Jun 19, 2017

Posted by in Panoramic editorial

CHELARU – Edituri moldave/ autori moldavi

 

Biblioteca revistei „Convorbiri literare”, Antologia 2016, Editura Convorbiri literare, Iaşi, 2016, 100 p

 

De un număr de ani la zilele revistei „Convorbiri literare” se lansează, între altele (anul acesta, şi, de exemplu din nou mai multe tomuri „Convorbiri literare – Corpusul de texte ilustrative”, La Curţile Cotnariului, cîntece bahice), şi o antologie lirică interesantă, cum am mai amintit, şi prin faptul că este un demers – adunînd textele din pliantul lunar al „bibliotecii” de poezie, în care un poet cunoscut este prezentat printr-o selecţie de poeme şi un scurt CV, într-o carte – din cîte ştiu cu caracter de unicat în ţară, dar şi prin faptul că, în timp, s-a conturat, astfel, an după an, o imagine a poeziei române contemporane.

Anul acesta poeţii prezenţi în antologie sînt, în ordinea apariţiei şi în revistă, lună de lună, în revistă: Cezar Ţucu (La Hanul Poeziei), Dumitru Ion Dincă (Epistolele de la Elsinore), Ilinca Bernea (Materie întunecată), Adam Puslojić (Îngust scris negru), Nicolae Silade (Vindecarea de iluzii şi alte feluri de vindecări), Carmen Maria Mecu (Îndrumar pentru vindecători), Victor Munteanu (Lupta cu trecerea), Ovidiu Genaru (Floare de cîmp), Adrian Lesenciuc (Joc terţ. Încercarea axiomatică), Nicolae Tzone (Înmormîntările), Ion Popescu Brădiceni (Cîntece şi totuşi poeme) şi Clelia Ifrim (Autoportret).

Avem de a face cu un proiect deschis, concretizat an de an cu o nouă carte, o nouă selecţie a textelor publicate în „Biblioteca revistei”, prilejuind şi invitaţia la o lectură interesantă.

 

 

Alexandru Ovidiu Vintilă, Poetici ale sinelui. Faptul-de-a-fi-în-modul-cel-mai-propriu, cuvînt pe coperta a patra de Petrişor Militaru, Editura Eikon, Bucureşti, 2017, 202 p.

 

„Totul se vrea a fi o incursiune, o introducere, o apropiere a potenţialilor cititori de unii autori pe care îi consider importanţi în contextul literaturii de la noi”, scrie Alexandru Ovidiu Vintilă, pe care îi consideră şi „înrudiţi prin aplecarea de care au dat dovadă pentru o poetică a sinelui [explicînd sinele şi în sens jungian – n.n.] întemeiată existenţial”, şi că au adus ceva care a contat, într-un fel sau altul, pe tărîmul poeziei, literaturii, artei în general. Altfel spus, a pornit şi de la ideea că „autorul nu poate fi găsit într-un singur loc”, scriitura fiind, cum spunea Barthes, „un spaţiu al aventurii”. Iar autorul acestei cărţi subliniază că un astfel de spaţiu „al aventurii” este şi sinele, „un teritoriu larg, intim, personal, al tuturor nivelelor de realitate […] unde toate contradicţiile experienţei umane se contopesc”. Şi, în drumul său spre „sinele-sinelui” (sau, de la Heidegger citire, la „faptul-de-a-fi-în-modul-cel-mai propriu”), autorul călătoreşte de la dadaişti, prin Samuel Rosenstock, cunoscut mai ales ca Tristan Tzara, şi drumul acestuia din România, prin maquis-ul francez spre posteritate, la Benjamin Fondane, cel „dificil de fixat într-un cadru al unui curent literar”, dar care a realizat, cum spune Olivier Salazar-Ferrer, „o legătură între poetica revoltei şi iraţionalismul şestovian” sau Ilarie Voronca, poetul „imagi-naţiunii”, şi el membru al Rezistenţei franceze, la suprarealişti (Constantin Nisipeanu – căruia îi dedică două texte, considerîndu-l „de neocolit” pentru oricine s-ar interesa de literatura de avangardă din România, Jules Perahim – un „exponent major al suprarealismului românesc”, Gherasim Luca, Simion Şestopol – Şestopali, Dolfi Trost, Gellu Naum), avangardişti ca Paul Păun, un scriitor „de care ineluctabil trebuie să ţinem seama” – Constant Tonegaru, un „vinovat fără vină” a cărui viaţă a fost distrusă de regimul comunist-stalinist, şi despre care Ion Simuţ scria că, dacă ar fi să se publice vreodată o „antologie a demnităţii scriitorului român”, ar fi „un caz exemplar”, apoi la Virgil Mazilescu, ori la onirişti (Vintilă Ivănceanu – „un insurgent fantast”, puţin cunoscut la noi, care şi-a făurit cariera în Austria) pentru a ajunge în contemporaneitate (Constantin Abăluţă, Constantin Hrehor, Liviu Ioan Stoiciu şi Mariana Marin) şi, în final, la trei interviuri cu Nicolae Tzone, Lucian Vasilescu, Sebastian Reich „re-construind” prin cîteva „flash-uri” un fel de le vedea „imaginea” în nuanţele pe care consideră mai aproape de un portret al fiecăruia, dar şi un drum dinspre sinele acestora, dinspre viaţa spre poezia lor.

După lectura acestor pagini am încercat şi să re-desenez „tabloul” meu cu Tzara, dar şi cu alţi autori la care s-a oprit Alexandru Ovidiu Vintilă. Demersul său mi-a adus aminte de cîteva întîlniri cu totul aparte cu oameni care au cunoscut „personaje” din această carte; o amintesc pe Nadine Lefebure, din grupul avangardiştilor (debut în 1938, în revista dadaistă „Les réverbères”) care, rămaşi nemobilizaţi, au participat la organizarea rezistenţei, şi ale căror texte, poeme ş.a. au fost publicate în revista „Main à plume”. Mi-a vorbit şi despre Gaston Bachelard, a cărei studentă a fost, şi despre Picasso, Jean-François Chabrun, Jacques Prévert, Simone de Beauvoir, Jean-Paul Sartre, dar şi despre Tristan Tzara, pe care l-a întîlnit în cîteva rînduri.

Semnalăm, aşadar, această carte, un fel interesant de a vedea poezia şi pe cei care o scriu, şi ca un îndemn la lectură.

 

Nastasia Savin, Mixaje, cuvînt înainte de Liviu Manciu, Editura Ştef, Iaşi, 2015, 90 p.

 

Un grupaj de texte, de „mixaje” (majoritatea publicate în diverse reviste constănţene, mai ales „Ex Ponto”, dar şi din ţară) pe care le-am putea încadra în diferite feluri, şi care, în viziunea Nastasiei Savin, adunate laolaltă creionează şi un interesant puzzle de idei. Unele pleacă de la cartea vreunui autor (majoritatea dobrogeni, dar nu numai – Daniel Turcea, Ovidiu Dunăreanu, Sorin Roşca, Cassian Maria Spiridon, Mariana Cuşa, Ştefan Cucu, Daniela Varvara, Şerban Foarţă, Mircea Bîrsilă, Alex Ştefănescu ş.a.), altele sînt, poate, mai degrabă, eseuri pornind de la diferite teme/ idei, feluri de a vedea/ face consideraţii pe marginea vreunui subiect sau altul (exemple: Muzica ca art deco în Moarte la Veneţia, De ce este bine să fim proşti, Eseu – final de roman).

Autoarea se apleacă asupra diverselor creaţii ale unor scriitori care scriu în cele mai variate feluri (de la lirică niponă la proză/ roman, critică, articole pe varii teme ş.a.), abordînd domenii diverse, în tot atîtea nuanţe ale felului de a vedea lumea prin scris. Iată, pe scurt, şi cu titlu de exemplificare, cam cum scrie Nastasia Savin despre aceşti autori şi cărţile lor: Daniel Turcea (volumul Entropia; cel mai amplu text din această carte), ale cărui versuri, în viziunea autoarei acestui „mixaj”, „sînt străbătute de la un capăt la altul de o interesantă structură geometrică a imaginarului”, în „îmbinări postmoderne într-un stil propriu, totul desfăşurîndu-se pe un fundal baroc-oriental”; Alex Ştefănescu (antologia de „articole scrise în ultimii 25 de ani, altele decît cele de critică literară” Texte care n-au folosit la nimic): „universul prezentat” în această carte „este reconstituit în toate înţelesurile, printr-un joc subtil, cu toate straturile de semnificant”, iar în volum „se poate identifica un proces de autoregenerare prin actul scriiturii”; Şerban Foarţă, care, în Test pentru domnişoarele prinţese, „aduce în discuţie problematica cunoaşterii prin punerea în acord a ecuaţiei transformării”; Cassian Maria Spiridon (poeme în balans) – „poetul crede în poezie, îi apără cauza”; şi „descrierea logosului rupe continuitatea realităţii, avansează o viziune proprie asupra lumii, se revendică de la o estetică în care gravitatea stă sub semnul anodinului”; Sorin Roşca, a cărui poezie este „una antipoetică, de o sinceritate crudă, discursul liric este axat pe ironie, autoironie, intertextualitate”; Ovidiu Dunăreanu (Oglinzile memoriei), „un scriitor incomod”, „înclinat să spună lucrurilor pe nume”,  care „propune un exerciţiu de retragere în sine pentru a oferi posibilitatea redescoperii în Împărăţia verii”.

Sînt cum am spus, alegeri diverse, parte poate dictate de cerinţa/ dorinţa de a fi aproape de peisajul literar local şi felul în care se manifestă autorii dobrogeni/ constănţeni, altele ţinînd probabil de o grilă de lecturi pe care şi-a alcătuit-o Nastasia Savin, dar care, prin aceste texte (dar şi altele pe care le-am citit în varii împrejurări, de-a lungul timpului), arată că este pe un drum al său întru înţelegerea universului aparte al cărţilor şi autorilor lor.

Una peste alta un „mixaj” de texte care relevă o voce de urmărit pe viitor, care s-a afirmat (şi) în peisajul publicistic/ al criticii de la Pontul Euxin.

 

 

Valeriu Cîmpeanu, Viaţa ca o sfîrtecare, prefaţă (Derogare la rigoare): Ioan Holban, Editura TipoMoldova, Iaşi, an neprecizat, 180 p., Lumini peste timp, poeme aforistice, prefaţă (Valeriu Cîmpeanu – o voce în Agora): Valentin Talpalaru, Editura TipoMoldova, Iaşi, an neprecizat, 170 p., Alooo, mă aude cineva, Editura TipoMoldova, Iaşi, an neprecizat, 140 p.

 

Semnalăm trei volume apărute recent sub semnătura lui Valeriu Cîmpeanu (primul şi cel de-al treilea în colecţia Opera omnia a editurii ieşene, doar că în seriile de poezie contemporană, respectiv publicistică şi eseu contemporan), un autor prolific (V. Talpalaru: „unul dintre cei mai prolifici autori pe care îi cunosc. Scrie într-un adevărat delir, dintr-un preaplin a cărui forţă nu o poate controla. Dar, forţînd oximoronul, un delir lucid.”) Poate şi pentru că, atît în poezie, cît şi în proză ori alte genuri pe care le abordează, autorul este într-o continuă „ceartă” „stimulat” de ce se petrece în jur, de felul în care se întîmplă toate în politică, în societate, în viaţă. „Ceartă” cu cei care ar trebui să facă lucrurile mai bine, cu semenii, cu divinitatea („îmi place să cred că sînt singurul scriitor din lume care m-am certat cu Dumnezeu în peste zece volume” […] „cred că mă va ierta pentru sinceritatea mea”), cu…

Pe scurt despre cele trei volume, în ton cu cerinţele rubricii: Alooo, mă aude cineva (începe cu un cuvînt al autorului, apoi un excurs biografic iniţial) cuprinde eseuri pe teme de actualitate despre felul în care trăim astăzi, într-o societate în care abuzurile de tot felul care se petrec într-o societate („condusă”, subliniază autorul, de cei aleşi cu cinism, cu prea puţină moralitate, incompetenţă în cel mai „fericit” caz), tot mai dezamăgită şi din punct de vedere politic, dar nu numai. Iar Valeriu Cîmpeanu vorbeşte şi de cazuri concrete, despre cei pe care-i socoteşte vinovaţi, cu nume şi prenume şi diverse „exemple”. În Lumini peste timp are modul său personal de a scrie „poeme aforistice”, cu tot felul de tematici, de la condiţia umană la cea a multora dintre românii de azi („fugim disperaţi peste hotare/ lăsîndu-ne părinţii şi copiii în cruntă disperare”…) la „discuţia/ cearta” cu divinitatea („De m-ar lua Dumnezeu de-a dreapta/ Sa, multe rele aş îndrepta”…). Şi în Viaţa ca o sfîrtecare Valeriu Cîmpeanu are felul său de a „lupta” de a se răzvrăti de a căuta propria cale de înţelege cu sine, cu lumea şi cu Domnul (pe care-l interpelează: „Cînd ne-ai dat cuvîntul, Doamne/ au poate te-ai mai gîndit/ căci chiar şi împotriva Ta/ poate fi El folosit? – Interpelare). Notăm că Valeriu Cîmpeanu subliniază de mai multe ori locul divinităţii în viaţa sa, în binele pe care îl revarsă asupra oamenilor, dincolo de toate încercările („Doamne, minunea mea de cuget şi simţire”). În poezie vedem şi un alt fel de a scrie, din mai multe puncte de vedere (începînd poate, cu tenta de oralitate) decît în eseurile sale, ne întîlnim şi cu un alt registru, în care, de pildă, ar putea surprinde prin sensibilitate cele cîteva poeme despre iubire/ femeie.

Valeriu Cîmpeanu nu îşi doreşte să treacă indiferent şi la voia altora prin viaţă. Poate că de aici pleacă toate, la el, inclusiv dorinţa de a scrie tot ceea ce gîndeşte. Este un om preocupat (şi revoltat, cînd e cazul – adică cel mai adesea, în viziunea sa) de felul în care trăieşte, de motivele pentru care paşii săi în viaţă sînt astfel, pe acest drum şi nu altul, şi în plan personal şi social, punînd „un pic de suflet” în tot ce-a scris, flămînd de Domnul (Flămînd de Tine), şi încercînd să înveţe din toate. În fond, asta şi spune într-un text cu care deschide Lumini peste timp: „Libertatea de-a spune tot, ăsta-i sensul de-a trăi şi a Fi în Marele Tot!”

 

Cristian Harnău, „Armata luminii”, Editura PIM, 2017, 296 p.

 

Sînt multe lucruri legat de care nu am ajuns, poate, încă, la dezvoltarea ştiinţifică şi/ sau spirituală prin care să avem acces la cunoaşterea şi înţelegerea lor. La urma urmelor, aceasta ar putea parte din miresmele misterelor pe ni le oferă viaţa. Sigur, fiecare dintre noi avem percepţia noastră şi felul nostru a de vorbi despre toate acestea, despre „lumina” şi „întunericul” care „împart” „universul” într-un mod pe care încă sîntem departe de a-l cunoaşte cu adevărat.

Unul dintre cei care au ales să scrie, în maniera în care vede el lucrurile, despre această „Reală Încleştare dintre Întuneric şi Lumină” este Cristian Harnău. Din datele biobibliografice pe care le oferă aflăm că s-a născut la Iaşi, că „majoritatea poemelor sale au fost scrise în anii de liceu” (a absolvit liceul cu partea a doua de profil filologic, apoi o facultate tehnică), că a debutat în volum la 52 de ani (şi din cauza, după cum afirmă, „Cenzurii Comuniste, Cenzurii Non-Valorii” sau/ şi a „Invidiei Unora dintre Colegii de Breaslă din Acea Vreme” – motive pentru care este, cităm,  „Prea Puţin Cunoscut în Literatura Română”), că lucrează în Moldova de peste Prut în diferite domenii, parte legate de artă, militează pentru Unire ş.a.

Dar, întorcîndu-ne la acest volum despre care aflăm că este „ediţia a 5-a în limba română”, şi pentru că revista noastră nu vrea să obtureze cunoaşterea felului în care vede Cristian Harnău lumea, dincolo de faptul că autorul nu a fost ajutat nici din punct de vedere al tehnoredactării, să spunem că este, totodată, şi o „culegere” compozită de „mesaje”. Sînt reunite fotografii (alăturate unor „relatări” diverse, prezentate în maniera proprie autorului) prin care doreşte să susţină cele afirmate, un „apel” legat de „armata luminii” („Autorul foloseşte Prilejul Editării Ediţiei a 5-a a Acestei Cărţi pentru a adresa Rugămintea Tuturor Persoanelor care deţin Documente Fotografice Autentice care demonstrează Existenţa Armatei Luminii, precum şi Toate informaţiile Legate de Realizarea Acestora”… etc.), la explicarea/ definirea „Armatei Luminii” („O Denumire absolut originală şi descoperită de Autorul Acestui Volum: există deja şi alte Denumiri Date de Alţi Oameni, puţini într-adevăr, care şi-au dat seama de Existenţa Reală a Armatei Luminii”, care „luptă pentru Anihilarea, Distrugerea sau Atenuarea Tuturor Forţelor Distructive şi Negative, care se pot numi şi Forţele Întunericului, care acţionează în Toate Universurile” etc. etc.) şi, după cuvîntul înainte al autorului pentru fiecare ediţie anterioară, textele versificate propriu-zise, uneori cu explicaţii ale sale, despre tema avută în vedere.

Aşadar, acestea fiind spuse, revista şi-a făcut datoria de a nu obtura cititorului cunoaşterea felului în care vede Cristian Harnău lumea. De aici încolo eventualii cititori vor decide ce şi cum, iar noi încheiem, şi cu titlu de exemplificare, cu un fragment mai amplu dintr-un text din volum, din chiar deschiderea capitolului I, Apocalipsa: „Era demult, în Proximitate,/ dar respirînd în Realitate,/ O Comunitate de Oameni Primari/ cu Suflete Abia Formate,/ care trăiau cu Ideea de Libertate,/ se păcăleau Unii pe Alţii/ cu Ideea de Dreptate/ şi căutau Adevărul/ în Cărţi şi Tratate…//[…] Printre Ei, trăia şi Un Biet Poet,/ considerat de Toţi un Desuet,/ Prea Sonor şi Moralizator,/ care abia Zilele îşi Ducea,/ căci în Modestie Extremă Trăia,/ şi deşi Uitarea Nepăsătoare/ îl înconjura/ Toată Ziua scria şi gîndea”…

Aşadar, dragă cititorule, acum ştiind despre ce este vorba, ai cale deschisă spre eventuala înţelegere a viziunii lui Cristian Harnău despre „Armata Luminii”… şi altele…

Revista indexata EBSCO