Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Dan PURIC – Scrisori despre Ema

„- Cum scrieți versuri, domnule Eminescu?” L-a întrebat într-o zi Majestatea Sa, Regina Elisabeta pe poet.

„- Așa cum cad frunzele din copac, Majestate!”, a răspuns Eminescu.

Și oare cum cad frunzele din copac, m-am întrebat, dacă nu prin arderea întregii lor vieți? Poate de aceea, copil fiind, atunci ca și acum, am evitat în plimbările mele, toamna în parc, să calc frunzele căzute, sfiindu-mă parcă să nu mai lovesc încă o dată ființa lor lipsită de viață. Și nu știu de ce, citind scrisorile pentru Ema, am pășit cu sufletul printre ele cu aceeași strîngere de inimă și sfială ca atunci, pe aleea parcului, toamna, cînd ființa mea era împresurată din toate părțile de frunzele căzute la pămînt sau de cele care tocmai cădeau la cea mai mică adiere de vînt, ca și cum în jurul meu se prăbușeau în tăcere destine necunoscute.

Căci ce sînt epistolele dacă nu strigăte contemporane sfîșietoare de viață, aruncate într-o lume fără ecou sufletesc? Dar înălțimea cărții și sufletul ei tainic consta în faptul că toate aceste răni de viață sînt îmbrățișate în mod discret de nebănuite suspine, ce dau muzica negrăită din care cu toții, fără să vrem, ne împărtășim. Cazuri dramatice, ce nu sînt însă lăsate să piară de la sine în sinistra centrifugală a vieții, ci sînt chemate în virtutea unui suflet nobil și cinstit să rostuiască demnitatea pierdută a dragostei de azi. Cartea întreagă este o clepsidră, în care curgerea firelor de nisip nu măsoară timpul, ci numără parcă în șoaptă atîtea dureri neștiute, ca și cum eternitatea iubirii ar fi zgîriată în tăcere de nenumărate destine omenești, sortite să cadă în uitare, nu înainte însă de a se lovi între ele, măsurînd astfel veșnicia cu efemeritatea dureroasă a vieții lor.

Revista indexata EBSCO