Jun 19, 2017

Posted by in Istorie literara

Constantin COROIU – Ioan Alexandru și „nemaipomenitele vremuri”

 

La începutul anilor ’70, în timpul unei vizite pe care i-am făcut-o în casa sa din Cartierul Primăverii, strada Bordei, nr. 5, pentru a-i lua un interviu pentru revista „Convorbiri Literare”,  Mihai Beniuc mi-a evocat, între altele, prima sa întîlnire cu un tînăr care venise la Bucureşti din Ardealul Ursului românesc, aducînd în desagă, precum frumoşii şi tragicii peregrini şi pelerini transilvăneni, un manuscris ce avea să constituie un debut poetic excepţional. Tînărul aflat la vîrsta studenţiei era nimeni altul decît Ioan Alexandru. Manuscrisul se intitula neliniştitor şi, totodată, definitoriu: Cum să vă spun.

Că Beniuc a cam fost împins în uitare de vajnicii şi lucrativii autori de manuale – alternative, cum altfel?! –, dar a fost nedreptăţit pînă şi de ardelenii săi într-un dicţionar care, pe zi ce trece, îşi dezvăluie tot mai mult lacunele, parti-pris-urile şi (pre)judecăţile extraliterare, s-ar mai putea explica. Este nenorocita noastră vocaţie de a ne demola valorile la fiecare schimbare de direcţie a vîntului istoriei. Căci valoarea operei lui Beniuc – dincolo de zonele ei puternic, industrios şi penibil ideologizate – nu poate fi contestată, Călinescu însuşi considerîndu-l pe autorul Cîntecelor de pierzanie un important poet naţional. Dar iată că şi Ioan Alexandru este aproape uitat. Şi mi-e teamă că nu întîmplător, şi cu bună ştiinţă. Deşi el n-a fost comunist ca Beniuc (şi ce ar importa dacă ar fi fost?!), nu a condus Uniunea Scriitorilor sau alte organizaţii profesionale sau civice (nici n-ar fi putut, fiindcă nu avea calităţi de tejghetar precum pragmaticii „elitişti” de azi), nu a scris pamflete, nu a purtat polemici. Mai mult, după decembrie 1989, a intrat într-un partid istoric, refăcut, ca să nu spun cîrpit la repezeală, şi a ajuns în Parlamentul ţării ca senator, unde s-a ilustrat ca un pacifist inflexibil, opunînd armelor de tot felul, inclusiv celei a cuvîntului coroziv, tăios sau pur şi simplu mitocănesc, Crucea şi făcînd poate cea mai şocantă propunere ce s-a auzit vreodată într-un parlament: numirea în funcţia de ministru al Apărării a Întîi Stătătorului Bisericii Ortodoxe Române!…

Întîlnindu-l la Iaşi, pe cînd era senator (ne cunoşteam de multă vreme, îl vizitasem cu ani în urmă în locuinţa sa bucureşteană din strada Belgrad, nr. 5), mi-a mărturisit entuziasmat: „Frate, ce vremuri nemaipomenite trăim!”. Părea foarte implicat şi chiar inflamat. Mi-am adus aminte atunci de o prelecţiune a sa rostită la Casa Pogor – prelecţiunile noii Junimi fiind poate cele mai de ţinută şi mai nonconformiste conferinţe ce s-au rostit în România postbelică, ele dînd mari bătăi de cap „organelor” care, la sesizările Securităţii, argumentau cu faptul că invitaţii sînt personalităţi de frunte ale vieţii culturale şi ştiinţifice româneşti ce nu pot fi şi nici nu au cum să fie cenzurate, cu atît mai imposibil cu cît prelecţiunile erau susţinute liber, timp de 50 de minute, dinainte cunoscîndu-se, întocmai ca la Junimea lui Maiorescu, doar tema conferinţei şi numele conferenţiarului.

Şi atunci Ioan Alexandru „ardea”, dar numai la flacăra gîndului şi a cuvîntului. Publicul care umpluse nu doar incinta templului culturii noastre moderne – locul în care, cum l-am auzit rostind pe Nichita Stănescu, Mioriţa s-a transformat în Odă, în metru antic –, dar şi parcul faimoasei Case, a asistat la un adevărat spectacol, ceva ce confirma o sintagmă a lui Edgar Papu privind poezia lui Ioan Alexandru: „grindină de lumină”. Stimulat de întreaga ambianţă a spaţiului în care se afla şi vorbea, literalmente transfigurat, poetul, îmbrăcat în negru, a ridicat la un moment dat braţele într-un început de zbor pe aripile propriilor idei şi metafore. După ce chiar s-a desprins de la pămînt, în secunda următoare s-a prăbuşit greoi ca „un car cît dealul de poeme”. Neîntrerupîndu-şi discursul baroc, s-a ridicat repede de la podea dînd impresia că nici n-a sesizat că s-a prăbuşit, smulgînd audienţei un oftat înspăimîntat, urmat de unul de uşurare. În acele momente de combustie şi de splendidă comuniune spirituală, la care astăzi nici nu mai putem visa, nu aveam cum să întrevăd că va veni o vreme cînd Ioan Alexandru se va prăbuşi fără a se mai putea ridica, în împrejurări oarecum similare, adică în plină euforie a rostirii…

Înainte de orice, Ioan Alexandru înseamnă, în istoria literaturii şi culturii noastre, ceea ce aş numi un deceniu imnic, care a început cu Imnele bucuriei, în 1973, şi s-a încheiat cu Imnele iubirii, în 1983 – „una dintre cele mai insolite experienţe ale poeziei româneşti contemporane”, cum afirma într-un comentariu al său Mircea Iorgulescu. Din păcate, mai ales după ce Ioan Alexandru a plecat, mai întîi, într-un lung exil al suferinţei, cu sufletul învins de mizerabila biologie căreia toţi îi cădem victime în cele din urmă, peste opera sa s-a aşternut o tăcere aproape totală şi mă tem că şi interesată. Se poate să fi căzut şi el la examenul (eliminatoriu) de europenism. Universul sapienţial ţărănesc, miturile, tradiţiile adînci româneşti nu mai sînt, în ochii elitiştilor, ai bursierilor internaţionalişti, ai mercenarilor şi ai filosofilor fără operă, nu mai sînt, vezi Doamne!, compatibile cu valorile şi instituţiile europene, chiar dacă, aşa cum observa Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ioan Alexandru „spunîndu-le în graiul plin şi greu ca spicul al ţăranului ardelean, le reîntemeiază în cel mai deplin sens heideggerian, trecîndu-le în puterea de logos refăcută a cuvîntului”. Imnul – îmi atrăgea luarea aminte Poetul într-un dialog pe care l-am publicat tot în „Convorbiri literare” şi apoi într-o carte de interviuri – nu e numai o „cîntare” festivă, de sărbătoare, ci şi o formă de filosofie şi de asumare a unui destin colectiv. Imnul – mai spunea Ioan Alexandru – nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, ci îţi oferă o punte pentru a-ţi putea continua călătoria.

S-a spus că revoluţiile îşi devorează fiii (liderii). La noi, revoluţiile (sau ce or mai fi fost ele!) au devorat şi devorează valori şi personalităţi de anvergură cărora le-au luat locul veleitari de toate soiurile şi de toate culorile politice. Ioan Alexandru este literalmente un destin tragic, o victimă, în mai multe sensuri, a entuziasmului postdecembrist. În loc să se retragă în logos – în sensul antic, dar şi actual al principiului – la vîrsta cea mai fertilă pentru creaţie şi gîndire, el a intrat ingenuu în lupta politică şi s-a angajat plenar într-o vîltoare care avea să-i anihileze forţa spiritului şi să-l nimicească fizic.

Mi-a rămas în memorie o imagine: Ioan Alexandru, la Iaşi, prin 1992, însoţind în acţiune, politică desigur, aproape subaltern, o figură grotescă a partidului din care făcea parte. Parcă nu mai era cel de odinioară, de la Casa Pogor, flancat de intelectuali iluştri, de scriitori şi artişti, ascultat cu evlavie de un public fremătînd de emoţie. Ba, dacă îmi amintesc bine, a suportat atunci şi nişte huiduieli, că aşa merg lucrurile în istorie după mari răsturnări.

Figurile groteşti prosperă şi grohăie în microfoanele din sălile unor Palate, unde nu ar trebui să aibă acces nici ca simpli vizitatori, sfidînd de fapt poporul şi România profundă, în timp ce creatori de talia lui Ioan Alexandru sînt trecuţi în uitare, jertfiţi de o confuză şi nepăsătoare istorie. Una trecătoare însă. Tocmai de aceea e bine să ne întoarcem la Poezie, care, zicea Aristotel, e mai adevărată decît Istoria, inclusiv la marea poezie a lui Ioan Alexandru: „Grădina şi oraşul cetate fără veac/ Întemeiată dincolo de stele/ Durează-n tot ce-i mai sărac/ Rodesc a perle lacrimile mele”…

Ioan Alexandru este şi va rămîne un poet esenţial al literaturii române. Cu cîteva luni în urmă ar fi împlinit 75 de ani. O aniversare ignorată de lumea literară şi publicistică. Dacă ar fi trăit, nu cred că ar fi avut motive să fie fericit într-o epocă de acută criză în primul rînd spirituală şi de doborîre în praful unei istorii buimace a unui mit, atît de fecund odinioară, mitul Scriitorului. Uneori, cel puţin în cazul unor mari creatori, Destinul face ce trebuie, fără să ia în seamă dorinţele, ingratitudinile, nostalgiile şi iluziile noastre. Iar Ioan Alexandru a fost şi este un poet, cum ar fi spus Călinescu, sigilat de destin.

Revista indexata EBSCO