Jun 19, 2017

Posted by in Panoramic editorial

HOLBAN – Tezaurul lui Decebal

 

Sînt cîteva linii de forţă care unesc cele trei romane, excepţionale, mă grăbesc să spun – Ktistai (2012), Hotarul zeilor (2015) şi, acum în urmă, Piatra Jidovului (Editura Junimea, 2017) –, tipărite de Dan Tomorug pe care l-aş numi „marele anonim” al prozei noastre de azi; autorul este un înalt func­ţionar public în administraţia locală, necunoscut în lumea literară, care, iată, în numai cinci ani a scris trei romane masive, însumînd aproape o mie cinci sute de pagini, impecabil construite, cu o arhitectură fastuoasă și o scriitură fără cusur. Întrebat despre „reţeta” de succes a romanului, Mircea Zaciu spunea, într-un interviu, în urmă cu mai bine de douăzeci de ani, că prozatorul care va asuma şi va explora, în beneficiul scrisului său, fondul autohton, va avea succes; profesorul trebuie crezut pentru că, s-a văzut, proza şi poezia noastră contemporană care îşi caută resursele în istoria, mitologia, credinţele şi tradiţiile românilor rezistă eroziunii timpului, răs­pund orizontului de aşteptare al cititorului de acum şi se plasează în primele rînduri valorice ale literaturii de azi. Dan Tomorug fi­xează acţiunea romanelor sale în spaţii puternic identitare; Ceahlău, Bucovina şi mănăstirile de acolo în Ktistai, Munţii Apuseni în Ho­tarul zeilor, cetăţile dacice din Haţeg şi masivul Retezat, în Pia­tra Jidovului. Prozatorul lucrează cu figuri şi simboluri din legen­dele şi orizontul mito-poetic românesc; toiagul solomonarilor, în primul roman, vîlva băilor de aur, în al doilea şi tezaurul legendar al lui Decebal, în textul recent: de altfel, sursa şi ţinta cărţilor sînt istoria şi mitologia românilor, iar personajele care se identi­fică acolo ilustrează patriotismul în formele sale autentice, de la exemplul lui Decebal însuşi („Decebal ştia că va pierde războiul cu Traian. Un strateg de talia lui nu putea să nu intuiască deznodămîntul războiului. Ştia la fel de bine ce urmăreau cotropitorii şi era mult prea patriot ca să lase de bună voie bogăţiile ţării la discre­ţia romanilor. În primul rînd, a pus la adăpost tezaurul”), pînă la monologul arheologului Ioana Mureşan: „Mesajul pământului pe care te naşti rămîne în tine şi te va însoţi pînă ce te întorci în el. Morbus valahus, aşa se numeşte, în limbaj ştiinţific, dorul de ţară. Dacă pămîntul este unul bun, atunci şi destinul tău e la fel. Spun asta fără a mă referi stricto senso la pămînt sub formă de tină ci la emanaţiile telurice ce izbucnesc din el. Scrierea găsită la Tărtăria arată că oamenii de acolo evoluaseră pînă la punctul în care au simţit nevoia să transmită ceva generaţiilor următoare şi nu e rodul creaţiei unui singur individ ci a întregii societăţi formate pe pămîntul acesta. Scrierea nu s-a născut din dorinţa de a vorbi ci din dorinţa de a lă­sa moştenire cunoştinţele acumulate, altfel decît prin transmitere orală. Experienţa de viaţă a celor ce au fost, s-a transformat astfel în învăţătură”.

Personajele lui Dan Tomorug caută mereu ceva, un semn al lumii vechi, pe care, odată găsit, trebuie să-l apere pentru că lumea robustă, misterioasă, solidă, identitară, trimiţînd palpitul vieţii ei peste timp este violent atacată de o altă lu­me, cea de azi, meschină, isterică, grobiană, pusă pe tîlhării, hoţii și înşelăciuni: e lumea pe care o caută, pentru a o revela, Mihai Bu­cur din Ktistai şi Piatra Jidovului şi lumea unor interlopi, a lui Calu, Bălosu, Micuţul, conduşi de „bosul” nea Ion, zis John, care caută acea lume pentru a o jefui: „autorităţile se mişcă greu, iar hoţii stau mereu la pîndă”, constată un personaj. Astfel, solomonarul – ini­ţiatul venind din „Dacia hiperboreeană” –, poartă, în romanul Ktistai numele de Rodion. În logica simbolisticii cărţii, numele nu e ales întîmplător; Rodion sau Irodion au intrat în onomastica noastră prin cuvîntul Sfîntului Apostol Pavel: „Îmbrăţişaţi pe Irodion, cel de un neam cu mine”, scrie acesta într-o epistolă către Romani. Creştinism şi esoterism, mitologie şi credinţă – aceştia sînt termenii existenţei personajelor din trecut şi de azi din Ktistai: „Vrei să-L vezi pe Dum­nezeu? Atunci uită-te în oglindă!”, învaţă profesorul Bucur pe una din studentele sale. Solomonarul Rodion va duce pilda încă mai depar­te, în vremea lui Deceneu ai cărui preoţi iniţiaţi transmit, după treizeci de secole, un obiect sacru şi sensul adînc al permanenţei, al structurii fibrei fiinţei şi neamului urmaş al dacilor din Crugul Pămîntului, şcoala secretă a solomonarilor. Cu aceste informaţii ne­cesare, cititorul poate pătrunde în „intriga” romanului, complexă şi complicată, pasionantă, desfăşurată pe mai multe planuri epice foar­te exact organizate de un prozator deplin stăpân pe mijloacele sale. La Mănăstirea Breaza din Bucovina, într-un loc tainic, se află odoarele lăsate de cei din vechime în grija călugărilor păstoriţi de Casian; nişte masoni, Maximus şi Severus, comandă unui grup de hoţi, condus de „nea Puiu”, furtul odoarelor, între care se află obiectul straniu, cu o înfăţişare umilă, dar cu proprietăţi magice, de dinco­lo de înţelegerea oamenilor: „un fel de baston ușor curbat atît la mijloc cît şi pe ambele margini. La fiecare din cele două capete, cîte un şănţuleţ fin, ca o degajare uşoară în material, încingea circumferinţa subţire. Băţul era vechi şi avea o culoare cenuşie ca şi cum ar fi fost plin de mucegai”. Obiectul găsit în tainiţa ferecată cu o lespede pe care scrie „despre un cneaz Gelu” este căutat de masoni pentru a-l folosi în ritualurile din templul lor, Bu­cur şi Andreea se angajează în aventura recuperării şi păstrării lui, ajutaţi de misteriosul Rodion pentru că, iată, toiagul care are o viaţă proprie a aparţinut lui Deceneu, este semnul de atunci pentru cei de azi: „Deceneu a fost primul purtător al toiagului, el a lă­sat cu limbă de moarte ca acesta să nu părăsească pămîntul strămo­şilor noştri. Tot el este cel care a hotărît cine are dreptul să se folosească de puterile acestuia. Pentru că, dintotdeauna, oamenii şi-au dorit puterea pe care toiagul le-o conferă, marele preot a poruncit ca toiagul să nu fie încredinţat decît celor vrednici de cinstea aceasta, iubitorilor de neam, celor care vor să apere ţara, s-o ţină la un loc şi care, astfel, să fie ajutaţi în lucrarea lor. Iar acest lucru să nu se poată face decît vremelnic, pentru că cei care apucă să-l folosească, prind repede gustul puterii şi nu mai vor să se despartă de el. Atunci s-a format prima comunitate de pustnici care au luat cu dînşii toiagul şi au plecat în munţi ca să-l ascundă de cei care urgiseau neamul nostru. Ei au construit lăcaşuri de cult pe care le îngrijeau şi sub care, în tainiţe ferite de ochii tuturor, păstrau relicvele sacre. Odată cu ei, marele preot a numit dintre discipolii lui, pe cel mai priceput în stăpînirea duhurilor din munţi, drept veghetorul toiagului. Cu nici un chip, veghetorul nu are voie să atingă toiagul, la fel cum nu îi este îngăduit să-l scape din ochi. Ăsta sînt eu, ultimul dintre veghetori, iar călugării de la Breaza sunt urmaşii pustnicilor din vechi­me. Pe cei ca mine, oamenii îi numesc zgrimţieşi sau solomonari”.

Tot astfel, în Hotaral zeilor re­găsim aceleaşi raporturi tensionale între real şi fantastic, verosi­mil şi ficţional, logica acestei lumi şi realitatea lumii de dincolo; între personaje ale lumii de aici – minerii disponibilizaţi din Baia de Sus, inspectorul de poliţie Cristian Toma din Iaşi şi fami­lia sa, Simion Pop, şeful secţiei de poliţie din orăşelul din Munţii Apuseni, mafioţii basarabeni Vlad Mihailovici şi Boris Godunov, ţapi­narii de la firma „Pinforest”, zlătarii care caută, în fiecare an, cîte un grăunte de aur prin pîraiele de munte – şi misterioasele per­sonaje ale lumii de dincolo, Calistrat, paznicul, Ileana, domniţa, zeii de la Stînca Adevărului care „contemplă frumuseţea lumii din jur” şi, mai ales, vîlva muntelui, care păzeşte aurul din măruntaie­le stîncilor. În primul roman, figura centrală era solomonarul lui Deceneu, în Hotarul zeilor, vîlva; sînt două simboluri cu o mare forţă de sugestie din mitologia noastră, la frontiera vremurilor, din altă unitate spaţiu-timp, pentru că nici solomonarul şi nici vîlva muntelui nu au „identitate”, întrucît vin din „Dacia hiperboreeană”; vîlva din Hotarul zeilor e, cum ne învaţă Dicţionarul, o „fiinţă fa­buloasă din mitologia românească, de aspect feminin, umblînd la mie­zul nopţii pe coame de dealuri, considerată curent un duh nefast multiplicabil”. Dan Tomorug îşi construieşte edificiul epic pe acest raport tensional între un „decor” realist, cu repere foarte precise – Baia de Sus e un „micuţ orăşel de munte, undeva, aproape de Deva”, la 770 de kilometri de Iaşi –, un peisaj social cunoscut (o zonă cu mineri şomeri din cauza minelor închise după 1990 şi cu poliţişti ca­re stau mereu sub zodia logicii şi raţiunii) şi o realitate a fantas­ticului unde, lîngă o toponimie misterioasă (Muntele cel Rău, Stînca Adevărului, Rîpa Dracului, Lacul Negru, Pîrîul Bolii), creşte o mito­logie care îşi află rădăcinile în orizontul mito-poetic românesc. Dan Tomorug face o documentare foarte minuţioasă; vîlva, protagonistul cărţii sale e, în fapt, vîlva băilor, care protejează băile aurifere din Munţii Apuseni, dar, în viziunea prozatorului, vîlva de pe Munte­le cel Rău e un personaj malefic, ceaţă şi fum, ucide pe toţi cei ca­re îi doresc aurul, nu poate fi ucisă de nimeni, nici măcar de gloan­ţele mafioţilor basarabeni, cu şcoală în Afganistan, poate fi ocoli­tă cîtă vreme va rămîne închisă undeva, definitiv, dar cînd este eliberată dintr-o întîmplare – aşa începe romanul lui Dan Tomorug –, ucide pe oricine se află în preajma sa, pe Muntele cel Rău.

O călătorie în timp şi o transfigurare a locurilor ne propune Dan Tomorug şi în Piatra Jidovului: harta misterioasă, scrijelită pe o foiță de aur, care descrie traseul ini­ţiatic, prin cetăţile dacice, pînă la tezaurul lui Decebal este, în fapt, o hartă interioară, trecută prin imaginarul prozatorului, bine strunit, însă, de o documentare istorică fără fisură. Romanul pendu­lează mereu între legendă şi adevăr, descoperind adevărul din legen­de, explorînd, deopotrivă, legendele pe care le-au creat chiar textele istoricilor de demult sau ale celor din trecutul recent pentru că, iată, protagoniştii romanului invocă, adesea, cercetările lui Nicolae Densuşianu, dar şi o carte precum Dacia hiperboreeană a lui Vasile Lovinescu. Profesorul de fizică Mihai Bucur, din Iaşi (prota­gonist şi al romanului Ktistai) şi arheologul Ioana Mureşan din Al­ba Iulia fac o vizită la ruinele castelului cardinalului Martinuzzi de la Vinţu de Jos, acolo găsesc o monedă din vremea lui Lisimach, rămasă după ce comoara a fost luată de tîlharii nea Ion, zis John, Calu, Bălosu şi Micuţul, dar şi un fragment dintr-o hartă pe care cardinalul de altădată va fi vrut să o folosească pentru a descoperi tezaurul lui Decebal, „ascuns de daci sub albia rîului Strei, acel legendar Sargestos”. De aici, din timpul real cei doi pătrund într-un timp mitologic; camere secrete, ascunzători, cifruri, mesaje criptate, mistere, galerii săpate de oamenii de demult în munţii Grădiştei şi în masivul Retezat, legenda Marelui Lup Alb al Daciei Libe­re, locurile magice de la cetăţile Costeşti, Blidaru, Feţele Albe şi sanctuarul lunar al zeiţei Bendis, apoi, de la Gugu, Muntele Ascuns, pădurea care se uită în sufletul călătorului, o lume veche mutată sub pămînt şi sub piatră, cu acces doar pentru iniţiaţi prin peşteri şi caverne care se deschid şi se închid cu mecanisme din urmă cu mii de ani, reconstituiri cinematografice ale unui trecut misterios ce părea să fi luat cu el secretele în măruntaiele munţilor și în praful istoriei (cum este aceea a ritualurilor dacice de la Costeşti ori a magiei din templul preoteselor zeiţei Bendis), explorări ample în istoria popoarelor antice, mai ales, a dacilor, pelasgilor, greci­lor şi romanilor şi, totodată, o istorie a limbii, revalorizînd sen­suri ascunse ale cuvintelor, plecînd chiar de la titlul cărţii: „În textele mitice se vorbeşte mult despre titani, giganţi şi uriaşii ca­re au trăit la începuturile lumii, chiar şi Vechiul Testament amin­teşte despre ei. Folclorul din lumea întreagă este plin de asemenea relatări despre fiinţe umanoide de mari dimensiuni care au populat planeta în vechime. Din cîte am citit şi văzut pe internet, au fost descoperite schelete umane ale căror dimensiuni măsoară trei, patru sau chiar cinci metri. La noi, în afară de uriaşi, se numesc troiani, novaci ori jidovi. În sensul despre care vorbesc eu acum, cuvîntul «jidov» este un arhaism şi nu are înţelesul pe care i-l dăm noi astăzi, adică evreu în sens peiorativ. În trecut, «jidov» însemna gigant. Nu se referea însă la orice om de mari dimensiuni ci numai la cei ce aparţineau unei anumite populaţii mitologice, despre care se ştia din bătrîni că trecuseră pe pămînturile noastre într-un tre­cut foarte îndepărtat. Sunt foarte multe toponime care amintesc de ei: masa jidovului, patul jidovului, piatra jidovului şi aşa mai departe. Toate sunt formaţiuni de dimensiuni impresionante pe care doar nişte fiinţe uriaşe le-ar fi putut modela”: dintr-un trecut de dincolo de vreme vin în lumea lui Mihai Bucur semnale ale unei alte lumi care există acolo şi aşteaptă să o descoperim şi în acelaşi tre­cut se întorc cei de azi pentru că, ni se sugerează, apoi, se con­firmă într-o anchetă a poliţiei, Ioana (Mureșan) nici nu figurează în vreo evidenţă a populaţiei; ea este Aiona, nemuritoarea preotea­să a zeiţei Bendis.

Dacă romanul lui Dan Tomorug are o teză, aceasta se referă la moştenirea dacică (cuvinte, locuri, toponime, cetăţi, obiecte, mitologie etc.), la istoria lor necunoscută, mereu neglijate de istorici, arheologi, lingvişti, ignorate sau „atribuite altor culturi”; „teza” lui Dan Tomorug nu are nimic în comun cu scrierile unor „exaltaţi” ori publicişti proveniţi din vechiul „protocronism” pentru că, în romanele sale, orice ipoteză ca­re pleacă dintr-o legendă e verificată cu dovezile din textele istoricilor ori din descoperirile arheologilor. Trăim sub semnul trecu­tului? Viaţa noastră e dirijată de „cineva” sau de „ceva” care sca­pă logicii omului cartezian? Magie sau ştiinţă? Religie sau cercetări ştiinţifice? Sau ambele? Cît mister, lucruri fantastice, fiinţe de basm ascunde searbădă noastră existenţă de aici şi acum? Cît adevăr se află în legendele despre Pietrele Doamnei, Panaghia sau despre locul numit Stănilele, Muntele cel Rău, Stînca Adevărului, Rîpa Dracului, Lacul Negru, Pîrîul Bolii, Baia de Sus, Costeşti, Blidaru, Feţele Albe, Muntele Ascuns? Sînt numai cîteva din şirul lung al întrebărilor cu care Dan Tomorug îl tulbură pe „iubitul său cetitor”: o reţea densă de sensuri care se întinde din vremea pelasgilor, Vechiului Testament, a dacilor, pînă astăzi şi un autor care ne introduce într-o constelaţie simbolică, dar şi în istorie – istoria deloc sau puţin cunoscută, din afara manualelor care nu admit legenda, magia, basmul, ci doar faptele şi datele seci – ne propun romanele Ktistai, Hotarul zeilor şi Piatra Jidovului ale unui prozator singular în literatura noastră de azi.

 

Revista indexata EBSCO