Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Ovidiu PECICAN – Dezbaterea despre ființa românilor

 

A doua parte a anilor ’30 ai secolului trecut a adus în prim-plan obsesia trăsăturilor identitare româneşti[1]. Dincolo de ceea ce se vedea cu ochiul liber – anume că români erau locuitorii majoritari ai României, vorbitori ai românei şi păstrătorii tradiţiilor româneşti – se dorea desemnarea românităţii, a trăsăturilor româneşti ale românilor care veneau de dincolo de accidentul istoric şi care îi făceau ceea ce era. În fond, era vorba despre o căutare a românităţii în plan metafizic, undeva peste contingent, în zona esenţelor transistorice. După cum nota Mircea Eliade într-un fragment apărut din volumul, niciodată încheiat – dar cu un titlu deplin lămuritor –, România în eternitate, „Problema sufletului românesc este o problemă ontologică înainte de a fi una istorică”[2]. Era firesc, prin urmare, ca opiniile asupra ei să se producă, întîi, în cercurile filosofice.

Cînd, în 1935, filosoful C. Rădulescu-Motru publica, în Revista Fundaţiilor Regale, studiul său despre românism, Mircea Eliade nota că autorul „e naţionalist fără a fi şovin: şi crede în românism fără a accepta totuşi linia de luptă a extremei drepte”[3].Caracterizînd poziţionarea autorului drept una de centru, acelaşi spune că „«Românismul» d-lui Motru este istoric, nu etnic”[4].

În acelaşi an, într-o serie de foiletoane publicate în revista Vremea, Mircea Eliade însuşi îşi definea poziţia faţă de temă, precizînd că naţionalismul „… este mai ales setea de eternitate a României. Nu iubeşti numai tot ce a fost al strămoşilor tăi şi ce este încă al tău – ci vrei ca acest tot să fie în eternitate, să rămînă peste şi dincolo de istorie”[5]. Cu un alt prilej el scrisese: „Cea mai sigură verificare a misiunii istorice româneşti este tocmai prezenţa atît de dîrză şi atît de creatoare a neamului acesta, rămas intact şi fertil după o mie de ani de cotropiri, de războaie şi de calamităţi. Apărarea pămîntului şi a libertăţii – este cel mai nobil instinct al unui neam; este instinctul lui istoric (subl. M. E.)”[6]. Cu gîndul la români, el teoretiza că „Mesianismul unui popor înseamnă luptă cu destinul, sfărîmarea geografiei, depăşirea istoriei, înseamnă o apocaliptică încordare a colectivităţii, încordare în care insul se pierde şi interesele sale imediate (economice, sociale, politice) sînt anulate. […] Mesianismul românesc nu poate porni decît de la conştiinţa noastră de popor ales, adică de popor creator. Creator de forme de viaţă civilă şi statală – dar mai ales creator de valori spirituale şi culturale”[7].

O mare izbîndă a fost socotită, în dezbaterea asupra naturii şi substanţei românităţii, tentativa de filosofia culturii a lui Lucian Blaga, care în volumele Trilogiei culturii, şi mai ales în Spaţiul mioritic (1936) proceda, pe de o parte kantian şi jungian, determinînd românitatea în zona intuiţiilor apriorice referitoare la timp şi spaţiu, pe de alta pornind de la achiziţiile lui Leo Frobenius. După gînditorul transilvan, sensibilitatea şi modul de a fi al românului venea dinspre matricea lui stilistică inconştientă, avînd drept caracteristică principală alternanţa deal-vale şi, în consecinţă, fiind caracterizat de o sensibilitate unduitoare (ondulatorie).

În acelaşi an apărea însă şi eseul Schimbarea la faţă a României de Cioran. Mai tînărul autor care se întreba asupra aceleiaşi fiinţe româneşti de dincolo de aparenţe constata că ea este o simplă potenţialitate, deocamdată, postulînd necesitatea asumării eroice a unui alt destin, a unei „metanoia”, a saltului românilor în istorie. El credea că pentru realizarea acestui ţel orice fel de efort este salutar şi că o Românie „în delir” este preferabilă stătutei resemnări fără viitor.

Dezbaterea, impulsionată de tendinţele politice ale momentului – ascensiunea extremei drepte în Europa şi popularitatea în creştere a corespondentului ei românesc, Garda de Fier – era abia la începuturi. Decapitarea acestei formaţiuni de către Carol al II-lea, apoi confruntarea dintre oamenii suveranului şi legionari, legile rasiale de „românizare” a economiei şi de discriminare progresivă a evreilor români, pierderea unor teritorii semnificative de către România în vara lui 1940, în fine intrarea ţării în război de partea Germaniei naziste şi împotriva U. R. S. S., pentru redobîndirea Basarabiei şi a nordului Bucovinei au fost somaţii politice de o acuitate enormă. Pe unii dintre cărturari ele i-au inhibat în efortul de a căuta răspuns chinuitoarei lor preocupări, pe alţii i-a impulsionat.

În Dimensiunea românească a existenţei (1943) – titlu care trimite la unul dintre subtitlurile unui fragment de carte publicat de Mircea Eliade în Vremea, în 1935, anume Fiinţa românească –, Mircea Vulcănescu examinează „raţiunea prin care ne justificăm dreptul de a fi români în faţa spiritului pur”[8]. Răspunsul vulcănescian este elaborat într-o cheie parmenidiană, în care românul pare rupt de dimenisiunea istoricităţii, raportîndu-se relativ şi aproximativ la ea, fiind însă, în acelaşi timp, o interpretare optimistă, plină de încredere în ceea ce va aduce viitorului spiritualitatea izvorîtă din acest fel de a fi al românilor. La urma urmei, Vulcănescu nu greşea. Nici eleatismul nu a rămas, în Grecia antică şi apoi mai departe, în universalitate, fără ecouri, marginal sau indiferent.

Marta Petreu observa într-un loc însă că eseul lui Mircea Vulcănescu „… Dimensiunea românească a existenţei a fost o replică serenă la Schimbarea la faţă a României, mai exact spus la portretul pe care Cioran îl face românităţii”[9]. În aceeaşi categorie poate fi clasată şi lucrarea lui Constantin Noica, Sentimentul românesc al fiinţei (1978), adevărată continuare – prin speculaţie filosofică în marginea moştenirii lingvistice a românilor – a textului de referinţă vulcănescian şi, în acelaşi timp, ducere mai departe a unei polemici proprii, pe tema Orient – Occident, cu Cioran. Totodată, însă, socotindu-se, pesemne, un soi de legatar moral al neînfloririi pînă la capăt a operei de gînditor a lui Mircea Vulcănescu – mort, cum se ştie, în detenţia atroce din vremea stalinismului –, ori poate pur şi simplu pentru că figurile emblematice ale generaţiei căreia îi aparţinea îşi treceau, conştient sau nebăgînd asta de seamă, temele de reflecţie de la unul la celălalt, nu doar ca nişte creatori legaţi între ei nu doar printr-o coincidenţă a vîrstei, ci şi prin afinităţile pe care le aveau, în Sentimentul românesc al fiinţei el continua – tot în răspăr – şi Schimbarea la faţă a României.

În răspunsul său la acuzele – şi cu caracter autoflagelant – pe care Cioran le adusese românilor, Noica se păstrează în haloul lui Mircea Vulcănescu, aşadar. Însă nota în care ajunge el să trateze teme îi aparţine integral, căci parametrii între care se situează fuseseră deja definiţi încă din anii 1940. Pe atunci, Institutul Român din Berlin îi solicita lui Constantin Noica să scrie o Istorie a filozofiei româneşti. Autorul se confesa că: „Am socotit … că o istorie a vieţii spirituale româneşti e mai interesantă în ea însăşi, calificîndu-se în orice caz mai bine în ochii străinătăţii de cum ar face-o, deocamdată cel puţin, o istorie a filozofiei româneşti”[10]. Din păcate, proiectul unei Contribuţii la o istorie a vieţii spirituale româneşti s-a dovedit prea amplu şi prea temerar pentru autor. Drept urmare, cartea Pagini despre sufletul românesc publicată în 1944 a fost nucleul dus la bun sfîrşit al proiectatei sinteze asumate, pentru completarea căreia trebuiau însă scrise şi texte care nu au mai apucat să fie articulate.

De unde „parmenidismul” noician (şi, de fapt, şi cel din atitudinea lui Mircea Vulcănescu)? Ion Papuc oferă o posibilă interpretare. El identifică un „filon bizantin” în gîndirea unei serii întregi de gînditori români, de la Iorga, Ion Barbu şi Nae Ionescu la C. Noica (pe Vulcănescu nu îl ataşează acestora; de altfel, nici pe Nichifor Crainic, pe Radu Dragnea, pe Sandu Tudor ori pe D. Stăniloae). „Ținta tuturor acestora este o sperată viaţă contemplativă, dublată de repudierea oricărui activism, a oricărui constructivism ce ar caracteriza Occidentul. […] La Noica, critica lumii occidentale a fost o coincidenţă în aparenţe cu repudierea acesteia de regimul comunist. Ca şi Iorga, probabil că şi Noica se considera pe sine ca fiind aşezat de destin aici, pe pămînt, în tinda veşniciei, şi din această perspectivă putea să considere … că «Oricum, e bine…». Fiindcă important e numai ceea ce este veşnic. Ne-o spune aceasta Bizanţul din noi”[11]. Ar mai rămîne ca Ion Papuc să facă demonstraţia faptului că Noica se poziţiona în felul postulat şi că orizontul în care eternul este privilegiat vine dinspre Bizanţ, nu, de-a dreptul, dinspre moştenirea eleată. Dar acceptînd, cu titlu provizoriu, această ipoteză de lucru, se poate avansa şi în direcţia unei asemenea lecturi.

Nu este, fără îndoială, prea mult ca Noica să fie asociat listei de autori puşi sub semnul sofianicului – termen din filosofia blagiană, cum se ştie (ceea ce aminteşte că, pe o anumită coordonată, Blaga însuşi poate fi numit în rînd cu ceilalţi amintiţi mai sus). El plasează limba printre „dihăniile” de deasupra omului, care îl traversează pe acesta, sporindu-l: „Limba este şi ea ca o suflare, ca o adevărată dihanie în înţelesul acesta vechi [de entitate supranaturală – n. O. P.], sub respiraţia căreia trăieşti, fie că o ştii sau nu”[12]. De aceea, „Meditaţia implicită asupra fiinţei, întreprinsă de limba românească de-a lungul veacurilor, merită să fie scoasă la lumină”[13].

Pe de altă parte, reflecţia asupra limbii îl aşează pe Noica într-o zonă fenomenologică, heideggeriană. El crede, ca Mircea Eliade, în puterea creatoare a unui popor. Dar spre deosebire de prietenul lui, socoteşte că poţi observa creativitatea nu neapărat în opera unor autori, şi nici chiar în folclor, care este produsul colectiv al creativităţii anonime de-a lungul mai multor generaţii, ci şi rămînînd, pur şi simplu, la contemplarea limbii, a idiomului naţional, creaţie a unui întreg popor de-a lungul tuturor generaţiilor succesive. Este o radicalizare, o ridicare către izvoarele maximei reprezentativităţi, de vreme ce vizează întregul proces de formare şi de evoluţie al unui idiom naţional şi, în acelaşi timp, o abordare unilaterală, căci ea operează o secţiune doar la un singur nivel, cel al expresiei lingvistice. Dar atunci cînd îşi scria Noica Sentimentul românesc al fiinţei – în care titlu se citeşte, de altfel, ca la Vulcănescu, ecoul posibil al aceluiaşi subtitlu al articolului eliadesc de odinioară „Profesorul Nae Ionescu”, anume „Fiinţa românească” –, în plin socialism ceauşist, în anii ‘70, era unica abordare mai puţin susceptibilă de a fi drastic cenzurată.

Ar fi greşit, totuşi, să se creadă că Noica se plia pe filosofarea în jurul limbii doar dintr-un simţ al situaţiei istorice, pentru a profita de o ocazie care îi deschidea o fantă spre public fără riscuri politice. El urma drumul firesc pe care îl descrisese chiar Mircea Vulcănescu atunci cînd tratase chestiunea abordării existenţei pe coordonatele dimensiunii sale româneşti. După cum spunea el, „Nu ne vom limita … aici la concepţiile cristalizate despre existenţă ale filosofilor (subl. M. V.) români. Nu vom pune nici chiar accentul principal pe ele. […] Materialul pe care se poate sprijini o atare cercetare ne poate fi dat, fireşte, şi de reflecţia filosofică a gînditorilor principali ai neamului românesc. Ne poate fi dat însă mai ales de ceea ce preexistă, în oarecare măsură, activităţii gînditorilor, şi anume: de configuraţia limbii şi de structura simbolurilor expresive cu circulaţie generală în poporul românesc; altfel zis, de calapoadele de gînd pe care s-au creat cuvintele”[14].

Între dimensiunea (vulcănesciană) şi sentimentul (noician) al fiinţei la români, riposta la adresa nihilismului cioranian în materie se conturează robust şi imaginativ. Ca în cazul lui Blaga, recursul se face, în spiritul romantismului Daciei literare¸ prin întoarcerea la dimensiunea colectivă, nescrisă – deci orală – a civilizaţiei româneşti, cu sentimentul că ea tezaurizează grăunţele de aur care exprimă in nuce alonja metafizică a românilor. Programului formulat de Vulcănescu în domeniu Constantin Noica îi dă contur în cărţile despre Rostirea filosofică românească şi despre Sentimentul românesc al fiinţei. Mircea Eliade, în schimb, se dedica, în studiile lui despre folclorul şi religiozitatea românilor – parte din ele fiind cuprinse în volumul De la Zalmoxis la Genghis Han (1970) – explorării „structurii simbolurilor expresive cu circulaţie generală” printre români. Tot acestei secunde coordonate se dedicaseră, în parte din abordările semnate de ei, şi Vasile Băncilă, Dan Botta, D. C. Amzăr şi alţii.

Scriindu-şi cartea, C. Noica devenea, fără a-şi părăsi originalitatea, şi legatarul propriei generaţii.

 

 

 

 

 

[1] De fapt, se continua, cu mai multă intensitate decît pînă atunci, o dezbatere mai veche. Recapitulînd în 1943 luările de poziţii în această problemă, Mircea Vulcănescu (Dimensiunea românească a existenţei, în Opere. I: Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Știinţă şi Artă & Ed. Univers enciclopedic, 2005, pp. 1010-1011) includea aici Psihologia poporului român de Drăghicescu, studiile lui C. Rădulescu-Motru despre Cultura română şi politicianismul (1904), Ţărănismul. Un suflet şi o politică (1927) şi Românismul. Catehismul unei noi spiritualităţi (1936), cel scris de I. Petrovici despre Etnicul în filosofie (ed. a II-a: 1929), eseul lui Vasile Pîrvan cu privire la Gîndurile despre viaţă şi moarte la daco-romanii din Pontul Stîng (în volum: 1923), textul lui Ovid Densusianu despre Viaţa păstorească în poezia populară (1922 – 1923).

Dintre contribuţiile strict contemporane, din ultimul deceniu, Vulcănescu remarca: Spaţiul mioritic al lui L. Blaga, Unduire şi moarte (1935) de Dan Botta, textele lui Vasile Băncilă Reforma calendarului (1924) şi E. Bernea despre Timp la ţăranul român (1941), al lui D. C. Amzăr despre Gînd, şi cuvînt (1935) şi contribuţia lui O. Papadima despre Viziunea românească a lumii (1941). Nu toate titlurile menţionate fac obiectul recapitulării critice din prezentul text.

[2] Mircea Eliade, „Profesorul Nae Ionescu”, în Vremea, an. VIII, nr. 463, 15 noiembrie 1936, p. 7, 9; Apud M. Eliade, Profetism românesc. II: România în eternitate, Bucureşti, Ed. Roza vînturilor, 1990, p. 181.

[3] Idem, „Românismul d-lui Rădulescu-Motru”, în Vremea, an. VIII, nr. 395, 7 iulie 1935, p. 6.; în Profetism românesc. II…, ed. cit., p. 105.

[4] Ibidem, p. 106.

[5] Idem, „România în eternitate”, în Vremea, an. VIII, nr. 409, 13 octombrie 1935, p. 3; în Profetism românesc. II…, ed. cit., p. 127.

[6] Idem, „Restaurarea demnităţii româneşti”, în Vremea, an. VIII, nr. 403, 1 septembrie 1935, p. 3; în Profetism românesc. II…, ed. cit., p. 118.

[7] Idem, „Popor fără misiune?!…”, ”, în Vremea, an. VIII, nr. 416, 1 decembrie 1935, p. 3; în Profetism românesc. II…, ed. cit., p. 136.

[8] MirceaVulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, în Opere. I: Pentru o nouă spiritualitate filosofică. Către fiinţa spiritualităţii româneşti, Bucureşti, Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Știinţă şi Artă & Ed. Univers enciclopedic, 2005. Articolul lui Mircea Eliade: „Profesorul Nae Ionescu”, loc. cit.

[9] Marta Petreu, „Dimensiunea transilvană a existenţei?”, în Filosofii paralele, Iaşi, Ed. Polirom, 2013, p. 140. Autoarea este confirmată şi formal, prin faptul că eseul lui Vulcănescu este, de altfel, în mod desluşit dedicat „lui Emil Cioran”.

[10] Constantin Noica, „Prefaţă”, în Pagini despre sufletul românesc, Bucureşti, Ed. Humanitas, 2008, p. 5. Nicolae Scurtu, „Însemnări despre tînărul Noica”, în loc. cit., p. 74: „… nu cred că la vîrsta mea se pot face bune lucrări de popularizare”, credea Noica în urmă cu patru ani (în scrisoarea către N. Bagdasar trimisă din Sinaia în 25 decembrie 1936). Cu toate acestea, invitat prin adresă oficială de C. Rădulescu-Motru să colaboreze la proiectul continuării Istoriei filosofiei moderne, Noica accepta să o facă (vezi N. Scurtu, loc. cit., p. 75, scrisoarea către N. Bagdasar trimisă din Sinaia în 9 noiembrie 1939), semn că în cei trei ani trecuţi de la momentul mai sus menţionat atitudinea filosofului se schimbase ori că socotea, de-acum, că vîrsta la care ajunsese depăşea stadiul uceniciei.

[11] Ion Papuc, „Noica într-o monografie provizorie”, în Convorbiri literare, an. CL, nr. 3 (255), martie 2017, p. 149.

[12] Constantin Noica, Cuvînt împreună despre rostirea românească, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1987, p. 194.

[13] Idem, Sentimentul românesc al fiinţei, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1978, p. 27.

[14] Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenţei, în loc. cit., pp. 1009-1010.

Revista indexata EBSCO