, între patru ochi, vitrinele librăriilor capitalei pline cu publicaţiile cuvîntărilor la congrese ale „preagenialului”. Îmi face plăcere să-l citez: „Tirajul cărţilor care se publicau în acel timp era foarte mic, trei, patru mii de exemplare. Dar se tipăreau în mai multe ediţii. Imediat ce se epuiza o ediţie, se mai scotea una. Astfel, atunci cînd ajungea la a patra, a cincea ediţie toţi cumpărătorii erau convinşi că respectiva carte a avut un succes de răsunet. La apariţia unei cărţi editurile trimiteau imediat în toate librăriile din ţară un număr mic de exemplare, iar apoi librarii făceau comenzi în funcţie de vînzarea cărţilor respective”. Era o metodă evident economică, dar şi un criteriu de evidenţiere valorică a autorilor. După un timp, într-o noapte geroasă, la Europa Liberă, am auzit-o pe Monica Lovinescu în cunoscuta ei cronică literară vorbind admirativ despre interviul ce-l luasem lui Cărăbaş şi despre vrafurile de cărţi ale dictatorului care umpleau la refuz hidoasele vitrine ale librăriilor bucureştene. Toată noaptea parcă mi-au bătut în geam vîntul şi crivăţul şi evident, frica.

Eminescu îşi publică în „Convorbiri Literare” cele mai importante poezii ale operei lui devenind cunoscut alături de Alecsandri încă din anul 1870. Tot Eminescu i-a adus pe Slavici şi Creangă. Alte multe nume de răsunet precum: Vlahuţă, Ion Luca Caragiale, I. Brătescu Voineşti, Odobescu, Vasile Conta, Xenopol, culegătorii de folclor, Dem Theodorescu, Scipione Bădescu, aceasta fiind doar o enumerare sumară a celebrilor colaboratori în perioada ieşeană între anii 1867-1886, cea mai bogată şi glorioasă, şi perioada bucureşteană, din 1887 fără întrerupere pînă în 1944, la cîrmă cu Iacob Negruzzi şi demnii urmaşi ai acestuia: I. Bogdan, Simion Mehedinţi, Al. Tzigara Samurcaş, I.E. Torouţiu.

Interzisă pînă în anii 1970, fiind considerată reacţionară, reintră în chioşchuri abia din luna mai 1970 obligată să se supună în mare parte ideologiei comuniste.

După revoluţi din 1989, schimbări succesive încearcă să repună revista pe făgaşul ei logic.

Actualului format, atrăgător şi nobil, bine structurat şi îmbogăţit cu nume noi şi idei novatoare, cu un colectiv de redacţie valoros şi un colegiu pe măsură, unde redactorul şef Cassian Maria Spiridon îşi pune amprenta număr de număr, îi dorim încă multe sute de ediţii care să servească cultura română şi să fie în continuare o platformă de lansare de valori autentice.

La mulţi ani, „Convorbiri Literare”!

 

Revista indexata EBSCO