Jun 19, 2017

Posted by in MOZAIC

Bogdan Mihai MANDACHE – Leviatanul /

 

Thomas Hobbes (1588-1679) este unul din filosofii englezi care au marcat veacul al XVII-lea, autor al unei vaste opere filosofice în care a combinat empirismul cu matematica, contribuind la întemeierea concepţiei moderne despre natura cunoaşterii, despre natura omului şi despre existenţă, în general. Thomas Hobbes, un apropiat al puternicei familii a baronilor Cavendish, deveniţi apoi conţi de Devonshire, a întreţinut strînse legături cu mediile carteziene şi galileene; în lungile călătorii pe continent, îl cunoscuse pe Galileo Galilei, apoi stabilise bune relaţii cu Marin Mersenne, discipol şi prieten al lui Descartes, cu Pierre Gassendi, filosof şi savant francez crescut în admiraţia deplină a tradiţiei umaniste, a naturalismului Renaşterii şi a noii ştiinţe galileene. În Anglia, Hobbes îi cunoscuse pe Ben Jonson, pe Herbert de Cherbury, dar şi pe Francis Bacon, căruia i-a fost un timp secretar şi traducător al operelor acestuia în latină. După 1640, Thomas Hobbes începe să-şi publice opera originală, din care amintim: De cive (1642), Elements of Law (1650), Leviathan (1651), Of Liberty and Necessity (1654), De corpore, titlul complet fiind Elementorum philosophiae sectio prima de corpore (1655), De homine (1658), Behemoth (1679). Filosofia lui Hobbes se remarcă prin caracterul sistematic şi unitar, asigurat de preocupările sale constante pentru logică, filosofia naturii şi filosofia politică; a urmărit constant caracterul în întregime reductibil al devenirii la un model mecanicist riguros deductiv. Discursul său filosofic se fondează pe un principiu de normalizare care îi garantează coerenţa şi univocitatea: „adevărul şi falsul sînt atribute ale cuvîntului, şi nu ale lucrurilor.” Dacă în gîndirea post-parmenidiană corespondenţa strînsă între adevăr şi fiinţă are ca funcţie neutralizarea conotaţiei subiective a discursului, în nominalismul lui Hobbes, creativitatea deciziei subiective este fundamentală: „Adevărurile prime sînt născute din judecăţile celor care au impus primii nume lucrurilor sau le-au acceptat, după ce alţii le-au impus.” Puţine sînt lucrările lui Hobbes care să fi fost traduse în limba română (Elementele dreptului natural şi politic; Despre om şi societate), deşi a fost recunoscut totdeauna ca unul din fondatorii filosofiei politice moderne. De curînd a fost îndreptată nemeritata ocolire a traducerii uneia dintre scrierile fundamentale ale filosofului englez; a apărut Leviatanul, Bucureşti, Editura Herald, traducere, introducere şi note de Alexandru Anghel, colecţia „Cogito”, 2017, 536 p. Leviatanul sau materia, forma şi puterea unei comunităţi ecleziastice şi civile nu este un tratat exclusiv despre legitimarea exercitării publice a puterii, ci este o vastă cuprindere a filosofiei naturale, metafizicii, a naturii raţiunii şi cunoaşterii, a sentimentelor şi emoţiilor, a moralităţii şi religiei, reuşind astfel prin deschiderea sa să străbată veacurile.

Leviatanul este o lucrare structurată pe patru secţiuni: despre om, despre comunitatea civilă, despre comunitatea civilă creştină, despre regatul întunericului. Tratatul filosofului englez începe cu „reconstituirea unităţii de bază a comunităţii civile: omul”, afirmă Alexandru Anghel în Introducere, precizînd că omul are o triplă relaţie cu Leviatanul, care aici nu este un monstru marin, ci puterea care guvernează o comunitate; Leviatanul este alcătuit din oameni, aceştia printr-un „contract” creează forma puterii, omul este un model redus la mecanisme mentale şi fiziologice explicabile pe baza unor principii pur naturaliste. Pentru Hobbes, descrierea omului începe cu senzaţia, în opinia sa tot ce este în mintea omului a fost generat la nivelul organelor de simţ. Senzaţia rămîne în spirit sub forma unei imagini, a unui gînd, a unei aparenţe sau fantezii. Doctrina lui Hobbes se străduieşte de unifice explicaţia mecanicistă a senzaţiei, afirmarea caracterului subiectiv al spiritului, explicarea sentimentului de exterioritate care însoţeşte senzaţia. Gîndurile sînt supuse unui mecanism asociativ care guvernează anticipaţiile empirice ale prudenţei; acesteia i se opune ştiinţa, care implică o folosire riguroasă a limbajului, atît în stadiul de definiţii, cît şi în cel al demonstraţiilor, asimilate de Hobbes calculului: „Căci RAŢIUNEA, în acest sens, nu este altceva decît calculul (adică adunarea şi scăderea) consecvenţei numelor generale admise pentru a marca şi semnifica gîndurile noastre. Spun a marca atunci cînd calculăm de unii singuri şi a semnifica atunci cînd demonstrăm sau dovedim calculele noastre altor oameni.” În descrierea pe care o face Hobbes, teoria pasiunilor ocupă un loc important, teoria sa nefiind lipsită de dificultăţi; una din tezele lui Hobbes este că viaţa este o neîncetată mişcare a organelor care funcţionează independent de voinţă: „Gîndurile tainice ale unui om parcurg orice lucru, sacru, profan, pur, obscen, grav şi lejer, neruşinat şi nevinovat, ceea ce discursul verbal nu poate face decît în măsura în care judecata va fi de acord cu împrejurarea, cu locul şi cu persoanele.” În toate lucrările sale Hobbes scrie despre raportul cuplului plăcere şi dorinţă cu cuplul durere şi aversiune, admiţînd că amîndouă sînt din acelaşi material, conduita omului fiind în întregime determinată de pasiuni şi de cunoaşterea lumii (cunoaştere sensibilă a faptelor, cunoaştere ştiinţifică a legilor care leagă aceste fapte).

Cunoaşterea psihicului este urmată în tratatul lui Hobbes de prezentarea pactului social, a căilor prin care pot fi învinse pasiunile naturale care împing spre trufie, părtinire, răzbunare, „iar convenţiile încheiate fără sabie nu sînt decît vorbe şi nu au puterea de a pune pe cineva la adăpost.” Cum se poate institui o putere care să apere membrii unei comunităţi? Prin conferirea întregii puteri unui singur om sau unei adunări; astfel se va realiza unitatea reală a tuturor în una şi aceeaşi persoană, „autorizez acest om sau această adunare şi îi cedez dreptul de a ma cîrmui pe mine însumi, cu condiţia ca şi tu să-i cedezi dreptul tău şi să-i autorizezi toate acţiunile în acelaşi mod. Odată cu înfăptuirea acestui lucru, mulţimea astfel unită într-o singură persoană este numită COMUNITATE CIVILĂ. în latină CIVITAS. Aceasta este naşterea acelui mare LEVIATAN.” Formula pactului este exprimată într-un limbaj tehnic, sobru, prin pact cedîndu-se altuia dreptul natural; a-l autoriza pe altul, în sensul propus de Hobbes, înseamnă a-l face reprezentantul său. Suveranul va fi deci reprezentantul suprem al tuturor subiecţilor, nici o instanţă „reprezentativă” nu i se va putea opune, nici un subiect nu va putea vreodată să-i reproşeze o acţiune, pentru că fiecare, în avans, a autorizat această acţiune. Ideea de reprezentare, departe de a închide suveranul în limitele unui mandat şi de a-l expune unui oarecare control al mandatelor sale, ajunge la un rezultat opus, anume la consolidarea absolutismului.

Odată întemeiate drepturile puterii suverane şi datoriile supuşilor, Thomas Hobbes abordează tema naturii şi drepturilor unei comunităţi civile creştine, care depind de revelaţiile şi cuvîntul profetic ale lui Dumnezeu. Hobbes susţine că Isus nu a fondat un Regat al lui Dumnezeu susceptibil să rivalizeze cu regatele terestre, Regatul lui Dumnezeu fiind un concept eshatologic. În timpul istoric, subiecţii unui stat creştin trebuie să recunoască suveranul temporal ca şef ecleziastic. Hobbes insistă asupra unor dificultăţi de alegere între cuvîntul lui Dumnezeu şi cuvîntul suveranului („cînd cineva primeşte două porunci contrare şi ştie că una dintre ele este de la Dumnezeu, el trebuie să se supună acesteia”) sau asupra atitudinii supuşilor faţă de suveranul necredincios („cît despre credinţa lor, aceasta este lăuntrică şi nevăzută şi au libertatea pe care o avea Neeman şi nu trebuie să se pună în primejdie pentru ea”). Ultima parte a cărţii lui Hobbes este un atac vehement împotriva Bisericii catolice, este despre regatul întunericului spiritual care izvorăşte din interpretarea greşită a Scripturii, din fantasmele care sălăşluiesc în regatul întunericului. Hobbes îşi exprimă admiraţia faţă de monarhii englezi Henric al VIII-lea şi Elisabeta care au alungat spiritul Romei, sperînd că acel spirit, plecat în locurile aride ale Orientului, să nu revină, că nu „va intra şi va locui în această casă bine curăţată”. Ediţia engleză a Leviatanului se încheie cu „Recapitulare şi concluzii”, în vreme ce versiunea latină conţine trei texte în care Hobbes pare că vrea să respingă acuzaţiile că ar fi fost ireligios. Constituirea Statului nu este urmarea condiţiei umane, ci decurge dintr-un pact prin care apare statul, Leviatanul modern. Este ideea definitorie a filosofiei politice a lui Thomas Hobbes, una din pietrele de temelie ale modernităţii.

Revista indexata EBSCO