Jul 17, 2017

Posted by in Atitudini

Cassian Maria SPIRIDON – O sută cincizeci de ani de Convorbiri literare. Eminescu la Convorbiri literare (I)

 

La mormîntul lui Aron Pumnul este debutul poetului în broşura Lăcrămioarele învăţăceilor gimnazişti – 12-24 ianuarie 1866 – semnată: M. Eminovici, privatist.

Aron Pumnul a fost unul dintre cei mai apreciaţi profesori de către tînărul înscris la gimnaziul din Cernăuţi, gimnaziu la care profesorul era din 1850 titular al catedrei de limba română. El este realizatorul unei antologii de literatură română, Lepturariu românesc cules den scriptori români, publicat în 6 volume între 1862-1865 şi unde sunt prezenţi cu texte  autori români de la origini pînă la autorii zilei, precum Vasile Alecsandri sau Grigore Alexandrescu. Deşi ironizat de junimişti, inclusiv în paginile Convorbirilor, Lepturariu… era la acea vreme un bun şi necesar ghid pentru uzul gimnazial. Este limpede că aici îi află Eminescu, îi descoperă pe toţi cei omagiaţi mai tîrziu în poezia Epigonii, ce va fi găzduită peste ani în foaia junimistă. De aici, e foarte probabil să se fi inspirat în enumerarea şi caracterizarea scriitorilor în poema amintită, azi, cu îndreptăţire, mai toţi uitaţi.

Debutul în presa literară are loc în revista Familia, anul II, nr. 6 din 25 februarie/ 6 martie 1866 cu poezia De-aş avea…, cu o vizibilă amprentă folclorică şi sub directa influenţă a lui V. Alecsandri. Debutul este însoţit de o notă redacţională: „Cu bucurie deschidem coloanele foaiei noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice trămise nouă ne-a suprins plăcut”.

Poezia trimisă Familiei era semnată M. Eminovici, dar directorul foii îi schimbă numele în M. Eminescu. Acest inspirat botez onomastic este revendicat, nu o dată, de către Iosif Vulcan, care nota cu încîntare în Familia din 6/18 ianuarie 1885: „Numele «Eminovici» nu-i suna bine (directorului revistei, n.n.), căci avea o terminaţiune slavă; romîniză dară numele modificînd terminaţiunea, şi astfel poeziile aceie apărură în foaia noastră sub numele «Eminescu», Autorul n-a protestat, ba a adoptat însuş acest nume, şi semnă apoi aşa toate poeziile şi scrierile sale în viitor. Astfel fu intro­dus numele «Eminescu» în literatura noastră; scriitorul acestor şire i-a fost naşul”.

Tot în Familia şi tot în 1866, în numere diferite publică O călărire în zori – ce are ca model lirica lui Bolintineanu (dintr-o anumită prudenţă, Eminescu preferă să trimită revistei poezii care nu puteau fi refuzate, avînd în realizarea lor modele deja  recunoscute, timp în care, în aceeaşi perioadă în laboratorul său de creaţie avea poezii cu vizibilă amprentă personală), Din străinătate, La Bucovina, Speranţa, Misterele nopţii; în 1867, tot aici şi tot în numere diferite citim: Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, La Heliade; în 1868 avem La o artistă şi, într-un alt număr, Amorul unei marmure; în 1869 avem Junii corupţi şi-n primăvară Amicului F.I..

Abia în 1883 mai publică în Familia, în cîteva numere succesive, alte cîteva poezii: S-a dus amorul… Cînd amintirile…, Adio, Ce e amorul?, Pe lîngă plopii fără soţ… şi ultima, în noiembrie, Şi dacă…

Al doilea „debut”, debutul care deschide începutul unui strălucit traseu liric, unul care a marcat definitiv literatura română (literatura care, prin apariţia lui Eminescu, a intrat în rîndul literaturilor importante ale planetei) este în Convorbiri literare, anul IV, nr. 4, 15 aprilie 1870, cu Venere şi Madonă.

Iniţial Eminescu nu era cîştigat de direcţia afirmată de Convorbiri literare, de Junimea în general şi Maiorescu în special. Rezervele lui le putem citi într-un articol publicat în Albina din Pesta, nr. 3 şi 4 (7/19 ian. şi 9/21 ian. 1870) doar cu cîteva luni înainte de a fi găzduit de foaia junimistă. Aici, în O scriere critică, aflăm cum se poziţionează poetul în raport cu Junimea şi Maiorescu.

Deşi îi apreciază calităţile scriiturii, îl combate totuşi pe Maiorescu, cum citim în deschiderea articolului din Albina: „După faimoasele critice, în sine bine scrise, ale d-lui Maiorescu, trebuia neapărat să iasă la lumină şi o şcoală a sa de partizani care, minus spiritul de-o fineţă feminină şi minus stilul bun şi limpede al d-sale, să aibă şi ea aceleaşi defecte ce le are părintele, aceeaşi ridicare la nivelul secolului al 19, acelaşi aer de civilizaţiune şi gravitate cari din nenorocire sînt numai o mască ce ascunde adeseori numai foarte rău tendinţa cea adevărată şi ambiţiunea personală. Asemenea cum Kant cu sistema lui filozofică a ridicat ca din nimică o oaste de ex- şi aplicatori ai săi, tot aşa, în analogie, după criticele numitului domn trebuia să se ivească o şcoală întreagă de critici sau criticaştri, singura diferenţă dintre amîndouă şcoalele e doar asta, că partizanii lui Kant ştiau d.e. că baronia nu aduce de moştenire ştiinţa sau geniul şi că nu e destul ca să aibă cineva un privilegiu – chiar cu pajere-mpărătească fie – pentru ca să aibă la dispoziţiunea sa imperiul cel vast al ştiinţei şi lumina cea curată a criticei filozofice. Adepţii şcoalei române de filozofie sînt cu mult încrezuţi şi mult mai nejenaţi; baronia şi nimbul poetic sînt un drept nu la critică, ci pînă şi la batjocură, pînă şi la persiflagiu asupra acelora cari ar avea cutezarea de a fi de-o opiniune contrarie. În locul nihilismului sincer adeseori şi onest al unora din autorii noştri, cari poate nici nu pretindeau altceva de la public decît ca să li cedem onoarea de-a fi autorii noştri nesalariaţi, s-a ivit acuma alt nihilism – cel savant şi pretenţios care, uitîndu-se cu despreţ din fruntea şi prin ochii secolului asupra a toţi şi toate, se crede la nivelul învăţaţilor (analog al politicilor) din Germania sau Europa civilizată pentru că a învăţat, sau mai bine n-a învăţat, în şcoalele de pre acolo”.

Îl apără pe autorul Lepturariului… în contra ironiilor şi atacurilor publicate în broşura lui D. Petrino: Puţine cuvinte despre coruperea limbii române în Bucovina. Remarcă totodată laudele care le aduce Petrino lui V. Alecsandri, nu fără o anume ironie subţire: „În capitolul IV, criticul nostru [î]l laudă pe d-l Alesandri şi-l face regele poeţilor, lucru la care aplaudem şi noi, pînă ce vom avea şi un împărat al poeţilor, care adecă să-l întreacă pe dumnelui, ceea ce, spus fără compliment, va fi cam greu, deşi sîntem de o natură ce nu despeară niciodată. Abstragem însă autoritatea ce i-o dă criticul în materie de limbistică şi în proză. Proza d-lui Alesandri nu e niciodată şi nicăiri la nălţimea poeziei. Prozei [î]i trebuie raţionament solid, şi-n proza d. Alecsandri nu e decît spirit şi jocuri de cuvinte, ceea ce-i dă un timbru cu totul feminin”.

În Epigonii, enumerînd şi glorificînd înaintaşii, îi dedică lui V. Alecsandri trei strofe, care debutează cu: Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr şi ferice…, confirmînd şi-n vers ce aplauda în O scriere critică.

Mai dăm un scurt citat din care deducem interesul lui Eminescu în urmărirea şi lecturarea Convorbirilor: „În capitolul V, criticul nostru vorbeşte despre germanismii cei străcoraţi şi ţesuţi în bătătura scrierilor ce se publică în foaie; adică rumegă – o copie cam infidelă a d-lui Maiorescu – ceea ce a zis acesta în Convorbirile literare despre limba română în ziarele din Austria”.

Despre mirabila descoperire de către redactorul Convorbirilor şi ecoul plin de admiraţie ce-l provoacă citirea Venerei şi Madonei şi lui Maiorescu, Pogor şi întreaga Junime am scris pe larg în partea a II-a a articolului cu acelaşii titlu publicat în nr. 3/ martie 2017 al revistei, şi tot aici despre întîlnirea de la Viena dintre Iacob Negruzzi şi M. Eminescu.

A doua poezie, Epigonii, a fost cu mare efect în Societatea noastră din cauza frumuseţii versurilor şi originalităţii cugetării – dar, observă directorul Convorbirilor… în Amintirile… sale: „Negreşit că în fond nu era cu putinţă să ne unim cu părerile lui Eminescu. O societate în care critica juca un rol aşa de însemnat nu putea considera ca autori de valoare pe Cichindeal, Mumuleanu, Prale, Bolliac etc., din care unii sunt mult mai pe jos chiar de cea mai simplă mediocritate”; fapt ce nu-l va împiedica să publice poemul în fruntea revistei, unde, cum ne spune acelaşi, tipăresc versuri foarte rarisime, numai în cazul în care credem că ele au o valoare deosebită. La îndoielile afirmate de membrii Junimii şi transmise poetului, Iacob Negruzzi primeşte un răspuns lămuritor pe care  îl şi reproduce în Amintiri. Vom cita cîteva fragmente din scrisoarea trimisă de la Viena pe 17/6 1870: „Dacă în Epigonii veţi vedea laude pentru poeţi ca Bolliac, Mureşan si Eliade, acelea nu sunt pentru meritul intern a lucrărilor lor, ci numai pentru că într-adevăr te mişcă acea naivi­tate, sinceră, neconştiută, cu care lucrau ei. Noi ceşti mai noi cunoaştem starea noastră, suntem treji de suflarea secolului, şi de aceea avem atîta cauză de a ne descuraja. Nimic, decît culmile strălucite, nimic decît cunoştinţa si­gură, că nu le vom ajunge niciodată. Şi să nu fim sceptici. Atîta lucru, cele mai multe puteri sfărîmîndu-se în van în lupte sterile, cele puţine descuragiate, ameţite de stri­gătul gunoiului reînoată asupra apei. Îmi place să cetesc printre şire. Deşi d-voastră cercaţi a rîde în Còpii totuşi adesea văd descuragiarea internă, convicţiunea amară că nu veţi putea ajunge la ceva cu ele – căci e o generaţiune acea cu care vă luptaţi…

Poate că Epigonii, să fie rău scrisă. Ideea fundamentală e comparaţiunea dintre lucrarea încrezută şi naivă a predecesorilor noştri, şi lucrarea noastră trezită, rece. Prin operele liricilor români, tineri, se manifestă acel aer bol­nav deşi dulce pe care germanii îl numesc Weltschmerz. Aşa Nicoleanu, aşa Skelitti, aşa Matilda Cugler, e oare­cum conştiinţa adevărului trist şi sceptic învins de cătră colorile şi formele frumoase, e ruptura între lumea bul­gărului şi lumea ideei. Predecesorii noştri credeau în ceea ce scriau, cum Shakespeare credea în fantasmele sale, îndată însă ce conştiinţa vede că imaginile nu sunt decît un joc, atunci, după părerea mea, se naşte neîncrederea sceptică în propriele sale creaţiuni.

Comparaţiunea din poesia mea, cade în defavorul generaţiunii noi şi cred cu drept”.

Şi tot în această epistolă îşi afirmă viziunea pe care o avea la 20 de ani asupra condiţiunii poeziei: „Numai, drept vorbind, mama imaginilor, fantasia, nu îmi pare a fi o condiţiune esenţială a poesiei, pe cînd reflecţiunea nu e decît scheletul, care în opera de artă nici nu se vede, deşi palidele figuri ale unor tragediani îşi arată mai mult oasele şi dinţii decît formele frumoase. La unii predomină una, la alţii alta; unirea amîndorora e perfecţiunea, purtă­torul ei, geniu”.

La invitaţia lui Iacob Negruzzi, în timpul întîlnirii de la Viena de a se stabili la Iaşi după finalizarea studiilor, poetul îşi dă acordul, cu amendamentul că el şi Slavici s-au înţeles să punem în mişcare pentru anul viitor o mare întîlnire a studenţilor români din toate părţile, la mormîntul lui Ştefan cel Mare din mănăstirea Putna. Pe acest subiect va publica o scurtă Notă în Convorbiri literare, din 5 sept. 1870, semnată E. Notiţa este însoţită şi de o epistolă, pe care o putem citi în Amintirile…. lui Negruzzi. Scrisoarea trimisă din Viena în 16/4 septembrie 1870 denunţă uimirea provocată de răbufnirea unui naţionalism exacerbat printre germani, un şovinism de neînţeles: „Ai crede că suflete(le)  germanilor au trecut în animale, şi sufletele animalelor în german. O, tăcuţii, gînditorii, umanitarii germani! Unde sunt ei? Vă încredinţez că nu-i mai găseşti în nici o manifes­taţie a vieţei lor…

Înainte nu ţineau la naţionalitatea lor, fiindcă nu prea aveau la ce ţine ! Toată lumea lega de numele de ger­man epitetul nu prea măgulitor de «Holzkopf». Azi lu­crul se schimbă. Azi îi veţi vedea tot aşa de tenaci, greu de deznaţionalizat, mândri de numele lor cum sunt fran­cezii. Iată urmele ce întîmplările istorice lasă în viaţa psihică a popoarelor”.

Face şi o destăinuire asupra constatei sale stări de nelinişte: „Dacă e vo fericire pentru care vă invidiez într-adevăr, apoi e aceea că puteţi găsi în ocupaţiuni literare mulţu­mirea aceea pe care realitatea nu e în stare a v-o da, la mine e cu totul dimpotrivă ; într-un pustiu să fiu şi nu mi-aş putea regăsi liniştea”.

Tot aici îi dă libertatea de a interveni în textul basmului Făt-Frumos din lacrimă pentru a-l corige unde va crede de cuviinţă; povestea va fi publicată în revistă în numerele din 1 şi 15 noiembrie 1870.

Îl asigură pe destinatar că a vorbit cu Slavici pentru articolele asupra ungurilor: „Bietul om s-a cam descurajat cînd a cetit studiile de Xenopol, pentru că simţea că nu o să poată scrie niciodată astfel ; dar asta a fost totodată impulsul de căpetenie care-l va face să vă dea nişte articole într-ade­văr bine scrise şi corect cugetate. Pentru asta însă şi-a şi destinat un timp de cîteva luni pînă la Crăciun”.

Ideea serbării de la Putna aparţine, probabil, lui Eminescu, „secretar” în ambele comitete din 1870 şi 1871, care s-au ocupat de organizare. Serbarea fiind amînată pentru 1871 din cauza izbucnirii războiului franco-german.

În deschiderea Notiţei asupra proiectatei întruniri la mormîntul lui Ştefan cel Mare la Putna, publicată în numărul din 15 sept. 1870 al Convorbirilor citim: „Dacă privim fierberea vieţei noastre publice putem vedea lesne că neliniştea perpe­tuă din generaţiunea ce e azi la ordinea zilei şi frecările ei, atît din viaţa politică cît şi din cea spirituală, nu-şi au cauza lor pe-atîta în interese personale (precum o susţin unii), ci mai mult în profunda sciziune dintre direcţiunile pe care au apucat unii pe de o parte, alţii pe de alta. Adăugînd pe lîngă acestea un caracter cam vehement, precum e acel al rasei noastre, ne putem lesne esplica de ce simple diverginţe în păreri se schimbă în neîncredere şi în acuzări de intenţiuni subversive.

Răul cel mare nu e că o asemenea stare de lucruri esistă, ci că se perpetuă şi se moşteneşte; şi dacă generaţiunea ce creşte azi ar aduce cu sine o moştenire atît de tristă, nu ne îndoim că, prin o consecinţă nedreaptă şi mereu în creştere, antitezele ar deveni mai mari şi mai neîmpăcate”.

Trebuinţa cea mai mare de realizat şi prin această serbare este de „a fi  o singură direcţiune a spiritului pentru generaţia ce creşte”. Şi tot aici îşi afirmă interesul pentru dezvoltarea organică, un interes ce-l va anima pe tot parcursul vieţii: „Rezumîndu-ne, putem spune că, dacă esteriorul acestei festivităţi pare să fie de un caracter istoric şi religios, interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o vroiesc din toată inima”.

În 6 noiembrie 1870 România jună – organizaţia studenţească ce se ocupa de împlinirea festivităţilor de la Putna alege un nou comitet, în care preşedintele Ion Bumbac refuză a-l avea alături pe Eminescu, cauza: participarea acestuia la Societatea Junimea – implicit fiind denunţat Maiorescu care era în contra Şcolii Bărnuţiu. În semn de protest în contra lui Bumbac, patru dintre membri îşi dau demisia – vor fi realeşi, iar în următoarea şedinţă – urmînd să aleagă şi alt Preşedinte.

Ciorna de articol Naţionalii şi Cosmopoliţii redă istoricul şedinţei cu pricina şi îl putem citi în vol. IV de Studii şi documente literare al lui I.E. Torouţiu. Apărarea şi motivarea demisiei se centrează pe dreptul la libertatea de opinie. Sunt redate sintetic cîteva din ideile susţinute în motivarea demisiei: „2) Societatea avînd de scop perfecţionarea reciprocă pe te­renul literar-naţional, aceasta prin expresiunea statutelor presu­pune o divergenţă între indivizi, căci dacă am avea fiecare din noi acelaşi cuprins sufletesc, viaţa noastră ar fi repetarea ace­leiaşi individualităţi în mai multe exemplare, iar nu o perfecţio­nare reciprocă, o adiţiune a aceluiaş număr simplu, iar nu un com­plex. Apoi spiritul social nu se desvoltă nici se alimentează prin esclusivism faţă cu ideile altuia, ci din contra ideile ce le-aduce fie­care de-a casă, intră prin societate într’un compromis organic, devin o unitate de ordine superioară. Astfel ar fi cu putinţă să se facă concesiuni reciproce şi ca să se găsească acea cale medie, care fără esclusivism ar da fiecărui aerul cuviincios pentru desvoltarea sa pe terenul mai sus amintit.

3) Ideile şi principiile a[l] căror proces se propunea Societăţii a’l face (antiteza nominală Maiorescu şi Bărnuţiu) nefiind cunos­cute părţi celei mai mari din tinerime, a blama pe unele şi a aplau­da pe altele rămânea un fapt nesocotit. Afară de aceea, societatea, neavând îndreptăţirea de-a decite între vreuna din seriile de idei profesate în viaţa publică a Românilor, prin asta e exclus şi dreptul de-a determina măsura romanităţii şi a patriotismului, după cum individul profesează una sau alta, din ele. Fiind înşii în vârsta ideilor, măsura patriotismului nostru va fi dată de fap­tele, pe carii vom avea ocaziunea de-a te împlini în viitor, dară nu de profesarea nimic-costisitoare a unor idei, pe care individul şi le alege după plac”.

Face şi o rezumare a motivelor de atac în contra demisionarilor: „a) nu suntem români buni, ci răi; asemenea chiar cum tră­dătorii de patrie şi de naţiune pot fi români de origine.

  1. b) că trebue să fim sau proşti, sau plătiţi de străini, pentru a susţine principiile ce le susţinem.
  2. c) că direcţiunea literară a «Junimei» (şcoala Maiorescu) nu merită de cât ca să scuipe cineva în ea şi Societatea să decidă că scuipă în şcoala lui Maiorescu (ipsissima verba ale D-lui Ioniţă Bumbacu!)”.

Demontează acuzele ce i se aduc de a fi cosmopolit, plătit de străini etc.: „Am susţinut întotdeauna, că chestiunea cosmopolitismului e una ce nu există. Să nu fim inventivi in chestiuni, a [l] căror înţeles ar fi greu de definit pentru fiecare din noi. Poate că ar exista cosmopolitism – dacă el ar fi posibil. Dar el e imposibil. Indivi­dul care are într’adevăr dorinţa de-a lucra pentru societate, nu poate lucra pentru o omenire, care nu există de cât în părţile ei concrete – în naţionalităţi.

Iindividul e osândit prin timp şi spaţiu de-a lucra pentru acea singură parte, căreia el îi aparţine. În zadar ar încerca chiar de a lucra de-odată pentru toată omenirea – el e legat prin lanţuri nedesfăcute de grupa de oameni, în care s-a născut. Nimic nu e mai cosmopolit de cât matematica pură d. ex. şi cu toate astea omul de ştiinţă va fi silit să o scrie într’o limbă oare-care, şi prin acest me­diu de comunicare ea devine întâi şi întâi proprietatea unui grup de oameni, a unei naţionalităţi şi acea naţionalitate priveşte omul de ştiinţă de al său, ori cât teoriile lui ar putea să aparţină omenirei întregi.

Cosmopolitismul e o simulaţiune şi nimic alta.– el n’a fost odată un adevăr. Străinii cari au interese personale în ţara românească de ex. vor simula totdeauna cosmopolitismul pentru că declarându-şi adevăratele lor simţiri ar putea să pericliteze inte­resele lor individuale. – State slabe – cum era Germania în secolul al XVIII, – vor simula cosmopolitismul, pentru a denigra tendinţele naţionaliste a(le) inamicilor lor tari. C’un cuvânt: Cos­mopolitismul nu există de cât ca simulaţiune, ca făţărnicie. El mai e pretextul pentru lenea şi indiferentismul celor cari nu cu­nosc un alt scop în lume de cât acela de-a trăi bine. – A acuza însă de cosmopolitism oameni cari se inter(es)ează de toate ches­tiunile vitale ale naţiunii noastre, oameni cari lucrează, pe când alţii numai vorbesc, este sau un semn de rea credinţă, sau unul de primitivitate”.

La acuza de cosmopolitism adusă direcţii literare, către care are onoare a se alătura, răspunde prin cele scrise şi publicate în presa vremii, între care, spre exemplu, pentru Echilibrul, publicat în Federaţiunea (Nr. 38 şi 39 – Mai 1870), unde pleda pentru autonomia Tarnsilvaniei, va fi citat la Judecătoria de instrucţie de la Pesta, la care alătură şi Scrisoarea deschisă către Dumitru Brătianu (Românul, nr. din 15 august 1871) Din toate rezultă curatul său naţionalism deşi aderă la direcţia nouă. Şi finalizează printr-o excelentă apărare a lui Maiorescu, prin care îl şi defineşte ca viziune critică: „Principiul fundamental al tuturor lucrărilor D-lui Maiorescu este, după cât ştim noi, naţionalitatea în marginele adevărului. Mai concret: Ceea ce-i neadevărăt nu devine adevărat prin împrejura­rea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin acea că-i na­ţional: ceea ce-i urît nu deviine frumos prin aceea că-i naţional: ceea ce-i rău nu devine bun prin aceaia că-i naţional.

Exemple. 1) Norma limbei scrise trebue să fie cea care există obiectiv şi în realitate în gura poporului de jos şi a societăţii mai fine, iară nu fantasiile mai mult sau puţin ingenioase ale filologilor noştri. Aşa dar adevăr obiectiv şi nu arbitraritate subiectivă. În acest proces de a stabili o normă pentru limba scrisă trebuie luate în considerare şi acele influenţe istorice, cari-au resistat ten­dinţei de espulsiune şi s’au conservat în limba vie.

2) Principii fundamentale din dretul public al lui Barnuţiu sunt injuste din punctul de vedere al jurisdicţiunii moderne. Ele nu devin juste, prim aceea că au fost profesate de un naţionalist mare, ale cărui merite pe alt teren nu i-a venit nimănui în minte de-a le contesta.

3) Poezii urîte (Drăgescu, Bota, Grădişteianu, Macedonski, Costiescu, Adriani, ş. a.) nu devin frumoase prin aceia că-s naţio­nale. Avem atâtea modele nobile în poeţii mai vechi şi mai ales în neîntrecuta poezie poporală, încât suficienţa cu care sunt privite asemenea anomalii literare te umple de o spaimă lesne de justificat

4) În fine fapta rea ori greşită nu devine bună prin aceea că a fost comisă de un naţional sau în numele naţiunii, ci ieste şi ră­mâne [rea]. Limba noastră, cum ea există obiectiv, toată lumea o va recunoaşte, de frumoasă şi dulce (J. Scherr, Allg. Litteiratur-geschichte).

Dreptul, întru cât e scris la noi în consonanţă cu adevăruri recunoscute, este valabil pentru toată lumea; poesia noastră po­porală şi artistică, întru cât e frumoasă, e frumoasă pentru toată lumea; în fine binele obiectiv din noi ni-l recunoaşte asemenea ori­care om de bună credinţă.

Cumcă din acest principiu fundamental s’au tras apoi cu intenţiune concluziuni falşe, nu trebuie s’o mai pomenim, căci altfel publicul n’ar fi până azi în eroare în privinţa adevărului. Toc­mai în concluziuni falşe şi imposibile, în răsuciri a vorbelor, în mistificare, c’un cuvânt în rea-credinţă consistă gloria celor mai mulţi dintre contrarii lui Maiorescu, căci într’astă privinţă suntem în genere foarte inventivi…

S’a zis că e francmason şi prin asta cosmopolit. De este, noi nu ştim, dar posito că este: nu este adevărat, că massonismul ex­clude naţionalismul. Unii din cei mai influenţi membrii ai par­tidei roşii (care trece de eminamente-naţionalistă), au fost şi sunt francmasoni. În Ungaria de ex. vom găsi un mare naţionalist în marele maestru al fracmasonilor (D. Pulscky).

Celelalte nimicuri cîte se susţin despre viaţa sa ca om pri­vat sunt meschine şi demne numai din cei ce le lăţesc. E acusat, că nu-şi vizitează prelegerile în curs de 3 luni, când cei ce-l acuză nu le vizitează cu anii. Regulă este: că toate ce e permis genera­lităţii oamenilor din România liberă, toate ce ei fac nepedepsiţi şi necontrolaţi, toate comise de M(aiorescu) iau dimensiuni gigan­tice şi sunt taxate de crime.

Cumcă în România liberă există episcopi atei, cari îşi ţin me­trese, e un fapt ce nu uimeşte pe nimeni, dar că d. Maiorescu în locul lipsei absolute de religiune positivă cearcă a pune principii filosofice morale pentru a aşeza stavilă unei necredinţe oarbe şi a imortalităţei născute din ea, asta este o crimă”.

Cum remarcă şi E. Lovinescu în T. Maiorescu şi contimporanii lui (vol. I, Casa şcoalelor, 1943) în marginea acestui text: „Încă de la această dată îl putem considera un «junimist» cu toate nuanţele de ideologie ce se schi­ţau de pe atunci; e un admirator lucid şi teoretic al lui T. Maiorescu, înainte ca acesta să-şi fi exprimat vre-o părere publică despre poeziile lui”.

În scrisoarea din 6 februarie 1871, trimisă de la Viena lui Iacob Negruzzi, narează bucuria lui Slavici de a se afla publicat pentru prima oară în Convorbiri literare cu comedia în două acte Fata de birău (în numărul pe 1 martie 1871) mai ales, cum precizează poetul că, deşi are multe scrieri, din care unele pline cu idei frumoase, totuşi începuse a se’ndoi despre talentul lui. Acuma însă a ’nceput a ave mai multă încredere în el însuşi. Mi-a cerut epistola, ea să-şi copieze critica asupra comediei lui, spre a se feri în viitor de greşelele comise odată. Afară de studiu, care va fi ’n curând gata, el mai scrie într’un basm şi într’o dramă popu­lară.

Ţine să-i explice prezenţa accentuată a frazei patriotice la scrierile primite din Transilvania, două fiind cauzele, la care se adaugă şi proasta gestionare din Regat a situaţiei românilor de peste Carpaţi, cum se întîmplă şi astăzi cu cei de peste Prut: „Una: că în genere Transilvănenii au foarte puţină aplecare şi talent pentru artă şi a doua: că într’adevăr sunt nenorociţi cu căpcăunii ciea de Unguri. Dac’aţi cunoaşte mai deaproape tendinţele de desnaţionalisare ale Ungurilor, pe cari iei le răpăd prin toate vinele, prin toate organele statului şi esclud din viaţa publică tot ce nu e maghiar, atunci aţi găsi o lămurire mai de-aproape a împrejurărei de mai sus. Nu sunt încercări vage şi frase goale cele ungu­reşti, ci e un sistem de ură, de desnaţionalisare şi de cotropire, premeditat până în amănunţimile sale. Nu vă puteţi închipui apoi ce mare e pericolul Romanilor din Transilvania sub influenţele spiri­tului maghiar. Chiar în protestările lor, în ura lor contra Ungurilor, e ceva unguresc: modul de a le manifestă. Ei au învăţat până şi naţionalitatea la Unguri, şi nu sunt naţionalişti ca romanii, ci cu acei esclusivism radical, care-i caracterizează pe Unguri înşişi. Afară deaceea, lipsa absolută de prospectul unui viitor în patria lor, simţimăntul neputinţei faţă cu pericole ce’i ameninţă, iată ceea ce-i face nenorociţi înainte de-a o fi chiar, iată ceea ce-i lipseşte de liniştea sufleteasca cerută pentru produceri literare, ceea ce-i face neca­pabili de alte producte de cât frasa patriotică. E o idee impusă cu putere, care predomină şi întunecă pe celelalte, tot aşa precum o idee fixă face cu neputinţă liniştea sufletească, îndată ce se reflectează numai umbra ei pe ţesătura celorlalte cugetări. Mie’mi pare că nu sunt aspiraţiuni momentane, cum le numiţi c’o mică dosă de nedreptate, ci o întrebare de moarte sau viaţă. Apoi noi ne şi ocupăm puţin de ei. De o mulţime de ani de când se chinuesc să ridice o facultate de drept şi de la noi nu le-a venit nici un ajutor. Ei dau de unde au, dar de unde nu au, nici Dumnezeu nu poate lua. Cum că în ei simţământul de naţionalitate e de o intensivitate ne­obicinuită la noi, găsim dovezi unde numai aceste pot fi găsite. Arătaţi-mi la noi un oraş patriotic ca Braşovul d. es.  şi nota-bene Braşovul nu’i de cât parte românesc; cei bogaţi şi mulţi sunt încă tot Saşii, Şi cu toate acestea sunt nesiguri de esistenţa lor naţională, îndată ce maşina desnaţionalisătoare a statului maghiar îi va apuca – nu în corporaţiuni – ci în indivizi; şi i-ar fi apucat de mult, dacă Finanţele Austro-Ungariei steteau mai bine. Cu învăţământul maghiar în şcoli comunale întreţinute de stat şi cu instituţiunea militară inaugurată, fără o reacţiune puternică din partea Românilor nici nu ştim unde va ajunge această parte a poporului nostru. E des­tul de tristă starea unui popor, când trebue să se lupte pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii religioase, careia-i aparţine.

Cât despre noi – eu nu ştiu dacă mai e vr’un remediu contra antieticităţii de idei şi interese, care sfâşie viaţa noastră publică, sau dacă remediul principal nu e timpul, care cristalizează în con­ştiinţa comună trebuinţele şi mijloacele de-a le împlini”.

Se arată încă o dată deschis întru eventuale modificări ale textelor trimise revistei: „Mă mir de ce mai cereţi autorisarea mea întru suprimarea strofelor rele, când eu V’am dat-o de mult cu atîta încredere şi, Vă asigur, cu atâta bucurie. Ştergeţi numai, pentrucă nu sunt înamorat de loc în ceea ce scriu! ştiu numai prea bine, că chiar ce remâne neşters nu-i de v’o samă deosebită. Slavici asemenea Vă autorizează pe deplin pentru or-ce schimbare sau supresiune aţi găsi de cuviinţă”.

La solicitarea lui Negruzzi de n-ar fi cu putinţă să afle persoane interesate a se abona la Convorbiri, poetul răspunde: „Îmi scrieţi de abonamente. De citit citesc oamenii noştri, dar de plătit… De-aceea nu Vă pot promite nimica în astă privinţă, care se poate să vă fie de-o plausibilă importanţă tipografică”.

Ca în post scriptum să-i ceară un exemplar din Convorbiri pentru Slavici.

Şi în scrisoarea din 11 febr. 1871 îl autorizează pe directorul revistei de a interveni în textele trimise: „Apoi vă mai trimit nişte versuri de ale mele. Bune simt, că nu sunt; poate însă să nu fie cu desăvîrşire rele. Ştergeţi ce vi se va părea bun de şters”. Versurile cu pricina fac parte din poezia Mortua est, cum precizează Iacob Negruzzi peste ani. Şi vor apărea fără modificări în numărul din 1 martie 1871.

În numărul din 15 mai 1871, Maiorescu publică Direcţia nouă, articol care marchează definitiv orientarea literaturii române moderne. Pînă la apariţia acestui articol Eminescu publicase, începînd cu 15 aprilie 1870, pe lîngă Venere şi Madonă, Epigonii (15 august 1870), Făt-Frumos din Lacrimă, poveste, 1 şi 15 noiembrie 1870, Notaţii asupra întrunirii de la Putna (15 spt. 1870) şi Mortua est (1 martie 1871). În total trei poezii. Cele trei au fost suficiente în a îndreptăţi pe corifeul Junimii a-l situa alături de V. Alecsandri în studiul său Direcţia nouă: „Cu totul osebit în felul său, om al timpului modern, deocamdată, blazat în cuget, iubitor de antiteze cam exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, pînă acum aşa de puţin format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine poet, poet în toată puterea cuvîntului, este d. Mihail Eminescu. De la d-sa cunoaştem mai multe poezii publicate în Convorbiri literare, care toate au particularităţile arătate mai sus, însă au şi farmecul limbajului (semnul celor aleşi), o concepţie înaltă şi pe lîngă aceste (lucru rar între ai noştri) iubirea şi înţelegerea artei antice”.

Despre primirea opiniilor maioresciene din Direcţia nouă Asupra lui Eminescu, Lovinescu notează în volumul amintit: „Aprecierile lui T. Maiorescu au fost pri­vite sub lumini diferite: contemporanii le-au găsit prea favorabile, constituind un punct de minoră rezistenţă în atacurile aduse direcţiei noui şi Convorbirilor literare; judecîndu-le după evoluţia ulterioară a poetului şi si­tuaţia incomparabilă ce şi-a cîştigat-o pe urmă în cadrul literaturii noastre, urmaşilor li s’au părut insuficiente”.

Totuşi, în perspectiva timpului, caracterizarea lui M. Eminescu constituie, după criticul de la Sburătorul, un act de perspicacitate şi îndrăzneală critică. Şi, cum era de aşteptat de la un critic maiorescian, acordă toate meritele în recunoaşterea lui Eminescu lui T. Maiorescu: „Chiar dacă primele lui poezii au trezit în cercul Junimii entuziasmul descris de Iacob Negruzzi, singur T. Maiorescu poartă răspunderea şi meritul în faţa contemporanilor şi a pos­terităţii; numai el şi-a riscat reputaţia şi aducea cu dînsul autoritatea unei chezăşii certe. Entuziasmul lui V Pogor, de pildă, era un act individual, sentimental, pe cînd aprecierile cumpătate, rezervate ale lui T. Maiorescu echivalau prin girul lor un adevărat act de naştere lite­rară”.

În scrisoarea din 16 mai 1871 adresată diriguitorului foii junimiste, comentează articolul lui Slavici asupra Maghiarilor, din care-i trimite o parte, după ce l-a transcris şi corectat, însoţind epistola doar cu Introducerea şi primul capitol – Schiţă istorică, celelale urmînd a fi expediate după transcrierea şi corijare. Exclude orice posibilitate ca Naturile catilinare (e vorba de romanul Geniu pustiu care va fi publicat postum) să fie o imitaţiune a opului lui Spielhogen (romancier german la modă în epocă, n.n.).

Are şi o rugăminte: „Cît despre versurile ce vi le trimit – de se vor primi spre publicare – mi-ar plăcea dac-ar eşi cîteştrele piesele într-un singur număr”.

În realitate, Eminescu a trimis numai două poezii, cum şi adnotează Negruzzi: Înger de pază şi Noaptea, ambele publicate în nr. 8/ 15 iunie 1871.

Eminescu îşi petrece vara anului 1872 la ţară. De la Botoşani, în iunie, trimite lui Maiorescu o lungă epistolă de recomandare pentru un tînăr muzician evreu, Toma Micher – fără a afirma că ar fi un Rubinstein, dar talentul îi este recunoscut de profesorii de la Conservatorul din Viena. Concret, cere un sprijin pentru un concert al violonistului în sala Conservatorului, intrarea fiind în baza biletelor vîndute.

Sesiunea şedinţelor Junimii pentru anii 1872-1873 se deschide pe 1 septembrie 1872 la domiciliul lui Maiorescu: „Presenţi: Maiorescu, Pogor, I. Negruzzi, L. Negruzzi, N. Ganea, M. Pompiliu, Eminescu.

  1. Eminescu ceteşte fragmente din Diorama şi anume Egipetul şi inceputul Evului de mijloc. Apoi ceteşte novela sa Sărmanul Dionis. Asupra acesteia D. Pogor şi Maiorescu observă că sfirşitul şi modul deslegărei nu corespunde cu caracterul întregei scrieri. Se primeşte pentru a se tipări.

A.D. Xenopol”

A doua şedinţă a loc pe 7 septembrie 1872, de această dată la casa lui V. Pogor.

„Presenţi:     Pogor, Maiorescu, I. Negruzzi, N. Gane, Emi­nescu, Tassu.

  1. Eminescu ceteşte doue poesii: Înger şi Demon şi Floare albastră, care ambele se primesc.

După ce se discută asupra chestiunei Evreilor şedinţa se ri­dică.

  1. D. Xenopol
  2. Pentru şedinţa viitoare se va lua în vedere

1) Subvenţiunea încă pe 2 luni pentru Slavici (20 galb.) pentru a’şi putea depune examenul.

2) Subvenţiunea de acordat lui Eminescu.

3) Trecerea creanţei Junimei (prin D. Pogor) de la Balasan, asupra Societăţei tipografiei naţionale.

  1. D. Xenopol”.

Încă o şedinţă, la care poetul n-a fost prezent, dar importantă pentru decizia luată de susţinere a acestuia în continuarea studiilor la Berlin în vederea susţinerii unui doctorat în filozofie, are loc la Pogor pe 22 septembrie 1872: „Prezenţi: Rosetti, Pogor, Negruzzi, Maiorescu, Tassu, Castano, Panu, Pompiliu, Buicliu, Melik, Culiano, Xenopol, Vărgolici.

Se decide a se mai da lui Slavici suma de 20 galbeni.

Se decide ca să se dea lui M. Eminescu subvenţiunea acor­dată pănă acuma lui Slavici.

Contribuţiunile declarate sunt: Pogor 1 galb. pe lună, Maio­rescu 1 galb. Roseti 1 galb., Culiano 1 galb. pe 2 luni, pe urmă câte 1/2 galb. Melik (id), Ciurea 1/2 galb. Negruzzi 1 galben, Vărgolici 1/2 galb., N. Ganea 1 galb., Xenopol 1/2 galb., Paicu 1/2 galb., Neiu 1/2 galb., Ciupercescu 1/2 galb. (Carp 1 galb.).

Se ceteşte prefaţa lui Cogălniceanu la cronicele României – apoi critica bibliografiei de Xenopol asupra acestei publicaţii…

  1. D. Xenopol”.

Citită pe 1 septembrie 1872 la întîlnirea Societăţii Junimea, conform p.v. citat, Egipetul va fi publicată în nr. 7/ 1 octombrie 1872.

Procesul verbal al şedinţei din 1 sept. este preţios şi prin faptul că anulează fanteziile lui G. Panu din Amintiri de la Junimea din Iaşi în marginea lecturii din Sărmanul Dionis, lectura la care este evident că n-a asistat.

Graţie aceluiaşi p.v. de şedinţă ştim că la acea oră poezia Panorma deşertăciunilor sau Memento mori (citit sub titlul de Diorama) era definitivată. Va fi publicat postum.

După apariţia în Convorbiri literare a articolului lui Maiorescu, Direcţia nouă, se declanşează o puternică campanie de denigrare, de care nici Eminescu nu este scutit, îi este persiflată întreaga poezie publicată în Convorbiri.

În nr. 9, 1 decembrie 1872, i se publică Cugetările sărmanului Dionis, parte a nuvelei Sărmanul Dionis, lecturate în şedinţa Junimii din 1 septembrie 1872. Tot în acelaşi număr este integrată şi nuvela (cum o subintitulează) Sărmanul Dionis şi continuată în nr. 10/ 1 ianuarie 1873.

Este singura proză antumă publicată în Convorbiri literare. Alte două proze antume apar în Curierul de Iaşi, în perioada cînd Eminescu era redactor la foaia cu pricina, prima, La aniversară, cu menţiunea: Naraţiune originală, apare în nr. 76/ 9 iulie 1876, iar Cezara, cu aceeaşi menţiune, se publică în foileton în numerele 87/ 6 august 1876, 88/ 11 august 1876, 89/ 13 august 1876, 90/ 15 august 1876 şi 91/ 18 august 1876.

Citite în 7 septembrie 1872, cum aflăm din procesul verbal al întrunirii Junimii, Înger şi demon şi Floare albastră se tipăresc în revistă abia peste jumătate de an, în nr. 1/ 1 aprilie 1873.

Volumul IV din Studii şi documente literare adunate de I.E. Torouţiu ne pune la dispoziţie o serie de epistole ale lui Eminescu către Maiorescu privind avatarurile poetului, îndemnat insistent de critic, în încercările sale de a urma rugămintea şefului Junimii de a-şi trece teza de doctorat în filozofie. Cu toată solicitudinea celui care a dat direcţia nouă, pînă la urmă autorul Odei (în metru antic) nu-şi va finaliza teza de doctorat.

Credincios firii sale poetul nu va îndeplini visul corifeului Societăţii, a Societăţii care l-a trimis şi susţinut financiar pentru a-şi finaliza studiile. Încît, cum consemnează şi E. Lovinescu în volumul amintit: „La sfîrşitul, lui August 1874 îl găsim astfel la Iaşi, fără doctorat, cu banii, trimişi de T. Maiorescu, cheltuiţi şi nici măcar cu fotografia bisericii Movileştilor, întors aşa cum plecase, la destinul lui de boemă şi mizerie, sin­gurul ce-l atrăgea şi de a cărui fatalitate era convins. Din scrisorile lui către T. Maiorescu, reiese suficient că dorinţa lui intimă era să se întoarcă la Iaşi”. Nu-i exclus ca un motiv care a atîrnat greu în decizia revenirii la Iaşi să fi fost şi dorul de Veronica Micle.

Despre reacţia lui Maiorescu la lipsa de responsabilitate a lui Eminescu aflăm dintr-o scrisoare către Iacob Negruzzi, în cele cîteva rînduri cuprinse între paranteze, ele fiind şterse din epistola din 29/11 1874, trimisă de la Bucureşti: „Doctoratul ce-mi promisesă să-l facă, pe baza cărei promisiuini i-am mandat subvenţiunea anume pentru acel scop. Lipsirea lui la făgăduinţa dată ar fi greu de calificat între amici”.

Vedem că în pofida acestui afront, criticul va continua să se ocupe de „cariera” lui Eminescu. Îl va numi bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi, apoi revizor şcolar pe judeţele Iaşi şi Vaslui.

Convorbiri literare publică în nr. 8/1 noiembrie 1874, articolul lui Eminescu, Constantin Bălăcescu, scriitor preţuit de poet, dar mai puţin cunoscut.

De remarcat, tot în această perioadă, într-o scrisoare a lui Slavici către păstorul Convorbirilor din 6/18 septembrie 1874, trimisă de la Hinter – Brühl, şi care se deschide cu lamentaţiile prozatorului privind lipsurile financiare şi somarea de a i se trimite parale, însoţită de mulţumirile pentru intervenţia lui Negruzzi pe lîngă Maiorescu (la acel timp ministru) de la care crede benefic de a putea primi vreo bursă regulată, precum primesc alţi „perde-vară”, aflăm un frumos şi expresiv portret al poetului, nu mai puţin recunoaşterea introducerii sale, de către acesta, în lumea literară: „Mă bucur foarte primind ştirea, că Eminescu este în Iaşi. Au trecut doi ani de zile decând i-am perdut urma. Pe semne a fost şi el dus cu expediţia polară. Îţi mărturisesc apoi că eu ţin foarte tare la Eminescu, nu numai pentru-că el m’a introdus în lumea, în care petrec acuma, făcându-mă cunoscut cu D-Voastre, dar şi pentru al­tele. Felul gândirei sale mă seduce şi nu mai puţin mă seduce forma, în care se manifestă acest fel. Între altele, sunt foarte preocupat de maestrul meu, – a nimărui limbă nu-mi place ca şi a lui Eminescu. Îmi place precisitatea lui Xenopol; îmi place uşurinţa lui Pantazi Ghica: Eminescu îmi pare însă precis ca şi unul şi uşor ca şi cel­lalt. Xenopol este trecutul în limbă, Pantazi Ghica este presantul şi tocmai atât de extrem unul în trecut ca şi cel-alt în present: Eminescu este o combinare din amândoi, o combinare armonioasă a trecutului cu presentul.

Pentru Xenopol limba este muruiala, cu care învăleşte păreţii palatului zidit de cugetarea sa; Pantazi Ghica nu cugetă, ci încarcă flori cu furca şi le aruncă în faţa lumii; Eminescu gândeşte şi for­mează d’odată – pentru dânsul limba este marmura, în care varsă chipul gândirilor sale alese.

Dar să cunoşti pre Eminescu, şi vei afla un om dle felul în care natura nu produce decât în momentele sale de preocupaţiune. Par’că n’a ştiut ce face când a făcut, şi parîndu-i rău, mai apoi, începe a strica fapta sa. Eminescu este dintre acei puţini oameni care nu sunt meniţi a vieţui în societate, pentru-că nu-şi află semeni. Îndeobşte el este nesuferit, pentru-că ştie cine este el, ştie cine sunt alţii, nu-i pasă de o lume pe care trebe s’o despreţuiască şi stă ca şi-o carte deschisă înaintea tuturora. Toate sufletele alese sunt nereservate şi tocmai pentru oamenii comuni lipsa de reserve a unui suflet ales este nesuferită. Nu ne place să vedem că suntem mai proşti decât alţii, pentru acea nu ne întovărăşim bucuros cu cei mai cuminţi decât noi. – Cu atât mai preţioasă arătare este Eminescu pentru noi, care nu suntem dintre oamenii eu desăvârşire comuni. ÎI cercăm tocmai pentru comorile ce ni se desfăşură în sufletul său. El este o literatură vie, galerie în care tot momentul se produc noi întrupări a gândirei frumoase. Îmi aduc aminte de Rousseau, când exclamă în confesiunile, sale: «O! ce frumoase lumi s’au ivit şi-au dispărut în sufletul meu». Aşa este şi la Eminescu; şi cel puţin eu priveam bucuros această viaţă internă.

Iară pesimistul Eminescu n’află mai bun loc decât în mijlocul D-voastre.

Te rog, spune-i sănătate şi voe bună dela mine, şi-i spune, că decând nu ne-am văzut, am gândit foarte adese-ori la frasa: «a fi ori a nu fi»”.

Numărul 9/1 decembrie 1874 al Convorbirilor găzduieşte poemul Împărat şi proletar, timp în care Eminescu era încă de pe 1 septembrie 1874 director al Bibliotecii ieşene. Nu se mai punea problema revenirii la Berlin şi din pricina necazurilor din familie (fratele Şerban murise de curînd la Berlin) dar şi al romanului sentimental ce începea să se înfiripe cu Veronica.

În 1875 publică în Convorbiri literare o singură poezie, Făt-Frumos din tei, numărul 11/1 februarie 1875.

În vara aceluiaşi an va fi numit revizor şcolar, eveniment despre care aflăm amănunte în scrisoarea adresată din Iaşi pe 18 iunie 1875 către Maiorescu, la acea vreme ministru: „La scrisoarea D-voastre din 15 l.c., am onoarea a respunde, că primesc bucuros funcţia de revizor şcolar peste districtele Iaşi şi Vaslui, nu că prin asta aş adaogă ceva la bună-starea mea mate­rială, căci în fapt câştig pe loc cu lecţiile de la institutul acade­mic şi şcoala normală împreună 367 l.n. astfel încât adaosul nu este considerabil in vederea cheltuelelor ce le-aş ave cu drumul.

Punctul meu de vedere este, că aş intră in contact cu populaţia rurală, singura care mă interesează îndeosebi. Cred a fi în stare de a Vă da relaţii fidele asupra stărei şi traiului ei, precum şi asupra marginilor, intre cari ar fi cu putinţă a se lărgi sau a se adânci învăţămentul primar”. Tot aici se arată în continuare preocupat de soarta administrativă a Bibliotecii unde a fost director.

Pe 1 aprilie 1875 publică în Convorbiri o cronică despre Pseudo-Kynegeticos a lui Odobescu, în care vede o operă de înaltă ţinută artistică.

Din acelaşi an datează debutul prieteniei cu Ion Creangă, pe care îl va cunoaşte direct, în calitatea sa de revizor şcolar, fiind numit într-o comisie de examinare a cărţilor didactice din Iaşi. Aşa se va lega o prietenie rămasă legendară în literatura noastră. Cum spune G. Panu în Amintiri, de atunci încolo nimeni nu mai văzuse pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu. Poetul îl va introduce la Junimea. De altfel, la îndemnul lui va începe să scrie şi în numărul pe octombrie al Convorbirilor… publică Soacra cu trei nurori iar în decembrie  Capra cu trei iezi.

Pe 1 septembrie 1876 apar, după o trecere de un an şi jumătate, în Convorbiri literare: Melancolie, Crăiasa din poveşti, Lacul şi Dorinţa.

Prelecţiunea populară Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, conferenţiată în martie 1876, în cadrul prelecţiunilor Junimii (va fi singura pe care o susţine poetul), va fi înserată în numărul pe august 1876 al Convorbirilor, şi constituie primul studiu teoretic publicat de poet.

Călin (file din poveste), basm versificat, va fi bine primit în una din şedinţele Junimii şi în noiembrie 1876 vede lumina tiparului în Convorbiri literare.

Urmează în decembrie 1876 Strigoii, una din marile creaţii eminesciene.

Pînă în martie 1878 nu mai propune nimic revistei ieşene.

În toamna lui 1877, în semn de protest, demisionează de la Curierul de Iaşi. În octombrie este numit redactor la ziarul conservator Timpul care apărea la Bucureşti.

Stabilit în Capitală, urmează o nouă etapă extrem de dramatică, dar nu mai puţin fecundă în planul creaţiei lirice şi a colaborării cu Junimea şi revista ei, Convorbiri literare.

Revista indexata EBSCO