Jun 19, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Simona MODREANU – 50 de nuanțe de negru (I)

 

Poate că se întîmplă ceva cu negrul şi albul în această nouă carte.
Jean Echenoz, despre romanul Les grandes blondes

 

Întrebarea mi-am adresat-o mie însămi mai întîi: de ce oare citesc atît de multă literatură poliţistă în anii din urmă, cu o plăcere iniţial disimulată, uşor vinovată, apoi tot mai evidentă şi mărturisită?

Ei bine, într-un prim moment, e pentru că am găsit acolo un răspuns la înclinaţia mea personală pentru lucrurile rare, unice, la limita neverosimilului, complexe, aiuritoare neaşteptate, sofisticate, baroce, cu reguli flexibile, dar vizibile… şi aşa mai departe. Dar altfel, nu cred că sunt singura care, ascultînd sau citind poveştile copilăriei, în care figurau obligatoriu o uşă sau un teritoriu interzise, îşi dorea cu ardoare un singur lucru: să pătrundă dincolo! E în natura umană această nevoie de a străpunge misterul, după cum e în natura divină să ne ofere această libertate. Cu toate consecinţele ce decurg de aici…

Fapt e că extraordinarul succes al romanului (neo-)negru, galben, de suspans, thriller etc., de la Edgar Allan Poe, Agatha Christie şi Arthur Conan Doyle, pînă la San-Antonio, trecînd prin Arturo Perez Reverte, Miguel Angel Montalban, Leonardo Sciacia sau Andrea Camilleri, pentru a culmina cu avalanşa nordică, acest succes desemnează, pur şi simplu, ceva ce merge mult dincolo de o frivolitate aparentă. Iar acest ceva se citeşte şi se rosteşte în această nebuloasă de genuri si subgenuri romaneşti pe care le regrupăm convenabil sub generoasa (şi reducţionista) etichetă de roman poliţist, ce pare să-şi fi găsit o formulă narativă înglobantă, susceptibilă de a răspunde numeroaselor noastre aşteptări.

Psihologii ar vedea cu siguranţă aici mai multe nuanţe, dar e de netăgăduit că acest tip particular de defulare reprezintă şi o supapă, o cale de ieşire din violenţa unei lumi care explodează şi se fărîmiţează peste tot. Ca în jocul de şah, există un transfer de agresivitate şi o astîmpărare decalată a unui anume soi de sete. Nu e nevoie să consulţi statistici savante pentru a constata că o societate care funcţionează impecabil e destul de săracă în literatură poliţistă. O mentalitate mai curînd consensuală şi nişte peisaje idilice nu prea se împacă cu explorarea tenebrelor sufletului individual sau colectiv. Nu există, după ştiinţa mea, mari autori elveţieni de povestiri poliţiste sau de romane de serie neagră. Dimpotrivă, aş spune, poate că nu e chiar întîmplător dacă sir Arthur Conan Doyle, excedat el însuşi de intrigile repetitive ale lui Sherlock Holmes, hotărăşte ca maestrul investigaţiei şi duşmanul său favorit, nu mai puţin dotatul profesor Moriarty, să-şi găsească moartea într-o înfruntare finală în Alpii elveţieni (în nuvela publicată în 1893, intitulată Ultima problemă).

Desigur, lucrurile încep să freamăte şi în sectorul vacii care rîde (tot mai negru), îndeosebi prin acele colţuri de pajişte unde elveţienii sunt prin definiţie imbatabili, anume cel al turpitudinilor bancare (ca în romanele lui Martin Suter, care publică la editorul francez Christian Bourgois). Cert e că genul rămîne o expresie predilectă, şi tot mai complexă, a unei lumi strîmbe, care se clatină şi scîrţîie din toate încheieturile. Mi s-au părut edificatoare în acest sens cuvintele unui autor foarte interesant, Arnaldur Indridason, care a fost în 1997 primul islandez ce a îndrăznit să se lanseze în romanul poliţist, gen dispreţuit la vremea aceea în această ţărişoară austeră şi cuminte, unde criminalitatea a fost mereu extrem de scăzută pînă în 2003, dată la care ţara basculează într-un regim neoliberal. Iar situaţia s-a degradat progresiv pînă la criza din 2008. Să fie, oare, acesta motivul pentru care romanele poliţiste cunosc un succes crescînd în Islanda? Nu este imposibil. În 2008, Arnaldur Indridason îi mărturisea lui Mikaël Demets, pentru evene.fr, că „islandezii au crezut mult timp într-un fel de inocenţă a societăţii lor. Se petreceau prea puţine lucruri reprobabile, iar puţinele fapte diverse existente nu puteau da naştere unor istorisiri poliţiste”.

Prin urmare, trebuia explorat altceva pentru a capta interesul cititorilor din micuţa lui ţară, foarte exigenţi de altfel, singurii pentru care scrie acest personaj original, amator de cap de oaie fiert: „Pentru a fi credibil într-o ţară unde au loc puţine evenimente din perspectivă criminală, a trebuit să găsesc altceva decît împuşcături sau crime în serie. M-am focalizat pe confruntările interne ale personajelor”, conchide creatorul lui Erlendur, un inspector singuratic, chinuit, hăituit de dispariţii şi totuşi complice – involuntar? – al unui fel de poveste de dragoste subterană cu ţara sa. Mai mult decît la alţi mari autori nordici, traduşi şi ridicaţi în slăvi în întreaga lume, în romanele lui Arnaldur, sau ale mai tinerei sale compatrioate, Yrsa Sigurdardottir, se alunecă imperceptibil de la povestirea poliţistă la ceea ce se petrece împrejur. Unghiul de filmare se deplasează şi accentul nu cade decît pasager, cînd şi cînd, pe investigaţia în curs, în vreme ce peisajele, mecanismele intime ale societăţii islandeze şi frămîntările personajelor urcă la suprafaţa naraţiunii. Studiile ne spun că există astăzi circa zece autori islandezi de romane poliţiste şi că turismul internaţional a explodat în ultimii ani, numărul vizitatorilor friguroasei insule depăşind de patru  ori numărul locuitorilor. Hazard? Raţiuni economice? Curiozitate subită? sociologii şi istoricii literaturii ar putea furniza explicaţii, dar coincidenţele sunt rareori întîmplătoare…

Trebuie spus, de asemenea, că, în decursul secolelor XX-XXI, mai cu seamă în Occident, romanul poliţist s-a schimbat pînă la a-şi pierde treptat şi maniheismul şi, implicit, dimensiunea morală; această evoluţie este perceptibilă îndeosebi în caracterizarea personajelor: silueta netedă a detectivului inteligent, vertical şi cinstit este înlocuită de personaje mai puţin recomandabile, de oameni neliniştiţi, suciţi, instabili, pradă unor probleme familiale sau existenţiale legate adesea de alcool şi de droguri, în vreme ce „răii”, hoţii sau asasinii ajung în prim-plan.

Am văzut astfel, în special în Franţa, cum centrul de interes al anumitor ficţiuni poliţiste se deplasează de la detectiv la criminal, care devine adesea vedeta, ridiculizîndu-l pe cel dintîi. Fantômas al lui Pierre Souvestre şi Marcel Allain, apărut în 1911, era un adevărat geniu al răului, care a băgat în sperieţi întreaga ţară, la fel cum a făcut-o şi Chéri-Bibi al lui Gaston Leroux, iar odată cu Sfîntul lui Leslie Charteris şi cu Arsène Lupin al lui Maurice Leblanc (1905) apărea tipul nou al tîlharului gentleman şi justiţiar.

Am putea aproape vorbi de „foştii ticăloşi”, căci dihotomiile radicale s-au şters, cei „buni” au felurite atribute nefrecventabile, iar cei „răi” au cu toţii rădăcinile smulse sau zdrobite, traumatisme personale care, desigur, nu le justifică crimele, dar aruncă o lumină mult mai complexă asupra lor. De o parte şi de alta ne apropiem periculos, vertiginos, de o linie de demarcaţie care aproape că nu mai există, care devine mai curînd o linie de fugă… Relativismul generat de postmodernitate, globalizarea ce transgresează şi traversează norme şi tabuuri, precum şi discursul corectitudinii politice au făcut ca aceste contururi ale Binelui şi Răului să fie astăzi mult mai difuze, ba chiar confuze, şi ca toate bolile societale să se reflecte de minune în această imagine anamorfică a realităţii.

Şi, de fapt, ne putem cu îndreptăţire întreba dacă trăsăturile „clasice” ale romanului poliţist au existat vreodată altundeva decît în schemele criticilor, trăsături pe care Tzvetan Todorov le sintetizează în Poetica prozei, preluînd regulile mult mai numeroase repertoriate de S.S. Van Dine, un autor de romane poliţiste din anii 1920, şi pe care le rezumă în 8 puncte: 1) Romanul trebuie să aibă cel mult un detectiv şi un vinovat, şi cel puţin o victimă (un cadavru). 2) Vinovatul nu trebuie să fie un criminal profesionist; nu trebuie să fie detectivul; trebuie să ucidă din raţiuni personale. 3) Dragostea nu-şi are locul în romanul poliţist. 4) Vinovatul trebuie să aibă o anumită anvergură: a) în viaţă: să nu fie vreun valet sau vreo femeie de serviciu; b) în carte: să fie unul din personajele principale. 5) Totul trebuie explicat în chip raţional; fantasticul nu este admis. 6) Nu-şi au locul descrierile sau analizele psihologice. 7) Romanul trebuie să se conformeze următoarei omologii, în ce priveşte informaţiile despre istorisire: autorul & cititorul = observatori independenţi; vinovatul & detectivul = ambii puternic implicaţi în povestea crimei. 8) Trebuie evitate situaţiile şi soluţiile banale.

Cu excepţia ultimului punct şi a cîtorva conformităţi de parcurs iniţial, cred că nici unul din romanele poliţiste despre care se vorbeşte încă nu s-a supus acestor constrîngeri teoretice. Şi cu siguranţă nu a fost cazul după a doua jumătate a secolului al XX-lea. Ba chiar înclin să văd aici unul din principalele privilegii şi atuuri ale acestui gen sau subgen literar, care a ştiut să impună de la bun început o schemă la care nu a aderat niciodată în fapt. A devenit totodată lada de gunoi şi turnul de fildeş al literaturii, căci orice poate fi introdus în el, fără teama de a fi plesnit peste degete de unii guru ai criticii, care veghează încă la o presupusă puritate a romanului. Ceea ce este, de altfel, discutabil, căci amestecul genurilor e oricum la ordinea zilei. Dar există amestec şi amestec. Pentru a spune astăzi tot ceea ce gîndeşti despre resorturile societăţii, despre ideologiile în declin, despre conştiinţele mînjite ale celor care ne guvernează, despre principiile de viaţă devenite principii de moarte, despre absenţa reperelor absolute, despre derapajele democraţiei şi imbecilitatea convenţiilor de convieţuire care inhibă şi sufocă individualitatea, creativitatea, respectul autentic, pentru toate acestea, te poţi mult mai uşor servi de acoperirea unei intrigi poliţiste, eventual cu cîteva tuşe de suprarealism sau magie.

E drept că, în ciuda nenumăratelor entorse la regulile genului, romanul poliţist, fie el negru, galben sau roşu, are cel puţin două constante fundamentale: o structură şi o miză (ca să nu spunem un mesaj). Îl regăsesc aici pe Thomas Narcejac, profesorul de filosofie (autor, alături de Pierre Boileau, a numeroase naraţiuni poliţiste din seria Sans-Atout, de exemplu), care a redactat şi el mai multe lucrări teoretice consacrate genului de care ne ocupăm aici, unde afirmă, printre altele: „Descoperisem că, negru sau clasic, romanul poliţist nu se poate lipsi de un mister, de o anchetă, de martori adevăraţi şi falşi. Altfel spus, el nu se concepe decît pornind de la o structură ce poate fi mlădiată, dar nu suprimată.”

 

Revista indexata EBSCO