Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Caius Traian DRAGOMIR – Cuvinte ce nu trebuie subestimate

 

Ştim cu toţii: există nenumărate cuvinte, nenumărate discuţii, discursuri, istorisiri, relatări, afirmări, confruntări verbale care nu merită de secole, de milenii, dintotdeauna, altceva decît uitarea sau, chiar mai bine, neascultarea, neauzirea. În una din rugăciunile tradiţionale ajunsă pînă la noi de la Părinţii Bisericii noastre creştine, între aşteptările credincioşilor care o adoptă şi adresează Domnului se spune, ca dorinţă de împlinire: „iar darul grăirii deşarte nu mi-l da mie!” Primejdia nonsensului, parazitînd voinţa noastră, uneori aproape disperarea omenească de a vorbi, de a spune pare să fie ceva este cu adevărat cutremurător. Există, deci, nespus de multe cuvinte care merită nu doar a fi calificate drept lipsite de interes ci, în mod sigur, meritînd eliminarea din orizontul gîndirii, din rezervele de cunoaştere ale spiritualităţii omeneşti. Nu mai este cazul să fie luată în consideraţie vorbirea toxică, agresivă, condamnabilă. În „Predica de pe Munte”, Iisus aşează alături de păcatul uciderii, acela al jignirii prin adresarea unui cuvînt ce răneşte demnitatea semenului nostru.

Există însă cuvinte, rostiri, care nu au nevoie de nici o recomandare spre a fi luate în consideraţie cel puţin în comunicarea, ori în aşteptarea, cu bună credinţă a unor spuse, a discursurilor unor mari oameni, ai unor inspiraţi, precum şi în lectura  unor texte alese. Este deci  în primul rînd, condiţia cărţilor sfinte, apoi a marilor opere ştiinţifice, literare, filozofice, a operelor de îndreptare morală, cele ale umaniştilor care încearcă să facă din om o fiinţă binecuvîntată. Cuvintele care ajung la noi pe astfel de căi, aparţinînd acestor categorii omeneşti, evident nu pot fi subestimate decît prin categorică voinţă rea, perversă, profund vinovată.

Dacă verbul, statutul cuvîntului, modul de a opera în comunicarea verbală s-ar limita la doar două posibilităţi, prin raportare la calitatea receptării ca sens, fiind doar bună, purtătoare de semnificaţii şi valoare ori, dimpotrivă, nefericită compromiţînd umanitatea noastră, care se distinge de tot restul vieţii numai şi numai prin exprimarea sa prin cuvînt, lucrurile ar fi nu doar foarte lesne operaţionale oricînd posibil a suscita o reacţie de acceptare sau una de respingere. Totuşi, în acest caz în chipul cel mai sigur,  omul operînd doar cu două variante valorice ale cuvîntului şi exprimării nu ar mai fi cel care este astăzi – o fiinţă a existenţei într-o lume a nuanţelor comunicării. Este adevărat că Iisus însuşi ne-a cerut ca pentru noi da să fie da şi  să nu fie nu. Uneori poate că merită însă a verifica dacă interlocutorul nostru înţelege într-adevăr ca, spunînd da, noi într-adevăr spunem tocmai da, iar prin nu înţelegem nimic altceva decît nu. Ştim oare, totdeauna, ce spuneam atunci cînd spuneam ceva şi, mai ales, dacă interlocutorul nostru adesea nu încearcă să detecteze în adevărul nostru nu adevărul însuşi, un adevăr demn şi o neîndoielnică  bunăvoinţă, ci punctele fragilităţii noastre , locul în care am putea fi loviţi cu maximum de efect defavorabil sau chiar profund nociv  pentru noi. Cuvîntul nostru poate încorpora un anumit nivel de asigurare utilă şi chiar vitală, precum poate releva elementul de natură să ne releve faptul  că adversari primejdioşi, pe care am putea să îi merităm prin erorile sau păcatele noastre,  sau  într-o variantă contrară, să putem afirma că sînt purtătorii, în raport cu noi a unei agresivităţi injuste.

În această zonă de neclaritate a valorii cuvîntului se află multe din frazele adesea citate sau, alteori, prea puţin circulate, deşi provin fie de la buni cunoscători ai unor domenii în care prea puţini pătrund cu adevărat, fie de la alţii care se declară ştiutori în sferele de activitate pe care nu au avut cum să le frecventeze decît foarte superficial.

Curînd după ce am început să frecventez, participînd în direct, cîteva din domeniile vieţii publice, altfel spus ale politicii, m-am convins de un lucru pe care prea puţini oameni aparţinînd ansamblului societăţii, la cele mai diferite niveluri  îl realizează greu. Anume este vorba de faptul că, mai mult decît oriunde în altă parte – cu excepţia sigură doar a medicinii şi a artelor –  nimeni nu poate înţelege, mecanismul funcţionînd în actul politic decît acela care este, într-o măsură sau alta, pe o treaptă sau alta a ierarhiilor, un om politic. Pentru acest motiv nu am mai fost interesat decît minimal, sub raportul simplei curiozităţi, de opiniile şi teoriile politologilor. Am vrut să cunosc, însă, cît mai mult din ceea ce exprimau cu privire la politică persoanele cu o activitate susţinută pe acest teren. Ei pot să spună sau să nu spună adevărul – pot să nu spună eventual tocmai adevărul lor – dar modul lor de a vorbi despre ceea ce i-a antrenat în viaţa publică, sau încă îi antrenează, nu trebuie cu nici un chip să fie subestimat. Adesea refuz şi istoricilor – chiar celor de seamă – judecăţile  lor critice asupra marilor personalităţi ale trecutului. Istoria, ca ştiinţă poate spune adevăruri esenţiale pentru cunoaşterea noastră asupra omului şi a trecutului său atîta vreme cît se menţine la a fi istoriografie. O judecată valorică asupra unor personalităţi ca Napoleon, Bismarck, Roosevelt, Churchill, De Gaulle, Gandhi, Lenin nu  pot  pronunţa decît cunoscătorii, prin propriu exerciţiu, al conducerii naţiunilor – toţi ceilalţi, istorici, sau pur şi simplu oameni, pot vorbi, de exemplu, despre umanitatea sau inumanitatea lor, dar nu despre calitatea actelor în care s-au angajat. Cea mai dificilă este reflecţia asupra afirmaţiilor şi aforismelor, sau maximelor acestora, dar exerciţiul lor, tocmai atunci cînd ei vorbesc, trebuie să nu ne lase indiferenţi. Sînt puţine alte căi prin care am putea, să îi înţelegem cît de cît, pînă la urmă. Este stupefiant să afli că Napoleon a spus – tocmai el, Napoleon – că istoria nu este altceva decît „o suită de minciuni general acceptate”. În cele ce urmează, spre a încheia aceste consideraţii, voi aminti o frază a lui Talleyrand  – Charles Maurice de Talleyrand  Perigord –, neîndoielnic cel mai abil, mai distins, mai inspirat dintre toţi diplomaţii din istoria civilizaţiei, şi o alta a lui Mao Tse Dun, dictatorul care a impus comunismul în cea mai populată ţară a lumii, precum şi una dintre acelea care au fundamentat, şi dezvoltat continuu, peste milenii, cultura umanităţii.

Prinţul Talleyrand, omul care a pretins, nu pe nedrept, că a servit Franţa sub patru regimuri, a  făcut această afirmaţie celebră: „limba a fost dată diplomatului pentru ca acesta să îşi poată ascunde gîndurile”. Ce spune, în fond, marele diplomat prin o astfel de frază? Că, în diplomaţie, comunicarea verbală nu este un act de contact cognitiv, ci un instrument pragmatic. Dar majoritatea oamenilor la ce folosesc limbajul – spre cunoaştere, sau în scopul realizării unor avantaje în lupta pentru existenţă?

Mao – dictator de o severitate nu doar excesivă ci, uneori, chiar lipsită de o utilitate minimă, chiar şi pentru partidul sau guvernarea sa – afirmă: „capitalismul va dispare prin război atomic”. Oare să se întîmple aceasta tocmai cînd şi România a devenit capitalistă? Mao, în fapt, ştia un lucru sigur şi clar: la o mare distrugere prin atac şi ripostă atomică ţările cele mai dezvoltate, cu o populaţie concentrată în metropole, depinzînd existenţial de facilităţile vieţii civilizate, sînt cele mai vulnerabile. Cînd terorismul comun – s-ar putea spune banal – perturbă o lume întreagă, armele atomice nu pot avea altă întrebuinţare decît aceea de a face războiul imposibil. O astfel de folosire a focului unui război nuclear, păstrat doar în starea de instrument al descurajării dezastrului, răului, necesită însă ceva mai multă inteligenţă decît aceea care s-a consumat în multe mii de războaie fierbinţi. Este oare omul de azi măcar tot atît de inteligent pe cît a fost în timpul Primului Război Rece?

Revista indexata EBSCO