Jun 19, 2017

Posted by in Panoramic editorial

Emilian MARCU – Vitrina cãrților

Rodica Lăzărescu, Invitaţie la confesiuni, editura Vatra veche, Tg. Mureş, 2016, 312 p.

 

Personalităţi de primă mărime sînt intervievate, cu multă subtilitate, de către Rodica Lăzărescu, în primul rînd cu dorinţa, aproape explicită, a autoarei de a pătrunde în intimitatea laboratorului de creaţie, cu care să-i poată familiariza pe cititori. La ce bun interviul, se vor fi întrebat unii şi alţii dintre cititorii care mai catadicsesc să deschidă o carte cu o astfel de tematică. Au apărut cărţi de interviuri cu una sau mai multe personalităţi, din varii domenii, personalităţi care au posibilitatea să răspundă, cu maximă sinceritate, de cele mai multe ori, intervievatorului, persoanei care stă în umbra microfonului, cel mai adesea, sau în răbdarea unui pix harnic. Astfel, dreptul la aducere aminte, la rememorare şi la auto-apreciere, îşi capătă locul în rostul întrebării. La ce bun interviul? Iată că un posibil răspuns îl primim de la recenta carte a doamnei Rodica Lăzărescu, Invitaţie la confesiuni, unde se pot regăsi nume importante care au fost dispuse să se dueleze cu autoarea, să reziste cu mult stoicism tirului susţinut cu pricepere şi cu inteligenţă. O carte de interviuri seamănă teribil de mult cu o călătorie în tot atîtea lumi cîţi intervievaţi cuprinde. Multe sînt personalităţile care se pot regăsi aici. De la Victor Rebenciuc, Mitică Popescu, Şerban Codrin, Stere Gulea, Răzvan Theodorescu, Basarab Nicolescu. Ioan-Aurel Pop, Dorel Vişan, Ştefan Mitroi, Valeriu Rîpeanu pînă la Ion Lazu, Nicolae Dan Fruntelată şi Nicolae Gheran, şi am enumerat doar o parte din lista de la cuprins. Despre pofta de comunicare se poate vorbi în această carte, aşa cum spune poetul Iulian Filip. Fiecare personalitate din această carte are o poftă de comunicare exemplară. De remarcat, în mod cu totul special, este interviul realizat cu poetul Şerban Codrin care găseşte să-şi destăinuie întregul sau calvar ca elev, student şi intelectual, într-o lume care numai de prezenţa lui nu avea nevoie, dar care ştie că este treaba poetului să scrie şi să rescrie pînă cînd consideră că produsul este finit, desăvîrşit, la modul eminescian. De unde se poate vedea marea cultură la care se adapă poetul, fie literară, dar şi muzicală, el fiind un fin cunoscător şi degustător de esenţe demne de un cărturar. „La mine totul e făcut din pămînt de acasă”, spune poetul şi prozatorul Ştefan Mitroi care mai spune : Eu vin dintr-o lume a bucuriilor mici. Din această lume venim destul de mulţi pentru că; să citez din nou, „singura lume ce-l poate interesa pe om e acolo unde îi sînt amintirile şi mormintele”. Nimic mai adevărat decît acestea spuse de Ştefan Mitroi. Dorel Vişan, cînd face referire la Eminescu spune: „Eminescu trebuie considerat poet divin, ca şi Homer”. Fie şi numai pentru a citi cele cîteva afirmaţii din aceste interviuri şi merită citită, cu creionul în mînă, această carte, cu personalităţi exemplare, personalităţi care ştiu să trăiască şi să se exprime exemplar. Meritul Rodicăi Lăzărescu este cu tot mai mare că reuşeşte să-i aducă pe cei intervievaţi în starea de a-şi rosti gîndurile cu inima deschisă, fără complexe şi fără inhibiţii.

Constantin Stancu, Fructul din fruct adio, ne vedem pe străzile de aur), antologie 1988-2015, Editura Princeps Multimedia, Iaşi, 2015, 210p. Note bibliografice şi aparat critic alcătuite de autor. Prefaţă semnată de Adrian Botez.

„Poezia nu rezistă nămolului din adîncul rîului/ precum puietul de peşte,/ dansul ei între cuvinte se ridică la puterea peştilor/ abisali/ care transformă 100% întunericul în lumină”, spune Constantin Stancu în unul din poemele sale din antologia Fructul din fruct, antologie editată la editura ieşeană Princeps Multimedia, poem în care mai constată, cu emoţie lirică remarcabilă, cum că: „Poesia între echilibru şi memorie,/îşi caută simetria în mandibulele iluziilor,/ migrează spre altă viaţă, din altă zi”. În fond, în acest poem el riscă şi o definiţie a poesiei, cea care se caută pe sine, dar caută şi poetul, ea „migrînd asemenea fetei/  morgana, mereu spre o altă viaţă din altă zi”, lăsînd impresia că, în fond, totul este fantasmă şi aspiraţie deşartă. Pornind cu poezia de la idei simple, Constantin Stancu introduce cititorul „în marea nebuloasă a nevăzutului din cuib”, unde se formează întregul, să putem astfel trece de „limita clipei/ ca săgeata prin ficatul porumbelului”. Şi totul se întîmplă „în seara aceasta, cînd lumina palid/ roşiatică a unor petale de trandafir” cînd mesajul a schimbat fondul paginii în roşu,/ cuvintele s-au deplasat spre roşu, risipindu-se prin cameră, apoi prin oraş pînă la marginea lumii, în ceea ce el numeşte, cu o modestie nedisimulată, Istorie. În poemele din această antologie a sa, din acest Fruct din fruct există o continuă stare de agitaţie, pentru că poetul simte că „toate orele, toate timpurile, toate veacurile/ adunate sau împărţite,/ scrise sau nescrise vor dura altfel decît/ viaţa noastră”… Despre poetul Constantin Stancu s-a scris cum că ar scrie o poezie religioasă, dar eu aş spune că poezia este religioasă în limitele căutării esenţei, a căutării acelui fruct din fruct, a miezului fundamental al existenţei umane, a căutării straturilor suprapuse peste gînduri din cuvintele nerostite pentru că deşi un gînd cade la marginea oraşului, eternitatea începe cu prima nerostire. Eugen Dorcescu scrie despre poezia lui Constantin Stancu: „Lumea, în întregul ei, de la minerale la fiinţe vii, de la un orizont la celălalt şi de la cer la pămînt, este, pentru ochiul inimii, pentru ochiul poetului (şi devine pentru cititor, la contactul atent cu textul) altfel decît pare a fi, la prima vedere, continuînd să fie, pentru simţuri, afect şi raţiune, ceea ce este în aparenţă”. Poezia lui Constantin Stancu este un autentic dialog cu sinele, încercînd să dezvăluie profunzimile existentului, determinînd cititorul să devină parte activă în procesul de creaţie spre a decoda ceea ce se rosteşte prin vers.

Constantin Profir, Rîu de scîntei, Editura PIM, Iaşi, 2017, 66 p. Prefaţă semnată de Mihai Batog-Bujeniţă şi postfaţă semnată de Emilian Marcu. Desene de. Concepţia grafică şi tehnoredactarea Rodica Rodean.

Dorinţa, dar şi necesitatea omului de a-şi cînta, acolo, în singurătate, gîndurile despre împlinire şi despre neîmplinire sale, despre speranţă şi despre bucurie a fost aproape o obsesie, din cele mai vechi timpuri şi pînă în zilele noastre şi, probabil că de-a lungul veacurilor. Cînd omul a scris prima poezie, de fapt şi-a transpus emoţiile poetice şi nu şi-a spus că trebuie neapărat să fie considerat poet, cu acte în regulă, ci doar mesagerul gîndurilor sale, care, în timp au fost transmise şi semenilor. Poezia a venit ca o provocare şi mai ales ca o şansă de a putea respira.

Pentru Constantin Profir, cred că exact aşa a venit dorinţa de a scrie, de a-şi manifesta trăirile, şi nu ca să fie considerat poet de ceilalţi. Pentru el poezia se regăseşte astfel: „Un înger a fost, cu aripi de lună/ căruia îi spune: Vino cu mine, te-oi duce acolo unde-i iubirea/ şi unde: Se naşte din soare şi brazda străbună”. Simplitatea îndemnului cu care se adresează zeiţei numită Poezie, ne dovedeşte că, fără nici un efort inutil, Constantin Profir ştie să-şi găsească iubirea şi în soare şi în brazda strămoşească, forţe vitale ale existenţei umane.

Forma de trăire primară, un fel de situare o autorului la începuturile lumii, în zona adamică, o vede Constantin Profir, prin viţa de vie, aceea care a însoţit omenirea şi implicit viaţa de-a lungul timpului, care nu întîmplător, cu lujerii corzilor sale, îmbracă altarul în biserici şi ramele icoanelor, ca o ocrotire maternă, ca un fel de legămînt al sfinţilor cu natura. El o vede ca pe o minune astfel: „Lujerii viţei, căţărată prin pădure,/ Lumina, vînînd, au supt-o prin frunze,/ Au strîns-o în boabe-miere cerească în spuze/ Să umple cuptorul/ a vieţii pornire”. Cu o naturaleţe apropiată de sacralitate, Constantin Profir, cu multă sinceritate, prevede că lujerii viţei sînt de fapt, nici mai mult nici mai puţin, decît lujerii vieţii, a vieţii pornire, ca un motor viu.

Prin licoarea născută din acest rod ceresc, din această sacră logodire a soarelui cu „brazda strămoşească cum că noi aripi îi cresc/ străbătînd pămîntul din zare în zare”, şi, totodată, ştiind că „Poartă cu dînsa tot focul ceresc”. Întreg acest spectacol al facerii, este anume zidit, liric vorbind, de Constantin Profir, pentru a evidenţia această comoară sfinţită care este, în fond, rezultatul trudei şi al logodnei dintre soare şi pămînt.

Cartea Rîu de scîntei este un adevărat elogiu adus viţei/ vieţii, de un truditor, la cuvînt, dar şi la pămînt, un adevărat mîngîietor al corzii de viţă de vie, care, sînt convins că, din atîta dragoste şi adoraţie, vorbeşte cu această iubită şi în vis.

Numai un om ca el poate să se sfinţească din această licoare, poate să aducă pe lume această licoare sfîntă, licoare de încreştinare dar şi de împărtăşanie, cu care să păţim prin viaţă, dar să ne însoţească şi în lumea celor drepţi în chip de apaos.

Nici un pas, de la naştere şi pînă la trecerea în eternitate, nu se poate face decît însoţit de această sacră licoare. Cuvintele, metaforele, gîndurile poetice, simple şi blînde, se înşiruie, asemenea butucilor de viţă de vie, firesc şi docil, pentru că el ştie să le îmblînzească, şi să le înşiruie pe acest rîu de scîntei, în sonete.

Şi nu întîmplător el publică în această carte 33 de sonete, care nu sînt altceva decît tot atîtea trepte de urcare la tronul ceresc, cîţi ani a trăit pe acest pămînt Iisus. Dominat de un bucolism thonic, pentru el „Zeul are-o haină verde cu cămaşă aurie ce se joacă în lumină şi în mîngîieri de vînt”, umanizîndu-l astfel şi făcîndu-l părtaş la ceea ce face omul de rînd, truditorul care „Orga şi pianul gliei îşi adună într-un cînt/ Snop ales de bucurie pe bogata/ împărăţie”.

Vertebrele luminii prind viaţă în fiecare dintre versurile acestei cărţi şi se întrupă într-„un şirag de nestemate strînse în zeiescul vin”.

Atîta timp „Cît iubirea şi frumosul vor străbate infinitul”, căci „Vinul le va ţine focul şi aripile în zbor” vom şti să cinstim şi truda şi viaţa Un adevărat imn de iubire, un imn compus din 33 de sonete, reuşeşte să aducă în faţa cititorului Constantin Profir, cu modestie şi simplitate, aşa cum este şi în viaţa de toate zilele. Conştient fiind de valoare şi importanţa trudei lui şi de împlinirea lui prin destinul viţei de vie, cu fiecare vers al său aduce o frunză de viţă pe colacul de nuntă şi de înmormîntare ca o sfinţire în eternitate şi o îmbracă în haina subţire a licorii, din care să ne înfruptăm.

Pe malul rîului de scîntei Constantin Profir îşi aşterne poeticeştile gînduri, fără orgolii, fără supralicitări deşarte, ci numai cu speranţă şi încredere, care, prin truda sa, capătă temeinicie.

 

Sorin Cotlarciuc, Magia haimanalelor, proză scurtă, Editura PIM, Iaşi, 2017, 140 p. Prefaţă semnată de Mihai Batog-Bujeniţă. Cuvinte de însoţire semnate de: Cornel Udrea, Vasile Larco şi Emilian Marcu

 

Prozele lui Sorin Cotlarciuc au calitatea de a se înscrie cu mare uşurinţă între realul palpabil şi fantastic, între cotidian şi imaginarul fabulatoriu, pentru că în fiecare din cele 17 povestiri, unele mai scurte, altele puţin mai ample, această graniţă este mereu relativă, semn că autorul nu se bazează numai pe imaginaţie, ci pune la lucru şi realitatea. Vorbirea cotidiană este de multe ori alternată cu limbajul acumulat din profesie, presărat de termini proveniţi în primul rînd din profesia autorului (medicină) sau din profesia unor personaje, semn că autorul nu îşi ascunde profesia pe care o are. Scene din viaţa de zi cu zi capătă în prozele lui Sorin Cotlarciuc dimensiune epică în Magia haimanalelor lui Sorin Cotlarciuc pentru că sînt mai mereu pigmentate de dialoguri spumoase, de replici acide, chiar tăioase, adeseori autoironice, autorul bazîndu-se pe inteligenţa personajelor pe care le descrie şi care contribuie la realizarea povestirii.

O călătorie la Ploieşti, pe teritoriul mirific al lui Caragiale, în fond al lui Nenea Iancu, este un bun prilej pentru autor să facă, prin gura personajelor, o radiografie a unei lumi de la marginea lumii, a lumii pestriţe, gălăgioase, unde poţi găsi cu mare uşurinţă tipologii parcă acum plecate din cărţile marelui dramaturg. Apar aici tot felul de specimene umane, dar mai ales bişniţarii de sentimente, iviţi de niciunde şi de nicăieri, ca bureţii după ploaie, într-o bodegă numai bună să-i găzduiască pe ei şi pe eventualii rătăciţi prin zonă.

O analiză rapidă, dar atentă, cu ochiul şi cu mintea şi uneori şi cu inima intelectualului este foarte uşor de realizat „citind personajele”, dar şi, deseori, citîndu-le, şi conturînd succint lumea din care provin, rămînînd, volens-nolens, în lumea trăirilor suburbane, acolo unde îşi duc veacul oamenii, nu răi de scîrbă, unşi cu toate alifiile vieţii, purtători de răni, mai ales sufleteşti, dar cu un vocabular, deşi redus, totuşi viu colorat, suculent cel mai adesea, în spatele căruia se ascund sumedenie de necazuri şi de neîmpliniri, o lume care le aparţine numai lor şi cu care în anumite momente dar şi în anumite locuri ies la suprafaţă. Autorul, în această călătorie, între două trenuri, asistă ca la o piesă, plină de dramatism, o piesă totuşi burlescă, un fel de teatru la comandă. Decorul este o masă ruginită, care aparţine de drept celor doi: Pat şi Pataşon, oameni cu un statut incert, deveniţi în tranziţie locuitori ai canalelor din muncitori respectaţi, cu profesii demne. Sorin Cotlarciuc, surprinde această degradare umană a celor două personaje, dar şi a altora cu apariţii sporadice şi tranzitorii prin zona… tranziţiei. Aproape fără de veste dialogul autorului cu cei doi, în decorul cărora se ataşează, devine o succintă radiografie a situaţiei chibiţului de fotbal din oraşul celor două echipe dispărute ca prin farmec, lăsîndu-i să-şi consume energia doar comentînd amintiri, poposind astfel, în politică. Pentru că, aşa cum se spune, la fotbal şi la politică se pricepe tot românul, mai ales că pasele cele mai bune şi deciziile politice cele mai favorabile le pot da, cu mult aplomb, cei care sînt pe tuşă sau şi mai grav, în tribună.

 

 

Lică Pavel, Parlamentul boilor, editura Detectiv literar, Bucureşti, 2017, 200 p. Prefaţă de Emilian Marcu şi postfaţă de Alexandru Piru.

Respectînd principiile după care se defineşte o fabulă, Lică Pavel îşi construieşte un întreg arsenal spre a evidenţia anumite tare pe care doreşte să le scoată în prim plan, prin această specie literară.

Tot mai puţini scriitori contemporani se mai ocupă astăzi de această specie literară, specie care, de altfel, era practicată încă de acum 2000 de ani înainte de Hristos, în Mesopotamia, încercîndu-se astfel să se corecteze unele tare de comportament, şi prin aceste povestiri alegorice în care, se poate regăsi, la sfîrşit, de cele mai multe ori sau alteori la început, o morală, echivalentă cu o biciuire în piaţa publică.

Dacă ar fi să amintim doar cîţiva dintre marii fabulişti, sigur că nu putem să nu-i pomenim pe: Esop, Demetrios din Falera, cel care publică şi prima antologie de fabule, numită Augustana, pe La Fontaine, Fedru, Boisard, care publică o carte de 1001 fabule, Krîlov. Dintre scriitorii români nu putem să nu-i amintim pe: Alecu Donici, Anton Pann, Grigore Alexandrescu, George Topîrceanu şi Tudor Arghezi, ca să-i pomenim pe cei mai de seamă dintre fabulişti. Cunoscut cititorilor vremii a fost, cu o fabulă, în mare vogă la timpul său, însuşi Napoleon Bonaparte, semn că acest gen literar a cucerit mereu şi pe creatori şi pe cititori.

În zilele noastre, este drept că tot mai puţini scriitori au curajul să atace frontal această specie. Unul dintre aceştia este colegul nostru Lică Pavel, care, nici mai mult nici mai puţin ne pune în faţa unui… Parlament al boilor, un parlament, al său, populat cu toate vieţuitoarele pămîntului, cele care îşi propun, prin vocea şi prin morala lui să îndrepte, dacă se mai poate aşa ceva, această lume contemporană, croită tot mai anapoda, tot mai fără noimă, sau cum ar spune autorul: „fără …noi…mă”.

Este fabula o specie literară demodată”, se întreba şi criticul şi istoricul literar Al. Piru. într-o prefaţă la o carte a autorului? Şi tot Al. Piru răspunde: „autorii de fabule dau cel mai coerent răspuns şi îl menţionează pe Tudor Arghezi care pe lîngă faptul că i-a tradus pe La Fontaine şi pre Krîlov, în chip magistral, a creat, el însuşi mai multe fabule, incluse în Stihuri pestriţe (1957) şi în volumul al patrulea din ediţia sa de Scrieri”.

Trăsătura fundamentală a fabulistului Lică Pavel este stilul modern de creaţie, trăsătură completată de naturaleţea şi credibilitatea subiectelor abordate, uşurinţa mînuirii ritmului şi al versificării, astfel, că textul se „subordonează fără dificultate moralei spre a obţine recunoaşterea cititorului care o poate parcurge şi numai pentru a se delecta”, aşa cum spunea Al. Piru.

Cîinii, porcii, măgarii, iepele, boii, oile, orătăniile mici şi mari de prin curte sau maidaneze, au ajuns la un consens, după spusa lui Lică Pavel, şi, ca să se chivernisească, au decis să formeze şi ele un parlament, după asemănarea aceluia al oamenilor. Sigur, demersul nici nu a fost mult prea greu, nici pentru vieţuitoare şi nici pentru autor.

Exemplul de zi cu zi, le-a fost suficient să realizeze o asemenea construcţie.

În fiecare dintre fabulele sale la loc de cinste se află o morală, care este valabilă numai pentru cei care au urechi să audă şi ochi cu care să vadă tot ce transmite autorul, cu talent şi cu multă ironie.

Lumea necuvîntătoarelor, în fabulele lui Lică Pavel, vorbeşte mult mai profund decît ar putea-o face oamenii, pentru că ele sînt scăpate de orice fel de inhibiţie.

Fie şi doar numai pentru delectare, fabulele din Parlamentul boilor sînt piese de virtuozitate, piese care fac cinste acestei specii literare şi constituie un salt calitativ în modul de abordare, prin literatură, practicat de Lică Pavel.

Revista indexata EBSCO