Jun 19, 2017

Posted by in ESEU

Ion PAPUC – Exterminatorii sau despre terorism

 

Terorismul, ca fenomen istoric în desfăşurare accelerată, este dificil de abordat la zi întrucît chiar în timp ce scrii el tocmai se modifică, într-o devenire continuă, fiind mereu acelaşi şi totuşi plurimorf, prolific în mod derutant. Am în faţă o Histoire du terrorisme, De l´Antiquité à Daech, (Pluriel, Fayard, 2016), în fapt o culegere de studii care urmăreşte cronologic fenomenul prin contribuţii ştiinţifice ale unor specialişti din mai multe ţări: Franţa bineînţeles, SUA, Israel şi altele, totul sub coordonarea lui Gérard Chaliand şi a lui Arnaud Blin, ei înşişi autori principali ai cărţii. Deşi ultimul text din aceasta, o postfaţă, este datat iulie 2016, culegerea este departe de a acoperi şi actualitatea terorismului. Mai mult chiar, despre faimosul în sens funest: Ben Laden ni se spune la pagina 589 că este încă în viaţă, ceea ce se explică apoi cînd la pagina 595 sîntem avertizaţi că a existat o ediţie precedentă a lucrării, apărută la începutul anului 2004, şi astfel înţelegem că atunci a fost încheiată cartea şi apoi, la reeditare, din raţiuni mai degrabă comerciale a fost operată o superficială aducere la zi prin adăugarea la corpul propriu-zis al volumului a unor pagini suplimentare ce cuprind informaţii haotice şi concluzii hazardate. Spun hazardate pentru că sugestia este că fenomenul terorismului este tocmai pe cale de a se stinge, că marile democraţii sînt tot mai stăpîne pe situaţie şi că ceea ce se mai întîmplă este de o tot mai nesemnificativă importanţă. Parcă autorii acestor studii ar urmări să ne alunge temerile cu privire la invocatul terorism. Cu toată această confuzie, în fapt o retardare, cititorul poate afla în impozantul tom de peste opt sute de pagini multe informaţii şi îşi poate forma opinii proprii sau măcar să îşi pună unele întrebări.

După introducerea semnată de cei doi coordonatori ai culegerii de studii, cartea porneşte la drum printr-o nu tocmai clară punere la curent cu aspectele teoretice ale problematicii abordate, sub titlul: Despre terorism ca strategie de insurecţie, text semnat de Ariel Merari, un specialist israelian. Îndată apoi se trece la obiectivul propriu-zis al cărţii: istoria fenomenului. Iar aici avem parte de o surpriză în măsura în care se afirmă că prima manifestare a terorismului în istorie a fost identificată ca desfăşurîndu-se în Orientul Mijlociu, referirea făcîndu-se la mişcarea Zeloţilor ale căror acţiuni criminale au fost consemnate de anticul Josephus Flavius, istoricul evreilor. Zeloţii au fost numiţi de romani cu termenul sicarii, adică aceia care ucid cu un pumnal (sica în latină), retezîndu-le adversarilor gîtul cu acea armă specifică. În cronologia fenomenului, lor le urmează gruparea Asasinilor, o sectă de la începutul celui de al doilea mileniu, cam de după anul 1000, de la a cărei denumire provine chiar cuvîntul acesta: asasin care se presupune că ar fi însemnat, la origine, consumator de haşiş. Etimologia este nesigură, dar ni se spune că şi-ar putea găsi explicaţia în cuvîntul “haschisch” desemnînd iarba, sau mai exact canabisul. Asasinii  ar fi deci nişte “hascha-schins”, consumatori de canabis deşi nu există niciun document în acest sens decît pura ipoteză lingvistică. Ca şi zeloţii, ei utilizau pumnalul pentru a comite asasinate cu caracter politic.

Luînd lucrurile în seamă ca teorie, este de toată evidenţa că terorismul este un cuvînt destul de ambiguu, prin el fiind desemnată o mişcare violentă, ucigaşă chiar, înrudită în mod indistinct cu războiul, cu revoluţia de emancipare naţională sau socială, cu războiul civil, cam cu orice resurecţie împotriva unor autorităţi. Totuşi, ce îl individualizează şi de cîte feluri este el, acestea sînt întrebări la care nu se dă un răspuns explicit ci autorii se rezumă doar la nişte sugestii lăsate în seama înţelegerii cititorului. Ambiguitatea termenului de terorism rezultă din diferitele contexte în care îşi face el apariţia în carte. Avem astfel tiranicidul în care caz ucigaşul este erou, regicidul, anarhismul divers, linşajul, guerilla, inclusiv cea urbană, terorismul politic, revoluţia, războiul civil, acţiuni care seamănă teroarea, care urmăresc intimidarea a mari mase de populaţii precum sînt bombardamentele masive, regimul de Teroare instituit programatic la un moment dat de revoluţia franceză, în numele drepturilor omului, şi care ca tehnică politică îşi atinge apogeul odată cu revoluţia rusă din 1917, cu tribunalele ei extraordinare ce ocazionează exterminarea celor consideraţi a fi duşmani ai poporului, insurecţia, terorismul ale cărui acţiuni sînt forme de propagandă ideologică, terorismul ca provocare strategică a haosului, terorismul maselor teoretizat şi pus în practică de Lenin, terorismul ca strategie a uzurii, a epuizării, terorismul disperat, cel expresiv, avînd în subsidiar complotul şi delaţiunea ca adjuvante, partizanii, intifada care urmăreşte zdruncinarea adversarului, jihadul sau războiul sfînt, terorismul ca sinucidere pentru a ieşi dintr-o presupusă umilinţă, răzbunarea văduvelor negre, cyber-terorismul, terorismul orb, războiul total pentru aneantizarea fizică a duşmanului. Şi multe altele de-a lungul istoriei omenirii!

Dar pentru a înţelege toate acestea să pornim de la premisa că în lume există violenţă, luptă, că acesta este motorul universului: războiul, polemos. Nu iubirea cum credea poetul ci confruntarea pe viaţă şi pe moarte, aşa cum a stabilit filozoful antic. Războiul (conflictul) este părintele tuturor, la toţi le este rege; pe unii îi înalţă în lumină ca zei, pe ceilalţi ca oameni; pe unii îi face sclavi pe alţii liberi. (fr. 53, Heraclit). Sau cum spune Hegel în Fenomenologia spiritului, fiecare dintre noi trebuie să avanseze întru moartea celuilalt, la figurat desigur, adică în conştiinţă, dar adesea şi în sensul propriu, prin ucidere. Sîntem numai în măsura în care luptăm şi pe potriva a cît de mult luptăm. Organizîndu-se pentru a ieşi din sălbăticie, oamenii au găsit soluţia de a se constitui într-un stat, organismul politic care îşi revendică monopolul legitim al coerciţiei fizice, administrarea legală a violenţei în societate, aşa cum s-a observat. Cei doi principali autori ai acestei istorii a terorismului sînt de părerea că nu poate exista o condamnare unilaterală a fenomenului terorist decît în cazul în care este condamnată orice violenţă. Mai mult chiar, sînt de părere aceiaşi, în măsura în care el reprezintă ultima soluţie, en tant que dernier recours, terorismul este justificat. Fiindcă luptătorii îl utilizează ca pe o tehnică de presiune politică, vizînd să smulgă de la autorităţile legitime, de la stat, concesii şi o eventuală soluţie negociată pentru conflictul, pentru  disputele aflate în desfăşurare. După opinia aceloraşi autori, în cazul islamismului combatant nu există nimic de negociat, căci lupta cu el este pe viaţă şi pe moarte, il s´agit d´une lutte à mort (p.26). În orice caz, prin esenţa sa terorismul este arma celor care nu dispun de alte mijloace pentru a răsturna o opresiune profund nedreaptă din punctul lor de vedere. Logica unei atari acţiuni ţine de înţelepciunea străveche conform căreia scopul scuză mijloacele. Astfel cei slabi presupun ca au şi ei oarece şanse în confruntarea cu cei puternici, precum în cunoscutul episod biblic în care David îl înfruntă pe Goliath.

Cu o abundentă informaţie istorică, avînd la un moment dat şi o antologie ilustrativă de pagini literare clasice şi, alături, texte ale doctrinarilor terorismului, cuprinzînd exprimări tari ce se constituie într-o retorică a violenţei, iar fragmente dintre cele mai expresive sînt puse ca motto-uri în diferite locuri din carte, totuşi respectivele pagini nu răspund la întrebarea de ce nu există nimic de negociat cu terorismul, cel puţin cu un anumit terorism, aceasta e o problemă cu adevărat vitală. Principiul care face imposibilă o soluţie negociată ţine de faptul că “tradiţia occidentală consideră legitimă doar violenţa practicată de stat”(p.21). Deşi, trebuie spus că şi violenţa practicată de un stat poate fi cel mai abject terorism. Şi nu doar în cazul regimurilor dictatoriale ci şi în cazul democraţiilor cînd acestea sînt astfel doar prin aparenţe. S-a afirmat de către cei mai de seamă gînditori că, asemeni vieţii ca fenomen infim şi pasager, democraţia reprezintă un statut incert, labil, gata oricînd să alunece în altceva, într-o nenorocire politică, ea fiind o tranziţie doar şi niciodată ceva ferm şi definitiv.

Vorbind despre terorism o facem, iată!, în baza unor informaţii culese dintr-o carte şi lor le asociem relatări din mass-media, scrise sau vorbite la radio sau la televizor unde ni se dau şi ilustrări cu imagini de o oarecare relevanţă. Dar în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, putem, deopotrivă, să ne amintim de faptul că în ultimul timp vine vorba uneori şi despre cei care au luptat în munţi cu arma în mînă împotriva ocupaţiei comuniste a ţării. Acum ei sînt evocaţi în cuvinte pioase ca adevăraţi eroi, li se consacră studii istorice, sînt comemoraţi şi li se înalţă monumente. Pe vremuri cei care i-au anchetat şi mai apoi i-au condamnat cu asprime, poate chiar la execuţia capitală, îi numeau îndeobşte cu un cuvînt maxim infamant: bandiţi! Nu cumva ei erau din perspectiva oficialităţilor de atunci nişte terorişti? Dialectică perversă a istoriei care, îndeosebi în postumitate, îi înalţă pe unii şi îi coboară pe alţii. Ceea ce nu înseamnă că ea îi absolvă pe toţi teroriştii din lume. Dimpotrivă!

Facem un pas mai departe pentru înţelegerea fenomenului descris amintind că la procesul lotului politic în care a fost judecat şi condamnat Mircea Vulcănescu, un avocat al apărării,  armeanul Hurmuz Aznavorian, a pus problema că, întrucît tocmai s-a încheiat un război mondial, unii sînt învingători, ceilalţi învinşi, iar cei din urmă îşi recunosc înfrîngerea, ar fi cazul ca, fiind stăpîni pe situaţie, învingătorii să instituie a amnistie generală care să aducă o pace adevărată. Rezultatul acestei propuneri a fost că cel apărat şi apărătorul lui au murit în închisoare şi au fost azvîrliţi apoi în gropi comune, unul la Aiud altul la Botoşani. Amintesc de toate acestea pentru că problema juridică a raportării la cei învinşi s-a pus în acelaşi sens dar cu acuitate teoretică maximă nu la noi ci în Germania postbelică, în trei lucrări ale lui Carl Schmitt: Ex captivitate salus, Der Nomos der Erde şi Theorie des Partisanen. Străbaterea lor ne poate aduce lumină pentru înţelegerea terorismului de azi.

După ce cu nişte ani în urmă, în Der Begriff des Politischen (8. Auflage, 2009, p.25), faimosul jurist instituise distincţia, astăzi clasică, în baza căreia a face politică înseamnă a deosebi între prieten şi duşman, acum el însuşi fiind închis în temniţele procesului de la Nürnberg revine asupra respectivei discriminări şi încă într-un mod şi mai apăsat. Şi se întreabă, aşa cum probabil în împrejurări similare dar mult mai tragice se va fi întrebat şi Mircea Vulcănescu: Cine este oare duşmanul meu? Răspunsul germanului la o chestiune atît de presantă deosebeşte două puncte de vedere, cel al juristului care îşi cunoaşte duşmanul ca duşman şi acceptă la acesta o reciprocă identificare a duşmăniei în sensul că eu ştiu că el este duşmanul meu şi mai ştiu şi că el la rîndul lui recunoaşte în mine adversitatea radicală care i se opune. Iar din celălalt punct de vedere, pe care Carl Schmitt îl identifică a fi al unui presupus teolog, dintr-a acestuia duşmanul este cineva care trebuie lichidat, scurt spus: ucis! Desprind toate acestea din cărticica Ex Captivitate Salus, Erfahrungen der Zeit 1945 / 47, Duncker & Humblot, Berlin, Zweite Auflage, 2002, p. 89 şi urm.

Juristul german presupune că pentru o vastă perioadă istorică pe continentul nostru ar fi existat un Jus Publicum Europaeum, un drept public european, un sistem juridic care înlocuia războiul civil de pînă la el, caracterizat de violenţa extremă, îl înlocuieşte cu războiul interstatal, asimilabil duelului întrucît presupune egalitatea în demnitate între doi adversari care se înfruntă, condiţie morală care ulterior, la încheierea ostilităţilor, face posibilă pacea, amnistia generală. Fiindcă pînă atunci, adică pînă la instituirea acelui nou sistem juridic, al respectivului drept public european, au existat chiar şi la cei mai de seamă gînditori mari derapaje în ceea ce priveşte atitudinea insului uman faţă de semenul său. În Der Nomos der Erde (Vierte Auflage, 1997, p.71), tratatul la care tocmai mă refer, se dă exemplul lui Aristotel care a afirmat în Politica sa că barbarul şi sclavul sînt identici după natură (1252b) (tr. Alexander Baumgarten), în înţelesul că cei care nu sînt greci sînt oricînd pasibili să fie declaraţi sclavi prin chiar natura lor, pentru că ei chiar sînt aşa fie şi doar în virtualitate, în absolut. E însuşi principiul inegalităţii oamenilor, principiu care în cazul Conquistei, purtată şi în numele unui mandat pontifical, va justifica mai apoi presupunerea că spaniolii sînt deasupra barbarilor, adică a populaţiilor aborigene, aşa cum omul este superior maimuţei. Fiindcă despre indienii din America se bănuia că sînt toţi canibali, deci: barbari. Şi că în consecinţă adversarul respectiv nici nu este nimic altceva decît un ucigaş care trebuie exterminat.

Toate acestea sînt destul de misterioase şi pentru a lămuri că avem de-a face cu rezultatul unei gîndiri ştiinţifice şi nu cu un patetism poetic este bine să ne amintim că savantul care era Carl Schmitt făcuse o descoperire importantă identificînd o lucrare juridică din evul mediu tîrziu, pe care el o numeşte faimoasele lecţii, Relecciones, “de Indis et de iure belli“, ale lui Francisco de Vitoria. Acolo identifică el doctrina în baza căreia i se întîmpla ceea ce tocmai i se întîmpla, capturarea şi ducerea sa în faţa tribunalului de la Nürnberg. În lucrarea iezuitului spaniol tocmai amintit se face deosebirea între războiul just şi cel injust, între un adversar îndreptăţit în violenţa sa şi cel neîndreptăţit la luptă, acesta al doilea fiind  considerat criminalul care trebuie pedepsit prin ucidere, fie şi dacă în multe cazuri nu are altă vinovăţie decît aceea de a nu fi creştin, de a refuza să se creştineze, pedepsit prin pedeapsa capitală, discriminîndu-se astfel între creştin şi necreştin, adică făcîndu-se politică în cel mai profund mod posibil, ducînd disocierea pînă la fundamente. Şi astfel au fost nu decimate ci de-a dreptul exterminate uriaşe populaţii autohtone din America. Acest exemplu îl aduce Carl Schmitt în faţa învingătorilor din ultimul război mondial. În realitatea istorică, ipoteza gînditorului german conform căreia putem deosebi cele două tipuri de conflicte violente, unul de natură juridică asemănător duelului şi celălalt de condiţie teologică presupunînd completa declasare morală a adversarului şi apoi exterminarea lui, va fi fost o realitate sau doar o schemă abstractă, o teorie juridică, aceasta e greu de spus.

Şi atunci, revenind la Ex Captivitate Salus, mă întreb cum se poate ca un creştin, catolic ferm, practicant!, să atribuie violenţa tocmai teologiei, şi încă parcă cu puterea unui adevărat blestem. Pentru că în încheierea acestor însemnări puse sub titlul Înţelepciunea de celulă şi datate aprilie 1947, gînditorul german, devenind el însuşi în această împrejurare un teolog, pentru că numai acolo, în teologie, adevărul este absolut, pune astfel distincţia sa politică în lumina Apocalipsei, a Judecăţii de Apoi, şi spune în acest context, excluzînd definitiv posibilitatea oricui de a refuza adversitatea, adică anulînd, complet şi definitiv, ipoteza de a nu avea duşmani, căci politica, adică discriminarea între prieten şi duşman, este pentru om o fatalitate absolută, spune adresîndu-se unui interlocutor imaginar: Ia seama şi nu-ţi trata cu uşurinţă  duşmanul. Căci vei fi identificat, clasat după duşmanul tău. Vei fi aşezat la locul tău după ceea ce îţi va fi recunoscut ca fiindu-ţi adversitatea. Şi adaugă apoi: Răi cu adevărat sînt nimicitorii, mai ales cei care se cred îndreptăţiţi să-i nimicească pe nimicitori. Căci orice nimicire nu este decît nimicire de sine. Şi îndată, parcă aşteptînd să fie el însuşi ucis, adaugă teribil: Vai de cel care nu are prieten căci pe acela duşmanul îl va tîrî în faţa judecăţii. Şi mai adaugă cumplit: Vai de acela care nu are duşman căci la Judecata de Apoi eu îi voi fi duşmanul. Aşadar vei fi tîrît nu în faţa oricărei judecăţi, precum de exemplu aceea a tribunalului internaţional de la Nürnberg, ci chiar în aceea de Apoi, adică absolută şi deci fără recurs ci complet ucigaşă. Acel eu impersonal care ameninţă să îţi fie duşman la Judecata de Apoi este nimeni altcineva decît criteriul suprem de sub raza de acţiune a căruia nimeni nu are scăpare. Urmează să vedem ce legătură au toate acestea cu terorismul.

Dacă în pofida asigurărilor liniştitoare pe care ni le dă cartea recentă de la Paris, în baza cărora ar trebui să credem că terorismul este un fenomen istoric aflat mai degrabă pe calea spre stingere, şi chiar dacă nu putem avea o confirmare fermă a acelui drept public european despre care vorbeşte nu dezinteresat germanul, faptul că violenţa în lume pare mai degrabă a se amplifica, atunci o explicaţie putem găsi, după opinia aceluiaşi, într-o dezechilibrare morală a adversităţilor prin care unii sînt decretaţi buni iar alţii sînt consideraţi răi pînă la superlativul negativ, aceasta fiind o rebarbarizare a sistemului juridic care reglementează astăzi războaiele (cf. nota 22 de la p. 44 din pomenita Theorie des Partisanen, Siebte Auflage, Duncker & Humblot), fie şi dacă sceptici fiind nu sîntem pregătiţi să admitem că un atare Jus Publicum Europaeum ar fi funcţionat cîndva deplin, dar absenţa lui astăzi este de constatat şi de regretat. Acea rebarbarizare, afirmată de Carl Schmitt, înseamnă o ieşite din rigorile războiului, o încălcare gravă a lor, fiindcă partizanul, despre care este vorba în respectiva scriere, luptă în mod iregular, adică fără a respecta legile scrise şi nescrise ale războiului: nu poartă uniformă prin intermediul căreia să poată să îi fie stabilită apartenenţa identitară şi nu îşi ţine arma sau armele la vedere. Dar nu chiar acesta este în mod fundamental teroristul de azi şi din totdeauna?

Mai adevărată decît norma juridică, în fapt provizorie în înţelesul că perfectibilă, este cea teologică întrucît aceasta este absolută. Ceea ce şi justifică trimiterea operată de Carl Schmitt la Judecata de Apoi, perspectivă care, înlocuind criteriul moral, juridic, totuşi cu valoare doar relativă, pune în schimb în operă criteriul credinţei, infailibil. Iar acest principiu al infailibilităţii, odată cu laicizarea lumii, este transferat de la instituţiile credinţei la omul laic, conferindu-i acestuia o forţă aberant de mare. Astfel ateismul, prin proclamarea infailibilităţii adevărurilor ştiinţifice, inclusiv a celor de natură juridică, devine încă şi mai infailibil decît orice religie, împrumutînd din teologie toată încărcătura de fanatism luptător. Religia, orice religie, deci inclusiv ateismul ca o altă formă de credinţă, prin apelul la absolut este în fundamentele ei cea mai cumplită violenţă. Ca să vă convingeţi deschideţi Biblia, Coranul, scrierile vechilor indieni sau oricare dintre epopeile naţionale, Iliada, Odiseea şi toate celelalte. Nu despre ucidere e vorba în ele? Aşadar, orice religie, inclusiv ateismul întrucît este şi el expresia unei convingeri, instituie crima, adică este în esenţă despre moarte. Sîntem numai în măsura în care nu ne confundăm cu celălalt, adică în măsura în care sîntem altceva decît celălalt, îl negăm pe celălalt, ne confruntăm cu el, fie şi doar virtual îl ucidem. Act sacru! Iar cel care ucide, în fiecare caz în parte, este în esenţă însuşi îngerul, îngerul exterminator. Abaddon! Căci întotdeauna un înger este cel care porneşte secerişul de vieţi omeneşti.

Revista indexata EBSCO