Jun 19, 2017

Posted by in Varia

Revista Culturalã Trinitas – 30 aprilie 2017

Teodora Stanciu : Bun găsit, doamnelor şi domnilor! Paginile sonore ale Revistei Culturale Trinitas de astăzi, 30 aprilie, 2017, vor fi semnate, în ordinea intervenţiei la microfon, de Nicolae Manolescu, Horia Bădescu, Elvira Sorohan, Horia Gîrbea, Mircea A. Diaconu, Nicolae Creţu, Dragoş Cojocaru, Mircea Platon,  Marius Chelaru, Ioan Moldovan, Basarab Nicolescu, Ioana Diaconescu, Antonio Patraş, IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi, nu în ultimul rînd, de Cassian Maria Spiridon. Va fi o ediţie specială, consacrată sărbătoririi Convorbirilor literare, revista ieşeană aflată la 150 de ani de existenţă.

*  *

*

În perioada 22-25 aprilie a.c., s-a desfăşurat, la Iaşi, ediţia a XXI-a a manifestării „Zilele Convorbirilor Literare”, organizate, desigur, de redacţia prestigioasei reviste, conduse admirabil de directorul ei, Cassian Maria Spiridon, cu sprijinul Ministerului Culturii şi Identităţii Naţionale, al Primăriei Municipiului Iaşi şi al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Iaşi. Programul a cuprins Simpozionul „150 de ani de Convorbiri literare”, găzduit de Primăria Municipiului Iaşi, în sala istorică Vasile Pogor, vizionarea filmului documentar „Convorbiri literare 150 de ani”, spectacolul de pantomimă „Suflet românesc”, susţinut de Dan Puric la Teatrul „Luceafărul” din Iaşi, lansarea „Corpus-ului de texte ilustrative” din numerele vechi ale revistei, apoi colocviile: „Convorbiri literare – perioada clasică: Iacob Negruzzi”, „Titu Maiorescu – 100 de ani” (de la trecerea în veşnicie) şi „Convorbiri literare – istoria veche, istoria recentă”, toate desfăşurate la sediul Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi.

Ce a mai cuprins programul foarte interesant şi foarte bogat de la „Zilele Convorbirilor Literare”? O întîlnire cu cititorii revistei, cu studenţi mai ales, în Aula „Mihai Eminescu” a Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, prezentarea editurii „Cartea românească – Paralela 45” (cărţi şi autori), Podiumul poetic, Concert – Trupa „Trei parale”, decernarea premiilor anuale ale revistei Convorbiri literare, cu ediţia I a Premiului „Iacob Negruzzi” pentru cea mai bună revistă literar-culturală din ţară, şi a Premiului „Titu Maiorescu” pentru critică literară. Ca în fiecare an, o deplasare a participanţilor la Cotnari şi un recital de epigrame, potrivit cu locul, au destins pe cei prezenţi la acest mare eveniment.

O mapă deosebit de bogată, conţinînd două numere ale revistei Convorbiri literare, pe martie şi pe aprilie (pe coperta lor vedem imprimat „150 de ani de apariţie”), o astfel de mapă a fost oferită fiecărui participant, din cei peste 100 de invitaţi din interiorul graniţelor geografice româneşti, dar şi afara lor: de la Chişinău şi Cernăuţi.

Cu aceste foarte sumare informaţii şi fără comentariile noastre – infinit mai importante sînt ale participanţilor – pătrundem în atmosfera întîlnirii, singulare în ordinea importanţei, aceea de la sărbătorirea Convorbirilor literare150 de ani de existenţă, Iaşi, 22-25 aprilie a.c.

Ascultăm, mai întîi un fragment din rostirea domnului Profesor Nicolae Manolescu, Preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, rostire susţinută în Aula Universităţii „Al. I. Cuza”, în faţa studenţilor şi a iubitorilor revistei Convorbiri literare. Cum ştiţi, domnul Manolescu a propus ca 2017 să fie Anul Titu Maiorescu, aducînd, astfel, un omagiu primului spirit critic autentic de la noi, Titu Maiorescu, fondatorul Convorbirilor literare, alături de Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Vasile Pogor şi Theodor Rosetti.

*  *

*

Nicolae Manolescu: Am venit aici şi în altă calitate, nu numai aceea de Preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România – instituţia sub egida căreia se află Convorbirile –, ci şi ca prieten al lui Titu Maiorescu. Întîmplarea a făcut să scriu prima carte despre Titu Maiorescu, după al Doilea Război Mondial, la începutul anilor 1970. Multă vreme, cum ştiţi, despre Titu Maiorescu nu s-a scris, nu s-a vorbit, în anii ’50 ai veacului anterior, decît în cîte un articol, ca de pildă unul, intitulat foarte „expresiv”, „Adio, domnule Maiorescu!”. Ei, şi-au mai luat şi alţii adio de la Titu Maiorescu, în decursul timpului, dar, pînă la urmă, nu ştiu cum face Maiorescu, dar cade mereu în picioare, de fiecare dată, după un anumit timp. Nu întîmplător, de data asta, aş spune. Timpurile acelea în care Maiorescu revine au înţelesul lor.

Cînd a apărut, în 1867, Convorbiri literare, deci acum 150 de ani, erau foarte puţine publicaţii literare în România, extrem de puţine. A fost şi o coincidenţă fericită, atunci. Vă daţi seama, ca în această revistă să debuteze, la propriu – sau, cîteodată, să re-debuteze, dar să debuteze cu adevărat, cazul lui Eminescu –, unii dintre cei mai mari scriitori români, marii clasici cum învăţăm la şcoală, este o şansă istorică, dacă vreţi, ca să nu spun mai mult. Să găseşti în paginile aceleiaşi reviste sau la cenaclul „Junimea”, împrejurul lui Titu Maiorescu – ce se află în mijlocul tabloului junimist, Alecsandri, şi el – dar, alături de Eminescu, Creangă, chiar Macedonski, care nu era un prieten al „Junimii”, Caragiale şi alţii, care au fost apropiaţi „Junimii” şi care au publicat în Convorbiri literare. Ei, rareori, într-o cultură, se întîmplă ca o constelaţie de acest fel să fie întîlnită în acelaşi timp şi în acelaşi moment istoric, profitînd, într-un fel, şi de faptul că România se găsea, atunci, pe o pantă ascendentă şi de epoca lui Carol I, care coincide, într-o anumită măsură, cu epoca „Junimii”. De această constelaţie şi de această epocă se leagă prima modernizare importantă, radicală, a României, din toate punctele de vedere.

Ei bine, momentul apariţiei Convorbirilor, împrejurul persoanei lui Titu Maiorescu (ieşean, prin adopţie, nu s-a născut aici, tatăl său era ardelean), este unul crucial, de foarte multe ori relevat. De ce spun că momentul acesta este nu esenţial, ci, aş spune, vital pentru literatura română? Pentru că este momentul în care se naşte într-o cultură, în cultura noastră, spiritul critic. Noi acum spunem „fără spirit critic nu există cultură”. Fără acest filtru, fără acest ciur, fără această sită a spiritului critic, ar exista doar un fel de sac în care ar fi aruncate, de-a valma, tot felul de lucruri. Şi nu mă refer acuma numai la opere literare, să ne înţelegem!, ci la opere de cultură, în general.

Valoarea, reprezentativitatea se bazează pe nişte criterii foarte precise. E foarte simplu să spunem că toate cărţile sînt bune. Nu! Valoarea constă în diferenţă. Dacă nu facem diferenţe, nu avem sentimentul valorii.

Asta a făcut Titu Maiorescu şi vă aduceţi aminte, dacă aţi făcut capitolul la şcoală sau la facultate, că el a început, la rugămintea junimiştilor, prin a face… ce? O antologie de poezie românească pînă la 1867. Adică să aleagă stafidele din cozonacul paşoptist, în special, pentru că romanticii paşoptişti erau de fapt scriitorii importanţi ai momentului. Înaintea lor, predecesorii erau abia la începuturile erei moderne. Ei bine, au vrut să facă antologia şi s-au uitat la Maiorescu, întrebîndu-l: „Pe ce criterii o faci? De fapt, ce înseamnă poezia?” – întrebare, cum să spun, oarecum naivă, dar să nu uitaţi că eram, totuşi, la sfîrşitul epocii naive a literaturii române şi intram în epoca conştientă. Şi atunci, Maiorescu a răspuns la întrebare. Ce e poezia? Rezultatul a fost că n-au reuşit să facă antologia, pentru că nu le-a mai plăcut nimic din ce se scrisese înainte. L-au ţinut doar pe Alecsandri, aveau nevoie de el. Junimiştii l-au simţit pe Alecsandri ca pe un om solid, o ancoră în realitatea culturală istorică, socială şi politică a României. De aceea l-au şi păstrat. Pe ceilalţi i-au cam trimis la plimbare.

Sigur că spiritul critic poate avea excesele lui. Noi putem să spunem astăzi că, într-o bună măsură, scriitorii dinainte erau scriitori foarte valoroşi, mulţi dintre ei foarte valoroşi, şi nu meritau tratamentul acesta discriminatoriu al junimiştilor. Da, numai că noi  privim lucrurile, acum, altfel. Şi beneficiem de o perspectivă pe care junimiştii nu o aveau. Ca atare, paşoptiştii, pentru noi, sînt scriitori foarte valoroşi. Pentru junimişti nu erau.

Ce n-aveau, însă, paşoptiştii? Nu aveau spirit critic! Maiorescu, scoţînd din traistă spiritul critic, a început să facă ordine în literatură. A impus, într-un fel, un criteriu, care a rămas valabil, spun eu, pînă astăzi, deşi a fost contestat în mai multe rînduri: criteriul valorii estetice, criteriul esteticului.

*  *

*

Teodora Stanciu: Era firesc, desigur, ca domnul Profesor Nicolae Manolescu să vorbească despre spiritul critic al Convorbirilor literare, ca descendent al şcolii de critică maioresciene şi călinesciene. Desigur, domnia-sa şi-a continuat discursul pe tema autonomiei esteticului impusă de Titu Maiorescu.

De la Cluj, poetul Horia Bădescu a pus accentul, în cuvîntul său la Zilele Convorbirilor literare, pe două dimensiuni ale revistei.

 

Horia Bădescu: Durata, în timp, a existenţei Convorbirilor este unică în peisajul revuistic contemporan. Este o revistă care a reuşit să-şi păstreze calitatea şi condiţia, pe parcursul a 150 de ani. Ea a reuşit să păstreze două lucruri deosebit de importante. Pe de o parte, acea calitate literară, acea calitate estetică pe care a impus-o Maiorescu încă de la debutul revistei, iar pe de altă parte, pentru că şi-a asumat şi, iată, a făcut-o declarat, ceea ce se numeşte linia naţională. O linie de care tot mai multă lume se fereşte, pentru că această nenorocită de cenzură care se cheamă „politically corect” a scos cuvîntul naţional, naţiune în afara cutumelor politico-sociale ale lumii contemporane. Şi mă bucur că aici se păstrează această idee, cu atît mai mult cu cît naţionalismul bun nu are nimic de-a face nici cu xenofobia, nici cu şovinismul, nici cu dispreţul sau punerea între paranteze a unor valori care nu aparţin spaţiului naţional, ci înseamnă doar a-ţi servi şi a pune în lumină lucruri de care nu te poţi dispensa, pentru că ele fac parte din fiinţa ta. Dacă Europa modernă s-a format, ea este, cum bine ştiţi, Europa naţiunilor şi ideea naţională, care – spun încă o dată – nu înseamnă decît respectul faţă de tine însuţi, se poate traduce, la urma urmei, şi prin ideea simplă că nu pot s-o iubesc pe mama mai puţin decît pe mama aproapelui. Or, ceea ce face revista Convorbiri literare la această oră este a susţine cu brio, sub direcţia lui Cassian Maria Spiridon şi a întregii sale echipe, aceste două lucruri atît de importante: valoarea estetică a ceea ce propune în cîmpul literelor româneşti şi ideea naţională. Convorbiri literare este una dintre  ele mai bune reviste de astăzi, de la noi. Îi doresc să reziste! Felicitări redacţiei! Să meargă la fel înainte!

*  *

*

Teodora Stanciu De bună seamă, ieşenii au fost reprezentaţi, în cadrul manifestării amintite,  la un înalt nivel intelectual. Distinsa doamnă Elvira Sorohan  a evidenţiat o altă trăsătură a prestigioasei publicaţii.

 

Elvira Sorohan: Aş vorbi despre legătura revistei Convorbiri literare cu Universitatea. Universitarii ieşeni, mai ales cei din facultăţile umanistice, au fost întotdeauna colaboratori de calitate, nu numai fideli, dar şi colaboratori de elită care au contribuit la ceea ce numim astăzi faza elitară a Convorbirilor literare. Cei de la Filosofie, cei de la Litere, de la Limbi străine. Am putea cita, cred, zeci de nume de universitari care au întreţinut nivelul excepţional al acestei reviste, despre care domnul Horia Bădescu spunea foarte frumos că este una dintre cele mai bune reviste literare. Şi am să vă mărturisesc ceva: am o prietenă la Cluj, intelectual, fostă profesoară de română, care citeşte, pe internet, lunar, revista Convorbiri literare, şi îmi spune că este cea mai bună revistă literară din ţară.

*  *

*

Teodora Stanciu Din nou Bucureştii, la întîlnirea găzduită de revista Convorbiri literare de la Iaşi. Horia Gîrbea pune în relief imaginea reală, adevărată a convorbiriştilor şi a Convorbirilor literare:

 

Horia Gîrbea: S-a acreditat adesea, în cultura românească, şi poate că şi autorii moldoveni au avut o contribuţie în acest sens, imaginea unor moldoveni idilici şi cumsecade, medelenişti, „bon viveur”-i şi oarecum superficiali, dispuşi să asculte, pe „uliţa mare” mai degrabă anecdotele lui Ion Creangă. Ei bine, Convorbiri literare, prin existenţa sa, iată, ajunsă la 150 de ani, oferă o cu totul altă imagine despre intelectualii acestei zone, începînd cu Titu Maiorescu şi cu cei patru mari clasici. Aici lucrurile sînt serioase, sînt fundamentale, chiar. Şi nu cealaltă imagine de superficialitate este cea predominantă! Este vorba de intelectuali foarte serioşi, de o revistă de profunzime, care are, deopotrivă, o zonă artistică, poate şi boemă, să admitem, dar, în acelaşi timp, este aşezată pe fundamentele unei gîndiri şi unei culturi profunde, ştiinţifice, asumate, de largă cuprindere, chiar europeană, aşa cum s-a zis. Şi cred că trebuie ca toţi, cei de-aici, să mulţumească revistei pentru această imagine pe care o transmite, probabil mai adevărată şi mai conformă cu realitatea.

*  *

*

Teodora Stanciu De la Suceava, a fost prezent la „Zilele Convorbiri literare” unul dintre colaboratorii constanţi ai revistei şi membru în colegiul de redacţie. Criticul şi istoricul literar Mircea A. Diaconu, decanul Universităţii din Suceava.

 

Mircea A. Diaconu: Să nu uităm! Maiorescu, prin anii 67-68-69 ai secolului al XX-lea era acuzat de cosmopolitism. E foarte interesant! E un paradox. Discipolii lui sînt, pe de o parte, adepţi ai autonomiei esteticului şi ai culturii, şi, pe de altă parte, mulţi dintre ei ajung la extrema dreaptă, naţionalistă. Eu cred că, în interpretările acestea, n-ar trebui să uităm ce spunea Eminescu, foarte tînăr, într-un text pe care nu l-a publicat, din 1871. Cred că era un text pregătit pentru serbarea de la Putna. Voia să-i ia apărarea lui Maiorescu. Textul se numea Cosmopolitism şi naţionalism, şi în Eminescu vorbea, în el, despre ce credea el atunci, despre principiul care guvernează scrierile lui Maiorescu, ale Junimii deci, şi anume naţionalitatea în marginile adevărului. Adică, spunea el, „ceea ce e urît nu devine frumos prin aceea că este naţional, ceea ce-i injust, nu devine just prin aceea că-i naţional” şi cred că mai dădea un exemplu de felul acesta.

Proiectul de ţară pe care-l gîndesc junimiştii este un proiect în care naţionalul nu exclude sau nu se află în opoziţie cu europeanul. Atunci, cînd , la 12 – gîndiţi-vă!, la 12 ani – Maiorescu spune „o să le arăt eu măgarilor de vienezi ce e un român”, şi, cam în acelaşi timp, voia să scrie o istorie a românilor şi făcea nişte proiecte uriaşe, el avea în vedere, pe de o parte, formarea de sine, şi, pe de altă parter, formarea neamului său. Iar formarea neamului său este în coordonatele valorilor europene.

*  *

*

Teodora Stanciu Aşadar, naţionalitatea în marginile adevărului! Să reluăm deviza maioresciană amintită de domnul Mircea A. Diaconu, deviză atît de actuală. Dacă valorile aletice susţinute  de Maiorescu ar prevala, alta ar fi configuraţi culturii astăzi.

Esenţa spiritului junimist este, în percepţia domnului Nicolae Creţu, foarte asemănătoare cu a antevorbitorului său. Ascultăm un fragment din, uneori, vijeliosul discurs al criticului şi istoricului literar de la Iaşi.

 

Nicolae Creţu: Această continuitate a spiritului Convorbirilor literare şi a spiritului „Junimii” ieşene trebuie să însemne ceva şi pentru cei mai tineri români. Care, poate, sînt într-o anumită măsură derutaţi de ceea ce se vîntură în media româneşti. Aici s-a atins problematica aceasta a raportului dintre închidere şi deschidere. Nu te împiedică nimic să fii un român autentic, în siajul lui Eminescu şi al lui Iorga, şi al atîtor personalităţi ale culturii noastre naţionale, dar, în acelaşi timp, să fii un spirit nu doar deschis, ci cît se poate de la curent cu ceea ce se gîndeşte şi se creează în lume. Eu cred că spiritul Convorbirilor literare şi al „Junimii”, acest spirit este viu şi azi. Cred că actuala echipă redacţională şi colaboratorii statornici ai revistei se bat pentru esenţa spiritului de la Convorbiri şi de la „Junimea”. Şi care e această esenţă? Susţinerea creaţiei, creativităţii naţionale – acum citez din Maiorescu – „în marginile adevărului”.

*  *

*

Teodora Stanciu În următoarele momente, îi vom asculta pe cîţiva dintre membrii redacţiei actuale a Convorbirilor literare, tineri, în general. Mai întîi, pe italienistul Dragoş Cojocaru, secretar general de redacţie la Convorbiri literare. Dragoş Cojocaru se referă la „Corpus-ul de texte ilustrative” din Convorbirile vechi.

 

Dragoş Cojocaru: Pentru mine, acest „Corpus” este ceea ce este şi pentru dumneavoastră, adică un obiect, un pluri-obiect, în curs de realizare şi de multiplicare, în continuare. Este o sursă de admiraţie, uneori de stupoare. Îmi găsesc acolo repere şi pentru italienistică. Chiar azi am descoperit un text – vă daţi seama, nu pot să citesc pe măsură ce-l fac colegii mei, au viteză mai mare decît posibilităţile mele de lectură – foarte interesant, despre Dante. Străjan scrie acolo un text despre natură în „Divina Comedie”, natura aşa cum o vede Dante. Eu mi-am dat o teză pe acest subiect, şi nu am cunoscut nici eu, nici îndrumătorii mei, la epoca respectivă, existenţa unor asemenea texte. Deci acest „Corpus” este o sursă de informaţii şi un tezaur cultural cu nenumărate trimiteri, nu numai pentru cei interesaţi de epoca „Junimii” şi a „Convorbirilor literare” sau de civilizaţia românească în general. Aşa încît, după aceste cîteva cuvinte, vreau să-i fiu recunoscător – ceea ce n-o fac niciodată în particular – lui Cassian Maria Spiridon şi să-i mulţumesc că-mi permite, într-un asemenea cadru, să am oaza mea, sau cum să zic, spaţiul meu de zbenguieli universaliste, adesea galactice, fie că-i vorba de „Cid”, de Petrarca sau Placido Domingo. Şi, dacă-mi permiteţi, voi da microfonul mai departe, lui Mircea Platon, care va vorbi, cu siguranţă, ceva mai competent decît subsemnatul.

*  *

*

Teodora Stanciu Dragoş Cojocariu îi cedează microfonul lui Mircea Platon, dar colegul lui de redacţie va fi prezent în emisiunea noastră, printr-un scurt interviu, pe care l-am realizat cu istoricul şi omul de cultură, tînărul Mircea Platon, redactor-şef al Convorbirilor literare.

*  *

*

Teodora Stanciu Stimate domnule Mircea Platon, aţi lucrat la istoria veche, cum aţi numit-o, a Convorbirilor literare. La „Corpus-ul de texte ilustrative” din numerele de început ale Convorbirilor literare. Sînt acolo lucruri pe care noi nu le ştim şi le aflăm abia acum, de la dumneavoastră. Întrebarea noastră este ce v-a impresionat mai mult în aceste texte de la sfîrşit de secol XIX?

Mircea Platon: Ce m-a impresionat e simplu. E actualitatea lor. Doar că vorbim despre diferite tipuri de actualitate. În primul rînd, vorbim despre foarte, foarte multe lucruri necunoscute, care au rămas astfel din cauza contextului ideologic de la 1947 şi care, iată că acum, mergînd înapoi la revistă, pot fi aduse la lumină. Şi am descoperit acolo lucruri de actualitate în ceea ce priveşte ideile economice, în ceea ce priveşte construirea canonului cultural românesc, în ceea ce priveşte chiar şi modul în care se discuta despre folclorul românesc şi despre ceea ce trebuie, de exemplu, să citească copiii. L-am descoperit pe un tînărul de atunci A.D. Xenopol vorbind, în paginile revistei, despre cum trebuie traduşi Fraţii Grimm şi Andersen pentru copiii României şi nu alte cărţi de literatură mai proastă. L-am găsit acolo pe Petre  Ispirescu, care a publicat constant la Convorbiri literare.

Am dat, apoi, de Mihail Sadoveanu care spunea că lui Convorbirile nu prea i-au plăcut, mai degrabă „Junimea,” dar Convorbirile nu prea i-au plăcut, pentru că el îl iubea pe Creangă şi simţea că ţăranul Ion Creangă era privit cumva condescendent de boierii de la Convorbiri. Nu e adevărat! Găsim acolo un interes foarte mare pentru tot ce a însemnat viaţa românească şi pe verticală, pe verticala istoriei, în adîncime, mergînd, de exemplu, de la recuperarea folclorului la recuperarea paşoptiştilor, la recuperarea înainte-mergătorilor literaturii române, şi, pe orizontala geografică, la recuperarea de spaţii de geografie culturală. De exemplu, un lucru care mi-a plăcut foarte mult şi de care nu se vorbeşte este modul în care, sub pretextul, de fapt, al recuperării folclorului românesc, convorbiriştii şi cei de la „Junimea” făceau un soi de diplomaţie culturală bazat pe aşa zise anchete etnografice, dar care urmăreau să strîngă legăturile cu românii din Munţii Pindului, din Basarabia, din Bucovina, din Banat, din toate zonele locuite de români.

Teodora Stanciu O formulă subtilă, pînă la urmă!

Mircea Platon O formulă foarte subtilă şi este uluitor să vezi acest lucru pe la 1870. Deci nu vorbim nici de Fundaţiile regale, nici de Institutul Cultural Român. Vorbim de un grup de burghezi şi de boieri care, iată, veneau deja cu modalităţi deja pentru a construi România, pentru a pune bazele României. Şi cu modalităţi decente, cu modalităţi culturale, cu modalităţi cu bătaie lungă, dar în acelaşi timp foarte ferm naţionale, adică ştiau ce voiau. Şi s-au preocupat de absolut toate aspectele, de drept, de manualele de logică, de manualele şcolare, nu doar de cele de ortografie, de gramatică, de biologie, s-au preocupat de folclor, de poveşti, de ideile de economie politică – ne trebuie piaţă liberă sau protecţionism, cum putem naţionaliza capitalul străin, cum putem naţionaliza competenţa muncitorilor străini? ş.a.m.d. Deci nimic nu a scăpat preocupării, nimic nu a scăpat atenţiei acestui grup de scriitori şi de intelectuali …

Teodora Stanciu Bine formaţi!

Mircea Platon Foarte bine formaţi şi care, în acelaşi timp, foarte mulţi dintre ei au avut opţiuni politice diferite. Una a mers înspre liberali, cum a fost Nicu Gane sau Xenopol, chiar şi Creangă, pentru o vreme, una înspre conservatori, una a rămas junimism politic. Dar ceea ce i-a unit în jurul revistei a fost acest proiect de ţară, l-am numit eu, pe care se pare că l-au urmărit extrem de  consecvent. Şi pentru mine a fost uluitor să descopăr că basmele pe care le citeam eu în anii ’70, din veacul anterior, cînd eram mic, au fost, de fapt, cele proiectate, ca să zic, aşa filtrate de A. D. Xenopol cu o sută de ani mai înainte. Deci iată ce înseamnă bătaia lungă a unui proces cultural.

Teodora Stanciu Şi ataşamentul pentru un spaţiu cultural şi spiritual…

Mircea Platon Şi ataşamentul pentru un spaţiu cultural şi spiritual şi chiar, vedeţi, de exemplu, se vorbeşte foarte mult dacă Convorbirile literare au mers pe o linie naţională şi europeană. Nu simt nevoia neapărat să adaug „şi europeană”, pentru că naţionalul era, în acel secol al XIX-lea, european prin definiţie, constitutiv. Şi a spune mereu naţional şi european în acest context, mai ales vorbind despre aceşti oameni, e ca şi cum am spune că eu sînt eu, dar în acelaşi timp sînt şi nepotul bunicului meu şi nepotul unchiului meu. Devine redundant. Naţionalul pentru ei, vorbim de Alecsandri, Xenopol, Petre Carp, Maiorescu, era european, normal, dar era un europenism adus aici la matcă, pus să lucreze aici. Deci nu era nici vorba de xenofobie, dar nici vorba de cosmopolitism, cum au fost acuzaţi junimiştii.

*  *

*

Teodora Stanciu Tot într-o scurtă convorbire, îl ascultăm pe poetul, eseistul şi traducătorul Marius Chelaru, membru al redacţiei Convorbiri literare, spirit deosebit de primitor şi de cuprinzător cultural.

*  *

*

Teodora Stanciu Stimate domnule Marius Chelaru, iată, sîntem la sărbătorirea a 150 de ani de la înfiinţarea Convorbirilor literare. Faceţi parte din echipa redacţională actuală. Sigur că, de-a lungul celor trei zile, s-a vorbit despre spiritul de continuitate. Totuşi vreau să aflu din partea dumneavoastră cum simţiţi sau cum receptaţi transmisia dinspre secolul al XIX-lea, de la înfiinţarea revistei, spre dumneavoastră, echipa redacţională actuală.

Marius Chelaru: Aş putea să vorbesc şi în numele colegilor mei, pentru că, în general, avem un soi de loc comun al ideilor noastre. Sigur, există şi mici diferenţe de concepţie, dar care nu ne fac să ne separăm în ceea ce facem în Convorbiri literare. Pe undeva este şi copleşitor, ca responsabilitate. Pentru că ştii despre ce vorbeşti: despre o revistă care a construit o cultură, despre o revistă care a dat un trend, despre o revistă care este, nu vreau să folosesc vorbe mari, dar este, după mine, de primă importanţă în ceea ce înseamnă cultura şi literatura română. Aţi văzut filmul pe care l-am prezentat la început. Ce am vrut să arătăm prin asta? O dată că este vorba despre o istorie extraordinară care se împleteşte cu cea a României şi care reflectă cumva, prin ce s-a petrecut în paginile revistei, ce s-a petrecut în ţara noastră  şi în jurul nostru. Aţi văzut, de la fondarea revistei, independenţa, toate acele evenimente…

Teodora Stanciu Etapele istorice…

Marius Chelaru Sigur. Întreruperile cauzate de război, perioada comunistă. În ceea ce mă priveşte, continuitatea aceasta este necesară. Ne-am obişnuit tot timpul să construim prin dărîmare, să facem praf cam tot ceea ce vedem. În momentul în care am construit perioada comunistă, i-am omorît pe burghezi, în momentul în care am construit perioada de după Revoluţie, i-am omorît pe toţi pe care i-am mai putut omorî. Or, chestiunile acestea prin dărîmare nu fac bine nimănui. Cu siguranţă ai din orice fel de epocă elemente care pot fi preluate şi pot fi, dacă vreţi, îmbunătăţite sau adaptate la ceea ce vrei tu să construieşti. Din punctul acesta de vedere, cred că elementele de continuitate sînt cele care ţin de  tradiţia şi de modelul naţional, într-adevăr. Aţi auzit astăzi că există un pericol în modelul naţional. Da, dar m-aţi auzit şi pe mine, zilele trecute, cum vorbeam despre faptul că nu este un model naţional localist de la începutul Convorbirilor literare. Pentru că, altfel, n-ar fi apărut atîtea traduceri, n-ar fi apărut atîtea scrieri despre vecinii noştri, n-ar fi fost o asemenea deschidere. Deci, în niciun caz, naţional nu înseamnă, la noi, iarăşi, excludere. Ci înseamnă conştiinţa faptului că sîntem o naţiune care trebuie să aibă o identitate într-un concert universal. Dacă nu ai identitate, atunci ce mai ai, cine eşti? Ca să nu-l parafrazăm pe pictorul care întreba: cine sîntem, de unde venim şi încotro ne ducem. Dar cam aşa este. Pînă la urmă trebuie să înţelegi cine eşti, dincotro vii şi ce vrei să faci. Or, noi ce ne-am propus? Elementele acestea de tradiţie, elementele acestea de fundament pe care le-au lăsat fondatorii Convorbirilor literare să le îmbogăţim prin tendinţa aceasta a zilelor noastre. Şi dumneavoastră ştiţi foarte bine revista. Aţi văzut-o şi pe aceea de la numărul unu şi mai departe. Noi am adăugat, dacă vreţi, conceptele care ţin de zilele noastre, cu rubrici care arată actualitatea la Paris, actualitatea la New York, actualitatea unde vreţi dumneavoastră pe pămîntul acesta…

Teodora Stanciu Prin rubrica dumneavoastră, mergeţi în tot spaţiul…

Marius Chelaru Pe întreg mapamondul, pentru că mi-am dorit astfel. Cînd am format rubrica aceasta, „Cartea străină”, a fost o discuţie întreagă. În 2002, s-a schimbat formatul revistei. Dumneavoastră ştiţi, pentru că sînteţi o apropiată a revistei noastre şi o prietenă, zicem noi. Şi atunci, fiind o schimbare din formatul tabloid în acesta de tip carte, am hotărît să facem o sectorizare mai clară în nişte chestiuni. Pînă atunci, eu scriam ceva asemănător, dar mai avem şi altele, legate de actualitatea noastră. Atunci am zis că voi renunţa şi vom merge pe acest model de cunoaştere. Pentru că, pentru mine, cea mai frumoasă cunoaştere este cunoaşterea prin cultură. Sîntem plini de prejudecăţi. Nimeni nu înţelege exact direcţia spre care ne îndreptăm, pentru că globalismul propus ne este înfăţişat sub tot felul de forme, dacă vreţi, chiar difuze. Ştiţi, vorbeam despre Orient. Tinerii, specialişti în ninja, o să se bucure, pentru că ei spun că ura vine din  teamă. Teama vine din necunoaştere. În general cam aşa este oriunde în lume. Sînt atîtea studii despre străinul necunoscut, privit ca exotic, dar şi ca „element” de care trebuie să-ţi fie frică. Noi păţim tot felul de lucruri în Europa şi pentru că nu ştim să ne promovăm valorile. De aceea rubrica aceasta. În afară de ea, personal am încă o rubrică, pentru a nu mă rupe de ceea ce înseamnă acasă, cu scriitorii moldavi. De ce scriitori moldavi? Ea a pornit ca o rubrică „Scriitori ieşeni. Edituri ieşene”. De ce? Pentru că, la un moment dat, erau voci care spuneau „Ce mare brînză Iaşiul? Nu mai face nimic!” Şi ne-am spus: Hai să arătăm ce face Iaşiul! În rubrica aceasta, dacă recenzăm, lunar, între cinci şi zece cărţi, la sfîrşit de an sînt cam 100 de cărţi. Orice naiv îşi dă seama că nu sînt toate cărţile care au apărut, dar poate să-şi formeze o imagine despre ceva care nu e… chiar nimic.

Teodora Stanciu Poate chiar să-şi formeze imaginea unui relief literar.

Marius Chelaru Şi eu spun la fel. Şi am creat rubrica „Edituri moldave-autori moldavi” pentru a putea să-i cuprindem şi pe prietenii noştri din afara graniţelor statului, pe bucovineni, pe cei din Moldova de peste Prut. Deci nu este vorba de o enclavizare. Nu. Ştiţi foarte bine că Emilian Marcu semnează o rubrică, alături de a mea, în care vorbeşte despre autori din toată ţara. În felul acesta am conceput noi, dacă vreţi, Convorbirile: cu un program naţional nu în sensul naţionalist îngust, ci în sensul unei deschideri adevărate spre ceea ce înseamnă identitate în plan universal.

*  *

*

Teodora Stanciu De la Oradea, poetul remarcabil Ioan Moldovan, directorul  revistei „Familia”, a primit, alături de colegul Traian Ştef, în numele revistei, Premiul „Iacob Negruzzi” pentru cea mai bună revistă literar-culturală din ţară. Este prima ediţie a acestui premiu al Convorbirilor literare şi revista „Familia” este aleasa. Urmăriţi o scurtă convorbire cu Ioan Moldovan.

*  *

*

Teodora Stanciu: Domnule Ioan Moldovan, sînteţi dumneavoastră înşivă făuritor de revistă. Acum ne aflăm la Iaşi, la sărbătorirea a 150 de ani de la înfiinţarea Convorbirilor literare. Pentru dumneavoastră, care înţelegeţi dinăuntru cum se alcătuieşte o revistă, ce înseamnă Convorbiri literare?

Ioan Moldovan În primul rînd, marii făuritori de revistă au fost cei de dinainte. În cazul revistei „Familia” – Iosif Vulcan, în cazul Convorbirilor literare – Titu Maiorescu şi cei din jurul său. Noi sîntem continuatori. Şi avem acest noroc care ni s-a dat, de-a putea fi continuatori. Şi, cel mai mare orgoliu pe care îl putem avea, e cel de a fi continuatori buni. Şi ne străduim pentru acest lucru. Revista „Familia” a sărbătorit şi ea 150 de ani, în 2015, la Oradea. Au fost sărbători frumoase şi bine meritate pentru această cifră care înseamnă de fapt o realitate uluitoare în domeniul spiritual al obiectului şi al lucrării spirituale. Tot astfel, în Iaşi, 150 de ani de Convorbiri literare este un miracol. Iar sîntem norocoşi că împărtăşim o parte dintr-un miracol care ni se dăruie. Să fim aici, la 150 de ani de cînd acei Întemeietori (cu majusculă) au pus cele pe care se sprijină toată cultura română adevărată, Convorbirile literare, mai mult decît „Familia”, într-un sens. Aici încap discuţii multe. Dar Convorbirile reprezintă cu adevărat instituţia culturală (id est revistă de cultură) care a întemeiat cultura română a cuvîntului. În profunzime şi în toate promisiunile dimensiunilor creatoare. Pentru că aici, în Convorbiri literare, acolo şi aici şi acum – deci e un timp continuu, aş zice – au fost, de faţă, cei pe care îi socotim, noi şi toţi din jurul nostru, Întemeietori: Titu Maiorescu, Eminescu, Creangă – marii clasici. Şi faptul că ni se dă această mare şansă să sărbătorim 150 de ani este , în acelaşi timp, de o mare răspundere, aş zice, pentru noi şi pentru cei care urmează. Pentru că, în felul acesta, odată ce ai o vîrstă sub această cifră, eşti obligat cumva, moralmente, şi ca destin al culturii naţiei tale, să te gîndeşti la continuitate. Şi ăsta e cel mai important lucru. În afară de petrecerea minunată pe care o avem aici, la Iaşi, este acest grav sunet, ca dintr-o simfonie de Beethoven, aş spune,  care îţi aminteşte că e vorba de un destin, căruia tu îi eşti lucrător. Şi, în acest sens, sînt sigur că şi cei de astăzi care continuă Convorbiri literare şi cei care vor veni se vor pătrunde de importanţa acestui lucru.

*  *

*

Teodora Stanciu Felicitări revistei „Familia” de la Oradea, directorului ei, Ioan Moldovan, şi redacţiei pe care o conduce!

Premiul pentru Opera Omnia din partea Convorbirilor literare, i-a revenit savantului de la Paris Basarab Nicolescu, distins colaborator constant al revistei ieşene. I-am adresat domnului Basarab Nicolescu, într-o scurtă convorbire, cîteva întrebări.

*  *

*

Teodora Stanciu  Stimate domnule Basarab Nicolescu, ne bucurăm din suflet pentru încununarea dumneavoastră cu Premiul pentru Opera Omnia, aici, la sărbătorirea Convorbirilor literare la 150 de ani de la înfiinţare. Mai întîi, în cîteva fraze, vă rugăm să ne spuneţi ce înseamnă „Convorbirile literare” pentru dumneavoastră?

Basarab Nicolescu Înseamnă în primul rînd o revistă care a fasonat, care a dat o viziune asupra culturii române a secolului XX. Pentru că ei aveau o viziune, aveau un program de ţară, şi deci e moştenire foarte grea şi foarte frumoasă pentru noua serie a Convorbirilor literare să facă acelaşi lucru pentru secolul XXI. Şi în măsura modestelor mele posibilităţi, las acolo dovezi.

Teodora Stanciu Premiul acesta, aţi mărturisit la primirea lui, reprezintă foarte mult pentru dumneavoastră. Cum să traducem acest lucru? Aţi primit şi alte distincţii, de altfel.

Basarab Nicolescu Da, am primit multe alte distincţii, unele mult mai înalte, din punct de vedere strict oficial, dar pentru mine este foarte înalt ce am primit aici, la Iaşi, pentru că nu se adresează mie acest premiu, ci exilului românesc. Adică exilul între 1945 şi 1989. Eu fiind printre puţinii supravieţuitori ai acelui exil. De ce spun asta? Pentru că este o evidenţă, cunoscută evidenţă, dar care trebuie enunţată mereu, şi anume că o parte a culturii române, în acea perioadă, a fost făcută în afara graniţelor ţării. Şi că, deci, acum, ce e foarte important şi pentru cultura română de astăzi, este re-unificarea, re-întregirea culturii române, prin punerea împreună, nu prin recuperare – detest acest cuvînt, pentru că nu are sens în acest context – pentru punerea împreună a culturii din exil şi a celei din România.

Teodora Stanciu Şi, deci, pentru recunoaşterea corpului întreg al culturii române.

Basarab Nicolescu Exact. Pentru cunoaşterea de sine a culturii române. Dacă e ciuntită de o mare parte a ei,  cultura română nu se poate cunoaşte pe sine.

Teodora Stanciu Şi o ultimă întrebare. Citim cu foarte mare bucurie textele dumneavoastră din Convorbiri literare. Ele au teme diverse, şi de ştiinţă, şi de religie, şi de artă. Cum se împacă aceste domenii în cercetările dumneavoastră, în viaţa dumneavoastră?

Basarab Nicolescu Aş spune că toate acele texte, cu diversitatea lor, sînt reunite prin direcţia ştiinţă-spiritualitate-societate. În fond, asta este direcţia, sub diverse faţete. De exemplu, acum, în cronica mea, permanentă, voi lansa o serie de nouă articole despre mistica feminină. Mistica feminină face parte din această cercetare a spiritualităţii pentru ziua de astăzi.

*  *

*

Teodora Stanciu Continuăm „Revista Culturală Trinitas”, ediţie specială, consacrată Convorbirilor literare la 150 de ani de existenţă. Poeta şi cercetătoarea Ioana Diaconescu s-a plasat într-un foarte frumos registru al mărturiei, în cuvîntul domniei-sale, la „Zilele Convorbiri literare”.

 

Ioana Diaconescu Şi pentru mine, apropierea de revista Convorbiri literare a fost o chestiune de destin. La drept vorbind, îmi dau seama acum că nici nu am realizat momentul impactului – pentru că a fost un impact – cînd am început să colaborez, pentru că de atunci încoace nu am părăsit acest teren. Am publicat foarte multă poezie şi această revistă a devenit, la un moment dat, pentru mine, una de suflet, pentru că, începînd să public în ea, eu mi-am dat seama – într-un tîrziu, nu de la început, pentru că aşa e destinul, e nevăzut şi te duce unde vrea el –, mi-am dat seama că eu m-am întors acasă. Şi am înţeles că nu mi s-a întîmplat să nu mă întorc acasă, aşa cum am crezut, în momentul în care am părăsit Moldova, unde am crescut, am învăţat să scriu, să citesc, să sufăr şi să mă bucur, şi de unde am plecat cu foarte mare suferinţă. Pentru că destinul unui scriitor adeseori este frînt de întîmplări neprevăzute, care totuşi îl mînă mai departe. Dar, ca să spun ceea ce gîndesc şi să fiu foarte sinceră, cel mai bine mă simt acum (deşi vă vorbesc cu foarte mare greutate), pentru că, pentru mine, fiecare zi aici este o continuă surpriză, o continuă emoţie, dar nu ca aceea după vederea unui film, cînd îţi vine să plîngi. Este o emoţie a faptului că nu-mi vine să cred. Dar este timpul să mă obişnuiesc cu această idee: omul are dreptul să se bucure mult mai mult decît să se întristeze. Deci a venit momentul să mă bucur şi eu mult mai mult decît m-am întristat în viaţa mea. Mai am un singur lucru să vă spun. Despre felul cum e alcătuită revista, despre redacţia acestei reviste, despre colaboratorii acestei reviste, pe care eu oricît aş vrea, ca să nu fiu exaltată, nu pot să le găsesc niciun cusur. Pe mine cel mai mult mă mînă mai departe, în colaborarea cu Convorbiri literare ideea culturii naţionale, istoriei naţionale şi mă bucur că pot să le dau atît cît pot eu şi cît voi trăi, fragmente din istoria recentă naţională cît şi din poeziile pe care cel mai mult îmi place să le public în Convorbiri literare.

*  *

*

Teodora Stanciu Ne întoarcem la redacţia Convorbirilor literare. Antonio Patraş, membru al redacţiei s-a referit la modelele junimiste, dar şi ale descendenţilor spirituali ale acestor modele.

 

Antonio Patraş: Ce i se poate reproşa lui Titu Maiorescu? Consecvenţa în atitudine. Această consecvenţă, care defineşte formula personalităţii maioresciene, ilustrează şi o inadecvare, la un moment dat în raport cu contextul, cu actualitatea. Maiorescianismul înseamnă şi acest aspect oarecum negativ, din punct de vedere pragmatic, însă. Altfel spus, din perspectiva coerenţei unui destin, putem spune că personalitatea maioresciană ilustrează, de fapt, coerenţa unui program ideatic. P.P. Carp, să ne gîndim, a fost un învins al istoriei, dar modelul pe care el l-a oferit e unul de mare frumuseţe morală. Şi Maiorescu, şi Carp au ilustrat acest model de frumuseţe morală. De ce spun lucrul acesta? Pentru că există aici o etică a consecvenţei cu sine pe care au ilustrat-o toţi junimiştii, în pofida istoriei. Cum spunea Carp, „mai bine să fii înfrînt alături de germani, decît să cîştigi războiul alături de ruşi”. În acel context, Carp nu a avut dreptate, dar cîţiva ani mai tîrziu, cînd Constantin Gane a scris monografia despre liderul politic al junimiştilor, deja contextul istoric începuse să-i dea dreptate lui Carp. Că uneori, într-adevăr, decît să urmăreşti pragmatic adecvarea la realitate, e mai bine să fii consecvent cu propriile idei. Toţi exegeţii lui Maiorescu au sesizat o aşa-zisă contradicţie. Nicolae Manolescu, în cartea sa, teza de doctorat, care a devenit una dintre exegezele cele mai importante despre Maiorescu, sublinia acest fapt. Lui Maiorescu i s-a reproşat mereu că n-a fost un critic analitic, un critic interpret al textelor, al literaturii, ci a fixat doar direcţia. Cartea lui Manolescu din 1970, ce făcea? Personalitatea lui Maiorescu era, practic, re-adusă în discuţia publicului, ca expresie a unei critici, spune Manolescu, latente. Adică Maiorescu nu era doar un critic dogmatic de direcţie, ci era şi un foarte pasionat cititor. Există foarte multe recenzii, însemnări chiar pe cărţi. Din notiţele de curs putem vedea că Maiorescu este un pionier în zona aceasta a biografiilor, a genului biografic la noi. A scris cîteva biografii importante, a lui Schopenhauer, dar nu numai. Deci este şi un critic la care se simte foarte pregnant plăcerea analizei textelor, spune Nicolae Manolescu. Este un critic, de fapt, complet Titu Maiorescu. Evident, cu mijloacele de care dispunea şi cu formaţia sa intelectuală, marcată de lectura filosofilor idealişti germani, dar şi de lectura lui Kant şi a lui Herbart, mai cu seamă. Maiorescu, din filosofie, era fascinat de logică. Nu avea organ pentru metafizică, dar era un foarte bun specialist în logică. De altfel cursurile sale de la universitatea bucureşteană au fost faimoase şi Manualul lui de logică s-a citit în universităţi timp de mai bine de o jumătate de secol.

În ce constă valoarea operei maioresciene? În construcţia personalităţii, cum spunea Iorga, cum a spus inclusiv Eugen Lovinescu în monumentalele studii pe care i le-a consacrat? Valoarea operei maioresciene rezidă şi într-o etică a consecvenţei cu sine, în ceea ce Eugen Lovinescu va numi mai tîrziu dogmatismul necesar fără de care nu se poate construi nimic durabil în critică.

*  *

*

Teodora Stanciu Şi tot Eugen Lovinescu va vorbi despre „degetul de lumină al lui Maiorescu”, cel care indica direcţia.

Spre finalul emisiunii încercăm să vă oferim cîteva răspunsuri la întrebări, poate obsedante, ale noastre, cei care vorbim acum la microfon. Mai întîi le-am adresat domnului Profesor Nicolae Manolescu, încununat la „Zilele Convorbiri literare”, cu Premiul Naţional „Titu Maiorescu”

*  *

*

Teodora Stanciu Stimate domnule Profesor Nicolae Manolescu, totuşi, cum explicăm întîietatea Iaşilor. Prima universitate aici a apărut, gruparea „Junimea” aici s-a aflat…

Nicolae Manolescu: A mai fost una la Praga, înainte, la Bologna. Să nu ne luăm titlu de glorie …

Teodora Stanciu Aici la noi! Despre spaţiul nostru este vorba.

Nicolae Manolescu E adevărat. E greu de explicat. Sigur, e important de observat că pe zona nu numai a Iaşului, în general în Moldova, în partea asta de Moldovă şi în sus spre Bucovina, au apărut personalităţi în cele mai diverse domenii ale culturii româneşti, absolut excepţionale. Ştiu teoria lui Ibrăileanu, reluată de Călinescu: moldovenii au avut mai mult spirit critic decît muntenii, care au fost mai verbali, mai vocali şi mai cu gura spurcată, decît ei şi decît ardelenii, care sînt mai degrabă pedagogi ai neamului. Maiorescu era ardelean, născut la Craiova, dar ardelean, şi uite că se potriveşte! E ceva în asta. Mă uit şi la Universitatea din Iaşi. Sînt oameni tineri remarcabili: Mircea Platon, Antonio Patraş. Eu le admir efortul pe care-l fac an de an. Şi Cassian Maria Spiridon este admirabil în privinţa asta. Cărţile acelea, Corpus-ul de texte, în care publică aproape tot ce a fost esenţial în Convorbiri sînt extraordinare. 12 volume urmează să apară. A apărut al patrulea. Deci ei fac nişte eforturi considerabile.

*  *

*

Teodora Stanciu Aceeaşi întrebare: cum explicăm întîietatea Iaşilor în cultură? am adresat-o şi Înalt Preasfinţitului Teofan, Mitropolitul Moldovei, prezent la „Zilele Convorbiri literare”. Iată răspunsul:

 

IPS Teofan: Cred că ambianţa generală, credinţa în Dumnezeu, zona mănăstirilor, o anumită evlavie mai pronunţată, o anumită aplecare spre esenţial, spre adîncime, toate acestea şi multe altele au făcut ca dintr-un pămînt curat să răsară şi lucruri curate, minunate în domeniul culturii, literaturii, muzicii, al învăţămîntului. Şi, de ce nu?, în domeniul spiritualităţii creştine. Cei mai mari duhovnici din veacul XX, aproape toţi, în exclusivitate, sînt produsul Moldovei. Şi, în mănăstirile din Moldova cei mai mulţi vieţuitori provin tot din Moldova. Vedeţi, alergarea după esenţial.

*  *

*

Teodora Stanciu Nu putem încheia emisiunea de astăzi decît prin cuvîntul celui care, din 1996, conduce Convorbirile literare.

*  *

*

Teodora Stanciu Stimate domnule Cassian Maria Spiridon, iată, s-a încheiat acest unic eveniment de la Iaşi, „Zilele Convorbirilor – 150 de ani de la înfiinţare”. Cîteva concluzii, vă rog frumos!

Cassian Maria Spiridon: Cred că a fost un prilej de a afirma continuitatea revistei Convorbiri literare, de a confirma programul ei cel care urmează întocmai, bineînţeles la comandamentele actualităţii, programul seriei iniţiale a lui Iacob Negruzzi şi Maiorescu. Gîndirea noastră este una etică şi estetică. Sperăm să avem colaboratori la fel de valoroşi ca şi pînă acuma. Pentru că, în primul rînd, am reuşit să coagulăm o echipă excelentă de eseişti. Cred că avem cea mai puternică echipă de critici din ţară, la ora actuală. E adevărat, formată în 22 de ani, nu într-o săptămînă. Criticii sînt din toate vîrstele, şi din cei foarte venerabili, pînă la cei foarte tineri. De asemenea, revista e una dintre cele mai organizate şi structurate reviste din ţară. Acoperă o problematică foarte vastă, de la arte pînă la eseuri ştiinţifice sau filosofice. Bineînţeles, nu lipseşte literatura originală, poezia, proza, teatrul. Încît credem că cei 150 de ani au găsit revista într-o stare extrem de benefică pentru cultura naţională.

Teodora Stanciu Este vorba şi de orientare, de direcţie. Convorbiri literare rămîne o revistă de direcţie, nu-i aşa?

Cassian Maria Spiridon Maiorescu a dat direcţia. Direcţia estetică, urmată de revista Convorbiri literare încă de la începuturile ei, se perpetuează şi în ziua de azi. E o direcţie, e singura benefică pentru cultura naţională. Esteticul şi naţionalul nu sînt contradictorii. Sînt complementare. Sînt împreună. Noi discutăm despre poezia română, nu despre poezia japoneză. Putem discuta despre poezia japoneză, dar tot de pe poziţia identităţii noastre. Nu e o contradicţie. În acelaşi timp, să nu uităm că nici convorbiriştii, vechii convorbirişti, nu aveau altă poziţie. Tot una de genul ăsta, Convorbirile fiind revista care a creat conştiinţa naţională. Nu-i puţin lucru.

Teodora Stanciu Vă mulţumim! Dorim revistei viaţă lungă!

Cassian Maria Spiridon: Mulţumesc şi eu! Vă doresc să ne mai întîlnim în condiţii la fel de prielnice.

*  *

*

Teodora Stanciu „La mulţi ani!”, Convorbiri literare!

Revista indexata EBSCO