Jun 21, 2017

Posted by in ESEU

Mircea Platon – Un scriitor imperial: Nicolae Breban

Motto: „Deci… ne globalizăm încă o dată, ar putea zice un hâtru, vreun țăran calm și vechi gospodar carele încă nu și-a pierdut de tot legătura cu șirul de strămoși ce l-au învățat în timp, pe el, pe tătâne-su și pe Moșu, că, ce să-i faci, lumile, de, se schimbă, dar se pare că toate macină cam la aceeași moară, iar când te uiți pe fundul sacului din căruța încărcată pe care ai adus-o la moară, dacă ai noroc, găsești niște boabe prost zdrobite, ceva pănușei și cam mult găinaț de prin alte curți” (Nicolae Breban, Viața mea)

 

I.

Viața lui Nicolae Breban nu e „un roman”, ca orice viață, mai ales ca orice viață de veleitar care umblă prin redacții cu, paradoxal, un manuscris de poezii șchioape sub braț. După ce produs atât de multe romane bune, mari, viața lui Breban e istorie. Istorie literară și politică. De aceea, ultimul său volum, autobiografic, intitulat Viața mea (Iași: Polirom, 2017), nu e doar despre viața lui Breban (n. 1934), ci și despre viața noastră, despre istoria României în ultimii 80 de ani. Breban descrie acest volum ca fiind o „epică, amplă și intimă confesiune”. În 1994, a publicat o carte de convorbiri cu Constantin Iftime intitulată Confesiuni violente (București: DU Style, 1994). De fapt, confesiunile din acest ultim volum sunt mai „violente” decât cele din volumul publicat acum mai bine de două decenii. Primul volum e mai degrabă politic, Breban fiind interesat mai ales de elucidarea anumitor contexte politice și de explicitarea anumitor mișcări tactice pe care le-a făcut pe tabla de șah a Războiului Rece acum 40-50 de ani. În această ultimă lucrare însă avem de a face mai ales cu orizontul familial și intim (îi includ aici și pe prieteni, mai ales pe Nichita Stănescu, evocat cu nesfârșită tandrețe, dar și pe Cezar Baltag sau Matei Călinescu), deși nu lipsesc incursiunile în istoria mare, cum ar fi paginile despre Nicolae Ceaușescu sau portretele unor scriitori care au marcat o epocă, precum Marin Preda sau Adrian Păunescu. Dar cuvântul cheie e „confesiune”, atât în sensul de mărturisire a unor episoade delicate din viața sa, cât și în cel de afirmare a principiilor care i-au ghidat romancierului existența. Breban nu ne oferă în acest volum o simplă relatare autobiografică sau o minuțioasă istorisire a evenimentelor importante ale epocii văzute din unghiul lui de vedere. Aceasta nu e o carte de memorii, ci o confesiune, nu e neapărat narativă, ci ruminativă, nu ne oferă neapărat istorii, ci noime, sensuri ale traseului sinuos, ale anilor de ucenicie și de drumeție ai lui Nicolae Breban.

Aceste confesiuni sunt ale unui scriitor a cărui stabilitate morfologică (există o continuitate perfectă între statura lui Breban și fraza lui) a fost mereu subminată de un dinamism existențial care trădează omul hotărât să asume destinul, să facă față sensibilității profetice care mocnește în sânul lui. Acest tip de sensibilitate îmi amintește de Jean-Jacques (Rousseau) și de Don Giovanni, două personaje vagrante care au ales să trăiască după propriile lor reguli. Interesant e că și Jean-Jacques, acuzat post-mortem că a „provocat” sau măcar „inspirat” Revoluția franceză, și Don Giovanni, libertinul impenitent, sunt personaje a căror marginalitate, vagabondare și spectaculoasă neadaptare la convențiile sociale au fost inițial percepute ca fiind revoluționar-subversive, dar au căpătat odată cu trecerea timpului o patină reacționară pentru că ilustrează un tip de libertate care nu e cu putință decât cu prețul consecvenței, adică al caracterului. Există o nesimțire bestială, după cum există sensibilități care intuiesc marile structuri de rezistență ale vieții dar o fac cu prețul singularizării propriei lor existențe. Aceștia sunt marginalii conservatori, hoinarii, ucenicii firii umane al căror statut socio-politic precar e prețul plătit pentru imersia în misterele stabile din miezul firii umane.

Mă gândeam la unele dintre aceste lucruri când, la recenta lansare din Iași a volumului Viața mea, de scriitor s-a apropiat un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu înfățișare de politehnist cumsecade. Omul i-a spus lui Breban că a înțeles de la cei care au vorbit despre volum că, în Viața mea, e vorba și de relația complicată pe care Breban a avut-o cu tatăl lui. – Dacă într-adevăr așa stau lucrurile, a continuat cititorul, atunci vă rog să îmi scrieți ceva pentru tata pe carte. – Vreți un autograf pentru tatăl dumneavoastră, a întrebat Breban. – Nu, a răspuns omul întinzându-i cartea lui Breban, aș dori să îmi scrieți o dedicație, ceva, câteva rânduri, care să mă ajute să mă împac cu tata. – A, vreți să vă reconciliați cu tatăl dumneavoastră, a spus Breban. Sigur că da… Foarte bine! Acum vă scriu…

Și s-a apucat să îi dea omului o dedicație care să îl ajute să se împace cu tatăl lui. Simplu, firesc, fără să caute să-i sugereze omului că micile și intimele lui păsuri nu au de ce să intereseze pe cineva care se frecventează în gând și operă cu Tolstoi, Dostoievski, Mann și Nietzsche. Breban a intrat imediat în comuniune cu omul din fața lui și l-a ajutat, frățește, după puteri, să-și rezolve problema. Aveam în față un scriitor destul de puternic pentru a crede în tăria cuvântului (lui) și destul de uman, adolescentin, firesc, smerit pentru a intra în complicitate imediată cu un străin care îi cerea ajutorul.

Episodul mi-a confirmat impresia pe care mi-o făcusem vara trecută, când, după câteva ore de discuții (sau de monologuri brebaniene!) serioase, pline de miez, Breban a zis că ar vrea să mergem să mâncăm o înghețată. O scurtă dezbatere între noi, cei trei mai tineri scriitori care îl acompaniam pe Breban în acea după-amiază ieșeană, a dus la concluzia că înghețata cea mai bună ar fi la o cofetătie de pe celebra, istorica stradă Lăpușneanu din Iași. Am precizat și că acolo e strada anticarilor, a buchiniștilor. – A, excelent, a exclamat Breban, oricum voiam să caut și niște cărți. Și ne-am îndreptat spre Lăpușneanu. Fiind aproape de ora 5 și vremea făcând cumva a ploaie, am luat-o puțin înainte pentru a-i anunța pe anticari să nu-și tragă obloanele pentru că vine Breban care vrea să scotocească prin rafturile lor. Vine Breban, însoțit de Bogdan Crețu și de Dragoș Cojocaru, salută, întreabă ceva și apoi se apleacă asupra unui raft de cărți cu dezinvoltura unei rațe care pivotează ca să culeagă un pește de sub luciul apei. Extrage niște volume de la temelia unor stive, întreabă cât fac, plătește și apoi emerge dintre gherete cu un teanc de cărți sub braț și ne urmează voios la cofetăria de peste uliță. Odată ajunși, Breban pune tenculețul pe masă și ne anunță victorios că găsise la anticari Winnetou de Karl May.

Pentru noi, scena a fost mai dulce decât înghețata care i-a urmat. Dar Breban ne-a explicat imediat că vrea să vadă cât de departe a ajuns față de lecturile copilăriei. Și, într-adevăr, în volumul autobiografic Viața mea, scriitorul vorbește de rolul pe care îl au chiar și cele mai ieftine lecturi ale copilăriei – de la romane de aventuri, la cele de spionaj sau pseudo-istorice – în formarea noastră[1]. Așadar Breban se documenta în drum spre cofetărie, și o făcea fără nicio morgă și cu o teribil de simpatică alură de băiețaș satisfăcut, cu acel sâmbure de „tinerețe fără bătrânețe” pe care îl întâlnești doar la unii dintre marii creatori sau interpreți.

Nu e de mirare că, într-o societate care a trecut de la conformismul coeziunii mecanice impuse de comunism la conformismul disoluției perverse, al nesiguranței alimentate de totala lipsă de criterii impusă de rețelele care domină epidermic și subteran România post-comunistă, un asemenea caracter e suspect.

Într-adevăr, Breban e un personaj care a stârnit întotdeauna suspiciunea oamenilor de bine, a diverșilor șefi de scară ai culturii române. În 1954, după șase luni petrecute ca student al Facultății de Filosofie, Breban este exmatriculat ca urmare a unei conversații de o oră cu decanul de atunci al facultății, Athanasie Joja. Iritat de trimiterile la Kant și Platon ale tânărului Breban, demonul meschin Joja „ca să mă umilească pe loc, a trecut iute de la frazele mele despre categoriile apriorice ale lui Immanuel Kant la mine, la persoana mea ‘dubioasă’, afirmând – deși mă vedea pentru prima oară în viață! – că îi sugerez pe cei care ‘fură, în pauze, din paltoanele colegilor lor de an‘!”[2]. Pe la sfârșitul anilor ‘50, Georgeta Horodincă îl întreba pe holurile Gazetei literare dacă își dă seama că e „arierat”[3]. La începutul anilor ’60, Paul Georgescu, activist de partid și de literatură, șef al Gazetei literare, îi atrăgea atenția lui Nichita Stănescu asupra faptului că tot ce producea Breban – câteva schițe doar, până la acel moment – era, cumva, „fals”, oblu în raport cu noua realitate socialistă[4]. Un alt proletcultist, prozatorul Al. I. Ștefănescu, a cărui tovarășă de viață era Nina Cassian la acel moment, a încercat, după lectura în manuscris a romanului de debut al lui Breban, Francisca, să o convingă pe mama lui Breban că prozatorul are nevoie de un test al lichidului cefalo-rahidianprintr-o puncție, dureroasă se știa”, care să  confirme normalitatea lui Breban[5].

Franchețea și glutoneria sa de realitate (realitate ideatică sau existențială) fac din Breban unul din marii noștri intraductibili (nu în sens literar, ci ontologic), din marii noștri oamenii care nu pot fi rescriși în alți termeni decât ai lor, care nu pot fi tranzacționați la bursă, din romancierii care nu pot fi trădați (traduși) de limbajele curente.

Suspect ca tânăr cu origine socială necorespunzătoare și lecturi idealiste, Breban a fost nu mai puțin suspect ca matur. Mai întâi, pentru că a „reușit” prea mult și prea repede. Apoi, pentru că s-a lepădat se sistem prea iute. Cu o carieră politică inventată de „organele superioare” pe baza succesului literar al lui Breban într-o perioadă când „național-comunismul” era încă sinonim – și în propaganda Vestică, nu doar în realitatea din România – „liberalizării” (de la mandatari, la politica externă a României), Nicolae Breban s-a aflat, ca membru supleant al CC al PCR între 1969 și 1971, aproape de vârful puterii comuniste. În 1971, în semn de protest față de Tezele din iulie ale lui Nicolae Ceaușescu, și-a dat demisia din funcția de redactor-șef al României literare, funcție pe care o ocupa din 1970. Ca urmare a atitudinii adoptate, este exclus din Comitetul Central la începutul lui 1972. Breban fusese frământat de ideea că unii îl vor fi judecat aspru și nedrept pentru rapida, neașteptata și nedorita ascensiune în rangul nomenclaturii comuniste și spera că, dându-și demisia de la conducerea României literare, va reuși să arate tuturor că e un scriitor cinstit, preocupat de propria operă, nu de vreo carieră de politruc. Dar, fie la putere fie în opoziție, Breban e nefrecventabil pentru că nu face jocul șefilor de scară literară din țară sau din exil: „Între anii ’65 și ’71-’72, când mi-am auto-dinamitat cariera socială, ‘rangul’ în  societatea comunistă, însă am pus și într-un real pericol opera mea de până atunci, am trăit și ‘funcționat’ ca un tânăr de ‘real talent’ dar care, din pricina unei fulgurante cariere social-politice, începea să poarte și o vagă și tot mai pronunțată aură arivistică. Acest nimb nedorit a început să mă sâcâie și abia mai târziu, peste nu mulți ani, când le apăream tuturor ca un ‘înfrânt’, ‘loser’, mi-am dat seama că, în societatea în care trăiam, coruptă de tirania comunistă dar și cu puternice, rezistente sechele balcano-orientale, e mult mai puțin dezonorant să apari ca un profitor, ca un oportunist în grațiile puterii decât să nu mai însemni nimic!”[6].

Nu altfel erau orânduite lucrurile în anumite sere ale exilului literar anti-comunist de la Paris, unde Breban, ca și Nichita Stănescu sau Marin Preda, a fost privit cu suspiciune, bănuit că e un produs al sistemului comunist: „Târziu, după luni, după câțiva ani, mi-am dat seama că nu eram bine-venit acolo, și nu numai eu, dar nici egalii mei din literele ‘lăsate acasă’, un Marin Preda sau Nichita Stănescu. Într-o bună parte a emigrației așa-zis intelectuale, compusă mai ales din veleitari, simpatici medici, ingineri, arhitecți etc., dominați incontestabil de dna Lovinescu și de soțul dânsei, Ierunca, s-a instalat cumva părerea că noi, scriitorii ‘lăudați de presa literară comunistă’, am fi cumva și produsul ei”[7]. După 1971, e din nou în offiside tocmai pentru că și-a dat demisia din CC refuzând soluția „rezistenței din interior”, recomandată fervent tot de unii membri ai diasporei pariziene.[8] Reacția presei din „Lumea Liberă” nu a trădat nici ea mai mult caracter, o publicație franceză comunistă refuzând să-i publice un articol în care explica situația României și scriitorii francezi sfătuindu-l pe Breban să renunțe la proiectatul său protest din Le Monde pntru că, argumentau ei, criticând regimul din România Breban ar fi dat apă la moară dreptei franceze. Concomitent, Die Welt, mare ziar al dreptei germane, organul Partidului Creștin Democrat aflat atunci la putere în RFG, l-a acuzat pe Breban că, atacându-l pe Nicolae Ceaușescu, își calomniază țara: „N. Breban beschmutzt sein Nest!”[9] În final, când lui Breban i-au apărut în Franța primele două romane din seria de trei publicate la Flamamrion (În absența stăpânilor, 1983; Bunavestire, 1985; Don Juan, 1991), recepția critică a fost sabotată de ceea ce aș numi o „monstruoasă coaliție” dintre agenții Securității și lobby-ul intelectual parizian anticomunist: „‘Mafia literară românească’ în frunte cu dna Monica Lovinescu și asistată de fiica lui Eugen Ionescu, aprinsa Marie-France, s-a pus în mișcare și, după un semi-succes cu En l’absence des maitres, la lansarea masivului L’Annonciation s-au activat frânele și zvonurile cele mai aiuritoare, din partea ‘Casei Ionescu’, dar și cu sprijinul Securității, cum s-a verificat ulterior, care au intimidat și blocat literalmente ‘Serviciul de presă al editurii’ să-mi facă o lansare așa cum se plănuise”[10].

 

II.

Sigur că Nicolae Breban e un romancier de mare acuitate psihologică. Ca atare, poate înțelege cele mai ascunse resorturi ale mecanismelor de autoapărare ale ordinii stabilite de mediocri prin excluderea personajelor ireductibile la un numitor meschin. Dar ce m-a interesat pe mine la Breban a fost un atribut al prozei lui distinct de eseismul care-i funcționează foarte bine în romane, un atribut care are de a face mai degrabă cu natura personajelor sale, memorabile psihologic și retoric – toate vorbesc, strălucit, cu vocea lui Breban, afară de ocazionalii idioți dostoievskieni de tipul Rusului, prietenul lui Rogulski din Don Juan, sau al câte unui bătrânel bolnav și mut ca un Dumnezeu al României vechi, mic-burgheze, care moare în patul lui, după ani de suferință, torturat de nevastă, pentru a lăsa lumea „în absența stăpânilor”[11]. Și anume, e vorba de faptul că personajele lui Breban sunt memorabile nu doar în sine – ca prezențe ficționale -, ci și prin lumea pe care o conțin sau evocă, prin realitatea de care sunt îmbibate, ale cărei purtătoare sunt cu toatele. Breban nu e (doar) un scriitor de romane-eseu, ci un romancier antropolog, în linia lui Sadoveanu, un romancier la care asistăm cu răsuflarea tăiată nu (doar) la desfășurarea de idei, ci la subtilele deslușiri ale memoriei gesturilor sau cuvintelor, la straturile de infrarealitate decelate cu prilejul fiecărei conversații sau întâlniri dintre două personaje. Interacțiunea dramatic-dialogică și cea psihologică dintre personajele lui Breban e susținută de un al treilea nivel, adânc, subteran, al capilarelor vieții. Acolo, la acel nivel, materia prinde viață în romanele lui Breban, acolo, un accident de muncă într-un combinat siderurgic (Francisca)[12] sau o dispută între două personaje[13] sau un gherghef în mâna unei femei[14] sunt suprinse ca pulsații, nu ca simple acțiuni sau obiecte. Din acest punct de vedere, farmecul unui scriitor „materialist” ca Breban (pentru că romancierul Breban nu e idealist, ci materialist) îmi amintește de cel al lui Lucretius, un filosof care a scris cu poetică pătrundere – intuită peste secole doar de spirite de calitatea lui Henri Bergson și George Santayana – despre viața intimă a materiei. Breban spunea undeva pomenindu-l pe Balzac că, dacă ai descris bine un om, mediul lui, cercul de prieteni, trăsura, caii, amanta, casa și masa, nici nu mai ai nevoie să povestești nimic; acțiunea e superfluă, e conținută deja, cu tot cu deznodământ, în datele microrealității. La Breban, caracterul, adică personajul, se naște din schimbul de electroni dintre actul văzut sau cuvântul rostit și „concretul mic” cum îl numește romancierul. Nu e vorba doar de ciocnire de idei, ci de întrepătrundere de memorii și intuiții ale surselor vieții și comportamentului uman. Breban merge pe firul celor mai ascunși rizomi ai realității și ne arată cum un grăunte de tăcere devine act sau cuvânt. Dar această arborescență analitică presupune, la nivel artistic, precizie.

În artă, acest tip de precizie se traduce în căutarea tipurilor umane prin care romancierul sondează tipuri de societate. Și, pentru a da naștere acestor tipuri de om, Breban are nevoie de provincie. Căutarea consistenței ontologice în viață ca și în artă îl duce din nou către margine, către periferie. Dar e provincia unui imperiu. Breban e un scriitor pe care l-aș numi „imperial” tocmai pentru că a avut curajul de a valorifica artistic provincia. Provincia lui Breban e provincia romană, adică nu periferia unei lumi în descompunere, unde „the centre cannot hold”, ci manifestarea locală a unui centru stabil. Interesul, care depășește esteticul înspre antropologic, lui Breban pentru tipurile care îl ajută să înțeleagă natura umană capătă în Viața mea alura unei apologii a vieții provincial-patriarhale. Satul – românesc sau șvăbesc – îi apare lui Breban, în retrospect, ca o „matrice reală, fixă”, „un cristal, un principiu al oricărei întemeieri”: „Scriitorul, romancierul care sunt, a tras multe foloase și mai ales a cules și a trăit acolo, între țăranii nemți, șvabi, din satul Kudritz, sau între românii, valahii, din Vărădia, acele unice ’experiențe’, trăiri, adevărate șocuri pentru o conștiință vie […]. În acest fel am nu numai amintiri despre satul românesc, dar și despre cel șvăbesc și păstrez încă, din fericire, o foarte proaspătă amprentă, ’imagine’, dar și miros, peisaj, costume, porturi, vorbe, ’limbi’, figuri, personaje, ritualuri, munci în comun la câmp, la sălașuri, cabane de lemn lângă ’hotar’ […] o ’amprentă’, o ’formă esențială’, aproape o matrice pentru ceea ce ulterior urma să aflu din literatură despre sat. Ca și o nedisimulată și mereu vie simpatie, interes, aproape complicitate ideatică pentru ’gândiriști’, pentru un Nichifor Crainic și Lucian Blaga, dar și pentru atâția alții, mari scriitori ai neamului meu în modernitate, care au adus elogii ’satului românesc’”[15]. Breban mărturisește că el a încercat să se apropie de polisul grecesc, acel ’cristal’ al civilizației europene, cu ajutorul tiparelor hesiodice, antropologice, puse lui la îndemână de satul românesc și previne că oricine vrea să înțeleagă spiritul european, modul în care europenii gțndesc și „simt” cultura sau ideea, va fi silit să apeleze la imaginea vie a satului românesc[16].

Micul oraș de provincie a reprezentat și el pentru Breban un refugiu, o oază de libertate în care au supraviețuit o vreme structura socială stabilă, habitusul și elitele interbelice, a căror influență a fost pentru o vreme, ca și importanța vechilor aparate de radio, involuntar accentuată de represinea comunistă: „Dispăruse întreaga presă liberă, iar aparatele vechi de radio prinseseră un rol de extremă importanță, Radio Londra și Radio Paris mai ales. Lugojul era un oraș cosmopolit, conviețuiau aici români, germani, unguri, evrei și alții într-o bună înțelegere […]. Elita orașului era compusă oarecum pitoresc din foști prefecți, doctori, avocați și profesori, dar și din inși avuți, elemente marcante ale societății, cum erau unii morari, bogații măcelari sau tăbăcari”[17]. Acest oraș aflat departe de capitală va estompa pentru o vreme, cu inerția lui provincială, asaltul comunist: „Lugojul, cum l-am prins eu în acei ani ai mei de formație, de început de luciditate a persoanei, era un cocon de existență socială, în care locuitorii, cei ce aveau o oarecare influență și dădeau tonul conversațiilor și opiniilor, făceau eforturi de a atenua vacarmul și barbaria instalate sus, la centru, în fostul Vechi Regat. Acest lucru se întâmpla cu mare probabilitate în acei ani și în orașele medii ale României de atunci, Satu Mare, Dej, Bacău, Suceava, Turnu-Severin, Orșova și altele, întreaga țesătură citadină națională medie și mică rezista și aștepta ca ’normalitatea’ să se reinstaleze, deși nu rareori ea era ștampilată drept ’reacționară’ sau ’contra-revoluționară’ de noii propagandiști”[18]. Un asemenea mediu, de calmă „inerție a conștiințelor” respingea comunismul în mod organic ca pe un „coșmar social” care nu avea nicio legătură cu tradiția locului: „Adolescentul care eram a trăit în acei ani și atmosfera aceea ’statică’, de falsă expectativă, deoarece era o formă a rezistrenței, purul, decisivul aer al ’provinciei’, Locul unde poți simți, în anumite împrejurări, demarcația netă, uneori orgolioasă, între Metropolă și Periferie, Provincie, un loc și un teren al unei mari stabilități de opinie, matcă  a tradiției, dar și […] școală a caracterelor – aici, ele, ceea ce numim ’tipuri umane’, caractere tipice, unice și universale pot fi studiate în amănunțime, aproape ’in vitro’, deoarece aerul social este aproape totdeauna neschimbător, fix și emblematic”[19]. Stabilitatea provinciei asigură și universalitatea ei, după cum observă Breban care mărturisește că lumea din le Rouge et le Noir al lui Stendhal îi amintea de lumea lugojeană a anilor ’40[20].

Dar Provincia de care vorbește Breban nu e, într-o lume a progresului din ce în ce mai accelerat, adică într-o lume supusă din ce în ce mai intensiv procesului de „creative destruction”, cu alte cuvinte extragerii de profit din descompunerea straturilor geologice ale lumii naturale, sociale și culturale, această Provincie brebaniană nu e așadar decât supraviețuirea integrității vechiului Centru – imperial roman sau ontologic – al lumii care nu cunoștea ideologiile progresului, ci trăia într-un timp stabil sau ciclic. Apoftegma lui Breban referitoare la faptul că „provincia, cel puțin în marea epică, își conține Centrul”[21], e valabilă și la nivelul istoriei duratelor lungi, așa cum o arată Breban însuși vorbind, pe urmele lui Nietzsche, despre „fixitatea” și stabilitatea Imperiului Roman[22]. În final, această stabilitate îngăduie sedimentarea principiilor care fac posibilă libertatea. Lumea patriarhală a satului sau a provinciei e, în cele din urmă, o matrice a libertății noastre: „Cum poate fi liber un individ sau o comunitate căreia i se extirpă originea, istoria, cutumele sacre și vârfurile, acea emoție care trebuie inculcată tinerilor încă din primii lor ani pentru cei care au făcut posibilă existența lor biologică dar și morală. Ceea ce în viitorul lor se va numi demnitate”[23].

Această apologie a României profunde e cu atât mai vrednică de a fi semnalată cu cât Breban e un romancier care s-a despărțit constant și încă de la început de universul naturalist/realist-rural al romanului românesc tradițional. Breban nu are nici romane cu țărani care vor pământ, nici romane cu orașul care ucide. Orașul, la Breban, e, din contra, un spațiu al libertății salvatoare (și de comunism), dar e vorba de orașul-periferie, de mahalalele și casele vechi, de străzile labirintine, „strâmte, feudale” și cârciumile obscure, acoperite cu verdeață, precum vedem în finalul din Don Juan: „Se însera, se înserase de mult, cei doi postadolescenți mărșăluiau încă pe străzile înguste, prăfoase, desfundate, trecând printre contemporanii lor ocupați sau plictisiți, absenți sau vii, ce-i priveau și urmăreau cu nepăsare. Aceasta-i șansa: anonimatul”[24]. Breban ne dă aici un București care „golit de oameni […] era plăcut. Era un oraș mai vechi cu câteva decenii, aproape provincial. Toniei îi plăceau orașele de provincie”[25].

Așadar urbanul, citadinul Nicolae Breban face apologia provinciei pentru că romancierul recunoaște că proza are nevoie de realitatea stabilă a unei societăți așezate, că rafinamentul artistic are nevoie de substanță pentru a fi artă adevărată. Breban știe că prețul onestității în viață sau în artă e marginalizarea și că marginea e, de fapt, într-o lume normală, generatoarea de umanitate în flux, iar într-o lume bolnavă, refugiul centrului ontologic în reflux.

Sigur că unii se vor îndrepta spre marea portretistică din Viața mea, spre istoria mare. Dar eu prefer paginile despre mica istorie, despre sedimentarea cotidiană a realității sub comunism, despre oazele de libertate care rezistau datorită unor oameni integri. Viața mea nu e o carte de memorii, ci un manifest existențial așezat pe marea linie națională a tradiției culturale românești.

Viața mea e, desigur, mult mai interesantă decât viața lui Nicolae Breban pentru că e, de fapt, arta lui Nicolae Breban.

[1] Nicolae Breban, Viața mea (Iași: Polirom, 2017), 20-21.

[2] Breban, Viața mea, 152.

[3] Breban, Viața mea, 31.

[4] Breban, Viața mea, 43-44.

[5] Breban, Viața mea, 140. Sugestia lui Al. I. Ștefănescu îmi amintește de romanul lui Elliott Baker, A Fine Madness, în care scriitorul proletar Samson Shillitoe – poet epic și curățător de covoare – e supus unei lobotomii deoarece obsesia lui cu integritatea propriei creații îl făcea să sfideze normele sociale și pudibonderiile doamnelor din înalta societate. Romanul lui Baker a apărut în 1964 și a fost ecranizat în 1966, cu Sean Connery în rolul principal. Romanul Francisca al lui Breban a apărut în 1965.

[6] Breban, Viața mea, 104.

[7] Breban, Viața mea, 222-23.

[8] Breban, Viața mea, 267-68

[9] Breban, Viața mea, 339.

[10] Breban, Viața mea, 223-24.

[11] Nicolae Breban, În absența stăpânilor (București: Editura pentru Literartură, 1966), 119-20.

[12] Vezi Mircea Platon, ”Nicolae Breban și ‘holocaustul industrial’”, în Convorbiri literare, iulie 2015.

[13] Nicolae Breban, Don Juan (București: Cartea Românească, 1981), 379.

[14] Breban, În absența stăpânilor, 240.

[15] Breban, Viața mea, 16-17.

[16] Breban, Viața mea, 18.

[17] Breban, Viața mea, 115.

[18] Breban, Viața mea, 117.

[19] Breban, Viața mea, 117.

[20] Breban, Viața mea, 260.

[21] Breban, Viața mea, 264.

[22] Breban, Viața mea, 108-9.

[23] Breban, Viața mea, 94.

[24] Breban, Don Juan, 446-47.

[25] Breban, Don Juan, 47. Această temă, a periferiei/străzii/casei/cârciumii năpădite de verdeață, cu terasa într-o curte interioară sau pur și simplu ca ”gaură” sau ca ”haltă părăsită” în care te ferești momentan din calea trenului istoriei e un motiv care îl așază pe Breban pe o linie de continuitate care merge de la Alecu Russo, prin Ben Corlaciu (Baritina) și Eugen Barbu până la recentul În gaură al lui Arthur Suciu.

Revista indexata EBSCO