Jun 19, 2017

Posted by in MOZAIC

Marius CHELARU – De odinioarã, cãtre mîini

 

Sînt puţine momentele în care crezi, poate chiar simţi cu adevărat că ai păşit dincolo de perdeaua timpului, simţind din plin şi briza prezentului, cînd te afli în preajma unui om aparte. Unul dintre aceste „momente” de care am avut parte a fost cînd am ajuns în Paris, pe Rue du Bac, o stradă cu clădiri vechi, de pe zidurile cărora mi se părea că, în clar-obscurul înserării, cu greu zgomotul maşinilor risipeşte umbrele trecutului, deşi prezentul te inundă şi prin toate firmele şi reclamele luminoase de pe bulevard ori de la micile buticuri nu prea depărtate, şi prin multe alte detalii pe care însă parcă nu ai vrea să le vezi atunci.

Acolo am întîlnit-o pe Nadine Lefebure, atunci trecută de nouăzeci de ani (născută în 3 iunie 1920, la Paris), dar care, deşi se mişca şi mai greu ca altădată (toată viaţa a avut probleme în acest sens din cauza unei afecţiuni a sistemului osos care o determina să stea mai mult întinsă sau pe scaun decît să umble), avea aceeaşi dorinţă evidentă de a vorbi despre amintiri, despre poezie, despre viaţă, despre viaţa ei, despre cei pe care i-a cunoscut.

Am petrecut în acele zile ore în şir (unele împreună cu Marilena Lică Maşala, bună parte doar eu cu Nadine) vorbind despre tinereţea sa, război, cum s-a schimbat lumea şi cum vedea ea aceste schimbări, despre prietenii de atunci, unii avangardişti/ suprarealişti. Mulţi, în timpul celui de al doilea război mondial, nu au supravieţuit arestărilor, deportărilor, bombardamentelor, dar cei care nu au fost mobilizaţi, printre aceştia şi Nadine, au colaborat şi la organizarea împotrivirii şi apoi la lupta împotriva naziştilor ocupanţi, în Rezistenţă. Textele lor, articolele, versurile, desenele, ilustraţiile lor au fost publicate în revista „La Main à plume”[1].

(În anul 2008 a văzut lumina tiparului la Editura Syllepse „La Main à plume. Antologia suprarealismului sub Ocupaţie”[2], alcătuită de Anne Vernay şi Richard Walter, cu o prefaţă de Gérard Durozoi, care readuce în atenţia cititorilor o imagine interesantă a cum se scria în acele timpuri, în care sînt şi poezii semnate de Nadine Lefebure.)

După război a lucrat în radio, a scris scenarii/ piese radiofonice pentru un post de avangardă (care  a fost „absorbit” mai apoi de „France culture”).

De altfel, mi-a spus zîmbind că în viaţa ei a avut parte de multe momente, de multe întîlniri deosebite, dar, poate, cel mai mult a destinul ei a fost sub semnul mării (a călătorit mult, cu vase cu vele), a teatrului şi suprarealismului.

Născută nu departe de Montparnasse, copilărind în Cartierul Latin, a debutat cînd era foarte tînără încă, în revista de avangardă neo-dadaistă „les Réverbères”. Apoi (după studii de filosofie la Sorbona, şi sub îndrumarea lui Gaston Bachelard), alături de alte nume de rezonanţă, unii şi atunci, alţii (şi) peste ani (între care Jean-François Chabrun[3], Noël Arnaud, Christian Dotremont, Robert Rius şi alţii) a fost co-fondatoare a revistei suprarealiste „La Main à Plume”. Revista a funcţionat între 1941-1944, şi la ea au participat/ colaborat, între alţii, şi Paul Eluard, Pablo Picasso, Maurice Blanchard şi alte nume ale suprarealismului de atunci. Cînd am întîlnit-o rămăsese singura supravieţuitore a acestui grup. (În treacăt fie spus, statul francez avea în vedere toate aceste lucruri, apreciind cine este Nadine Lefebure, nu doar pentru cultura franceză, şi suporta, între altele, plata unui ajutor, a unui om care să o asiste în privinţa cumpărăturilor şi altor obligaţii curente, să vegheze la starea sa ş.a.)

Primul său volum, Contes de l’Air et de l’Eau, a apărut la Éditions „Main à Plume”, în 1942.

Mi-a spus zîmbind că va fi pînă în ultima clipă îndrăgostită de mare, arătîndu-mi fotografii, povestindu-mi despre oraşe, locuri, oameni… A călătorit mult pe mări şi oceane cu vasul unui prieten, a văzut multe locuri din lume, în pofida problemelor de sănătate. A scris romane în care vorbeşte mult despre mare (specialiştii spun că este prima femeie care a scris despre mare), primele i-au apărut la Gallimard (Les Portes de Rome, Les Sources de la Mer), şi de aceea, şi pentru scrierile sale i s-a decernat în 2008 premiul „Femeile şi marea”, în Elveţia.

Placheta aceasta (care a constituit pretextul pentru aceste rînduri, pentru că de fapt gîndul m-a dus mai degrabă la acele timpuri în care oameni din toată lumea, inclusiv din România, şlefuiau în alte faţete strălucitoare gema artei, literaturii) mi-a dăruit-o într-o seară de octombrie 2011, în casa sa de pe Rue du Bac. De l’hier au demain, a apărut în 2012. De altfel, Nadine spune zîmbind că azi mai scrie versuri „din cînd în cînd“.[4]

Recitind versurile Nadinei Lefebure („Nous étions/ coques confondues/ lianes enlacés/ Aujourd’hui – déjà – nous serons/ coquilles ou chèvrefeuilles/ et tout ce que le ciel inventera”) îi reauzeam vocea recitînd cu tonul muiat în apele amintirilor, şi-i vedeam strălucirea ochilor cînd îmi povestea despre acea lume în care şi ea, şi ceilalţi, fiecare din „grup”, în felul lui, şi-au construit o viaţă a lor în trupul vieţii care le fusese dat să o trăiască. Ascultînd-o, încercam şi eu să „redesenez” portretul vreunui autor şi în lumina a ce auzeam acolo. Mi se părea şi că îi puteam „desena” cumva cu ochii minţii cum se întîlneau în cafenea şi vorbeau despre un alt fel de frumuseţe a artei, aşa cum nu mai fusese văzută pînă la ei. Parcă o revedeam pe Nadine, tînără poetă, cum îl privea pe Picasso cum îi desena pe o bucată de hîrtie, pe care o păstrase, între alte fragmente din acele vremuri şi din acea lume, sau cum îl vedea pe Tristan Tzara. Ori cum discuta cu cei din grup despre ce şi cum va fi „Main à Plume”…

„Novembre 2006/ La douceur en escale a pesé sur l’aurore/ sous l’orbe matinale des marées océanes/ Ainsi s’en revirent la perle et le silence”… Terminînd aceste versuri Nadine a tăcut, privind dincolo de mine, dincolo de aurul vineţiu al amurgului, tulburat de cernelurile întunericului care se revărsau deja, dincolo de anul în care eram, înapoi, poate la valurile fără de număr pe care le străbătuse în călătoriile sale peste mări şi oceane (pe care, în parte, le-a descris în romanele sale sau a vorbit despre ele la radio sau tv), spre ţărmuri de care îmi povestise fel de fel, cu ochii strălucitori.

Apoi a revenit la anii de dinaintea şi din timpul războiului, la cei care pieriseră cînd ar mai fi avut atîtea de spus. Spre finalul întîlnirii noastre, după ce mi-a vorbit despre mobila sa, despre care o întrebasem, despre Jules Verne, despre Chabrun, Bachelard, despre Picasso, despre… atîţia alţii, despre momentele în care s-a întîlnit cu unii la les Réverbères, şi felul în care a perceput ea, atunci şi mai apoi, în timp, ce trăia şi ce spuneau şi făceau oamenii din jurul său, neo-dadaismul, dadaismul şi pasul spre suprarealism, despre începuturile de la „Main à Plume”, despre chipuri pe care le reţinea legat de o idee anume, despre…

La un moment dat a recitat un alt fragment din De l’hier au demain: „Qui bouscule le Verbe et mène charade,/ en alternance, joue les troubadours de l’espace/ et l’ordonnance du temps qui passe?”

Seara căzuse de mult cînd am plecat, atunci, din acea casă. Nu am mai reuşit de atunci să mai ajung la Nadine, dar, mai zilele trecute, citind cartea unui prieten despre poetici ale sinelui, în care am întîlnit şi nume despre care am discutat cu ea, gîndul m-a dus din nou la fotografiile, cărţile, revistele, ziarele pe care mi le-a arătat, la oamenii despre care mi-a vorbit, la vocea şi la ochii ei, care rămăseseră  tineri.

Sînt puţine momentele poate chiar simţi cu putere că perdeaua timpului s-a ferit o clipă vălurind prezentul şi trecutul în clipe parcă îngemănate cumva. Aşa a fost şi în zilele acelea, în orele de care am avut parte cînd am ajuns pe Rue du Bac, o stradă pariziană cu clădiri vechi, de pe zidurile cărora în clar-obscurul înserării abia-abia zgomotul maşinilor şi clipitul reclamelor poate că risipesc umbrele trecutului. Acolo am întîlnit-o pe Nadine Lefebure, pe care am vrut, acum, şi astfel, să o aduc mai aproape de meleagurile mele, de oamenii de aici, despre care m-a întrebat, şi i-am povestit cîte ceva.

 

Nadine Lefebure, De l’hier au demain, ilustration de la couverture: Christian Deudon, Éditions du Petit Véhicule, Nantes, France, 2011

[1] Numele vine de la Rimbaud, din Une saison en enfer: „La main à plume vaut la main à charrue” (Mauvais sang).

[2] În prezentarea antologiei (La Main à plume, Anthologie du surréalisme sous l’occupation, Éditions Syllepse, 2008) citim: „În 1941, în timp ce André Breton şi numeroşi suprarealişti sînt în exil în America, o mînă de tineri au decis, la Paris, să se reunească cu scopul de a menţine suprarealismul în Franţa ocupată. Cu referire la un vers din Rimbaud (“La Main à Plume vaut la main à charrue”), grupul s-a botezat La Main à plume…[…]. Opoziţia lor nu a fost doar intelectuală, şi această generaţie, de «20 de ani în anii 40» a plătit un tribut greu luptei armate”, mulţi dintre membrii ei nu au mai apucat finalul războiului”. Începută şi terminată în timpul războiului, aventura „La Main à plume” a permis suprarealismului să supravieţuiască, să facă legătura dintre două epoci. Au editat cărţi colective, plachete individuale.

[3] În mai 1944 Chabrun a fost exclus de troţkişti din grup, acuzat fiind de stalinism (Michel Fauré, Histoire du surréalisme sous l’Occupation).

[4] În limba română a apărut cu două scurte selecţii în „Poezia” şi „Kadō”, în traducerea Marilenei Lică Maşala, colaboratoarea de la Paris a revistelor amintite, care, de altfel, a mai vizitat-o şi a mai ţinut legătura cu Nadine Lefebure.

Revista indexata EBSCO