Jun 19, 2017

Posted by in ARTE

Ștefan OPREA – Regizori regizînd, regizori cuvîntînd

 

Doi teatrologi de prestigiu internaţional, profesori universitari, autori de remarcabile studii teatrale publicate în cărţi şi reviste de mare circulaţie – Maria Şevţova şi Christopher Innes – au adunat într-un volum dialogurile despre teatru pe care le-au avut cu nouă regizori – celebrităţi contemporane care au dat tonul, dar au şi practicat constant, în arta spectacolului, înnoirea, deschiderea de perspective inedite, originale, atît în teatrele europene, cît şi în cele americane. Iată numele acestora (în ordinea în care sînt paginate dialogurile în volum): Eugenio Barba, Lev Dodin, Declan Donnellan, Elizabeth LeCompte, Robert Lepage, Simon McBurney, Katie Mitchell, Peter Sellars şi Max Stafford-Clark.

Versiunea românească* a volumului Directors/ Directing. Conversations on the theatre, Cambridge University Press, 2009, este datorată teatrologului Edith Negulici şi apărut cu sprijinul Uniunii Teatrale din România (UNITER), în colecţia (seria) Mari regizori ai lumii (coordonată de Florica Ichim).

Alegerea celor nouă directori de scenă este astfel motivată de autorii dialogurilor: „Aceşti regizori şi-au dezvoltat pînă la performanţă propriul stil teatral şi au influenţat pe plan naţional şi internaţional o serie de ample practici teatrale”. Fiecare oferă – în discuţia provocată de autori – o analiză fascinantă a propriului proces de creaţie, încît volumul dezvăluie lumea complexă a regizorilor de teatru, relaţiile lor cu  dramaturgii, scenografii şi actorii.

Venind în întîmpinarea celor care vor să cunoască, să afle cît mai mult despre lumea teatrului contemporan, Maria Şevţova şi Christopher Innes prefaţează fiecare dialog cu o introducere în opera regizorului, iar la finalul convorbirii adaugă o teatrografie cronologică şi o bibliografie selectivă, ceea ce rezultă din această însumare fiind un profil cvasicomplet al fiecăruia din cei aleşi să ilustreze ţinuta artistică şi direcţiile de evoluţie ale teatrului în primele două decenii ale secolului. Iar din convorbirile propriu-zise cititorul se poate informa substanţial asupra procesului de creaţie, poate descoperi şi înţelege nu doar miracolul acestuia, ci şi eforturile adesea epuizante pe care le pretinde.

O idee dominantă circulă în paginile volumului peste „statuia” fiecăruia dintre cei profilaţi prin dialog: ideea de continuitate, de proces neîntrerupt, de preluare creatoare a tot ce oferă tradiţia artei spectacolului prin marii ei înaintaşi. Oricît este de mare şi de preţuit un Lev Dodin, de pildă (cu Malîi Drama Theatre Sankt-Petersburg), el, ca şi înaintaşul său Iuri Liubimov, îşi recunoaşte rădăcinile în marea tradiţie a creatorilor ruşi (Stanislavski, Meyerhold, Vahtangov). Şi Peter Sellars, celebru prin inovaţiile sale avangardiste, îşi aminteşte adesea cu respect de Meyerhold şi Grotowski, ca şi Eugenio Barba, pe care tot Grotowski l-a ajutat să-şi perfecţioneze viziunile şi metodele (în ciuda faptului că sînt apropiaţi ca vîrstă). Legătura cu generaţia precedentă o face şi Max Stafford-Clark, adeptul teatrului bazat pe text, cu rol  excepţional în dezvoltarea noii dramaturgii – spre deosebire de Robert Lepage, de pildă, care, polivalent, îşi scrie, regizează şi interpretează propriile scenarii, transmiţînd noii generaţii această posibilă cale de urmat.

Fără excepţie, dialogurile sînt alerte, dense, animate de idei fundamentale despre teatru şi arta regiei, rezultînd din ele o prezentare aprofundată a surselor creativităţii fiecăruia dintre convorbitori. Iar între aceştia cititorul avizat poate descoperi nu doar trăsăturile esenţiale de stil şi viziune care îi diferenţiază, ci şi multe elemente comune, multe conexiuni. Între  Donnellan şi Dodin, de pildă, sau între cei care ai creat spectacole pe aceeaşi scenă: Katie Mitchell, McBurney, Lepage, Donnellan (la Royal National Theatre din Londra) sau Sellars, Lepage şi Dodin (la Barbican Centre din aceeaşi metropolă). Aceste scene, ca şi The MC93 Bobigny sau Théître des Bouffes Du Nord de la Paris, ţin la curent publicul cu ceea ce se întîmplă, ca proces înnoitor, în teatrul contemporan, propunîndu-i în prim-plan pe directorii de scenă aici amintiţi, dar şi pe alţii de aceeaşi statură artistică sau aflaţi în devenire.

Atît pentru cunoscătorul de teatru, cît şi pentru cel doritor  de a afla şi a cunoaşte, convorbirile din acest volum sînt de mare interes prin dinamica şi profunzimea ideilor, prin sinceritatea mărturisirilor la care autorii ştiu să-i provoace pe interlocutori. Aproape nimic din ceea ce înseamnă act de creaţie teatrală, relaţie a directorului de scenă cu colaboratorii, cu managerii teatrali, cu publicul spectator nu rămîne înafara comentariilor. Întrebările care le sînt  adresate creatorilor pătrund în intimitatea procesului de creaţie, abordează aspectele cele mai diverse ale fenomenului teatral şi ale lumi teatrale, iar răspunsurile dezvăluie aspecte adesea surprinzătoare din intimitatea muncii de creaţie, a relaţiilor implicate în proces, din tainele gîndirii, viziunilor, incertitudinilor, căutărilor, nemulţumirilor şi triumfurilor de care, nu o dată, au parte marii oameni de teatru pe care îi întîlnim în acest volum. Iată, de pildă, cît de provocatoare este Maria Şevţova în dialogul cu Eugenio Barba: Mi-aţi spus într-o conversaţie anterioară […] că pentru noi este important să evadăm din propria cultură. Vă rog să explicaţi afirmaţia, pentru că, altfel, v-aş putea contrazice susţinînd că nici nu putem şi nici nu e necesar să evadăm din propria cultură. Răspunsul regizorului e deosebit de interesant – un adevărat eseu despre identitate şi diversitate (…identitatea noastră este biografică-istorică şi totuşi aven tendinţa să ne lăsăm propria biografie specifică să coincidă cu un concept generalizat, complex, al culturii sau al ţării în care trăim…). Din păcate, nu ne îngăduie spaţiul să reţinem mai mult din acest răspuns sau din altele de aceeaşi provocatoare originalitate. Totuşi, o frază despre munca sa: Concret, atunci cînd încep un spectacol, întîi trebuie să vibrez. Trebuie să am un punct de plecare – anumite poveşti, soluţii de spaţiu sau probleme tehnice pe care să nu ştiu să le manevrez, care mă tulbură şi mă fac să mă simt nesigur. E un proces ambiguu…

Deosebit de utilă este, apoi (mai ales pentru cei din învăţămîntul teatral), mărturisirea lui Lev Dorin despre felul cum îşi alege candidaţii pentru şcoala sa de actorie, cît de atent şi de răbdător trebuie să fie examinatorul pentru a nu greşi; el relatează cazul unei tinere candidate pe care în primul moment a vrut s-o respingă pentru că arăta rău şi „recita cu patos” poezii îngrozitoare. Stînd mult de vorbă cu ea, punînd-o să-şi schimbe îmbrăcămintea şi coafura şi dîndu-i să citească la prima vedere alte poezii, şi-a dat seama că are calităţi. A acceptat-o şi candidata a devenit cu timpul o actriţă celebră.

Şi celălalt autor al volumului, Christopher Innes, ştie să-i provoace pe interlocutori cu întrebări ce presupun răspunsuri dezvăluitoare, mărturisitoare: Credeţi că rolul dumneavoastră, în calitate de regizor, este să căutaţi soluţia cea mai complicată? Răspunsul regizorului Max Stafford-Clark este pozitiv (Da), dar foarte interesantă este motivaţia (vezi pagina 22).

Tot Ch. Innes îl provoacă şi pe Peter Sellars la mărturisiri şocante. Iată: …teatrul dumneavoastră tinde să fie plin de violenţă emoţională, chiar de reacţie viscerală, care nu lasă prea mult loc  scopului pe care tocmai îl descriaţi. Nu numai pentru că e scurt, ci mai ales pentru că ilustrează o concepţie contradictorie prezentă în arta spectacolului contemporan, reţinem în întregime răspunsul regizorului Peter Sellars:  Spectacolele mele tind să aibă un efect extrem de puternic şi deseori 70% dintre spectatori pleacă în fiecare seară în timpul reprezentaţiei. Dar la „Neguţătorul din Veneţia”, „Perşii”, „Copiii lui Hercule” se strînge public. Cel mai frumos lucru la teatru nu e ceea ce gîndesc oamenii – niciodată nu mă preocupă dacă aplaudă sau nu la sfîrşit. Pot să plece, nu mă interesează ce gîndesc. Pentru mine totul începe a doua zi de dimineaţă, cînd cineva sună pe altcineva drag şi-i spune: „Aseară am văzut cel mai incredibil lucru. A fost oribil!” Sau: „A fost minunat!” şi îi descrie spectacolul la care a participat. Spectatorul devine creator, artist, pe măsură ce descrie spectacolul văzut.

Asemenea pagini sînt multe în volumul de faţă, iar intervievaţii, prin ceea ce spun, prin sinceritatea cu care îşi dezvăluie personalitatea creatoare, ne devin apropiaţi, unii chiar ne fascinează.

În finalul volumului sînt prezentaţi şi cei doi autori în miniCV-uri cuprinzînd date esenţiale ale activităţii lor şi liste (selective) de lucrări despre teatru. Dacă dintre cărţile lui Ch. Innes încă nu s-a tradus nimic la noi (cu excepţia lucrării la care ne referim aici), unele, foarte importante, ale Mariei Şevţova se află deja în bibliotecile noastre, în variantă românească: Robert Wilson şi Calea spre performanţă: Dodin şi Teatrul Malîi – ambele datorate Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi editurii Cheiron (2007 şi, respectiv, 2008), precum şi Cincizeci de regizori-cheie ai teatrului apărută la Ed. Unitext, Bucureşti în 2010.

Şi traducătoarea Edith Negulici este prezentată cu date ample despre activitatea ei în zona teatrului.

Nu pute încheia fără a cita două fraze ale Mariei Şevţova (în „Cuvînt înainte”), care, în trecere, dar cu sinceritate, aduce un omagiu artei regizorale româneşti: România excelează în tradiţia marilor regizori de teatru, a căror valoare este recunoscută internaţional. Prin urmare, nu e deloc surprinzător ca cititorii români să fie interesaţi de interviurile cuprinse în această carte…

Este şi motivul care ne-a determinat să o prezentăm aici.

 

* Maria Şevţova, Christopher InnesRegizori regizînd. Dialoguri despre teatru, Editura Cheiron şi Fundaţia Culturală „Camil Petrescu” – Revista „Teatrul azi” (supliment), Buc.,2016, 240 pp.

Revista indexata EBSCO