Jun 19, 2017

Posted by in Istorie literara

Nicolae CREȚU – Dinspre trecut spre viitor

Rotunjirea a 150 de ani de la apariția revistei „Convorbiri literare” îmi apare ca un prilej (de astfel de calendar cultural) prin excelență prielnic unei examinări, definiri și evaluări, prin comparație, a „vîrstelor” parcurse de atunci încoace de literatura română, pînă la cea de azi și poate trecînd și dincolo de acest „azi”, altfel spus, încercînd să aproximăm (în ce este și domină acum) fie germeni și „semne”, fie un soi de, parcă, așteptări și indicii en creux pentru ce ar putea urma: reacție, schimbare, înnoire autentică. Epoca Junimii ieșene fusese realmente, în esența spiritului ei – și posteritatea i-a consolidat o asemenea imagine, mai estompînd asperitățile și tensiunile, dispersia „centrifugală” – o vîrstă nu neapărat paradisiacă, dar aurorală a creativității literare românești, de afirmare viguroasă a acesteia, scutită de orice îngrădiri și limitări ieșite dintr-un program care ar fi fluturat devize și comandamente menite să delimiteze și să definească în plan estetic junimismul și cercul revistei: nici tematice (ca mai tîrziu: citadinism vs. ruralism) sau de „metodă”/ viziune etc. (romantism/ realism/ clasicism…), nici stilistice, corelate celorlalte. Criteriul polarizant distinctiv, singurul operant în critica de cenaclu și „prag” al publicării în „Convorbiri…” rămînea cel maiorescian, al calității estetice, acuzele de „purism” estetizant, de „autonomie a esteticului”, devitalizantă și sărăcitoare de seve ale artei, nu sînt decît deformări partizane ale legitimei respingeri de către critic a formelor de „evaluare” hibridă, de indulgență arătată stîngăciilor, artificiilor ridicole, veleităților poleite cu fie și nobile idei și idealuri.

Junimea și „Convorbiri(le) literare” au creat un climat fecund al libertății, ceea ce le-a permis unor mari și puternice individualități creatoare să fie ele însele, să-și descopere o identitate profundă, modelatoare de inconfundabilă și irepetabilă unitate interioară adîncă a operei fiecăruia dintre autorii de prim-plan valoric: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici, ceva mai tîrziu și Coșbuc sau Duiliu Zamfirescu, dacă rămînem la acele nume proeminente pe care cenaclul și revista le-au impus ca reprezentative pentru programul lor nedogmatic și netabuizant a cărui exigență de ordinul artei îi lăsa fiecăruia o deplină libertate a descoperirii și edificării de sine, de automodelator „program” al său, numai al său, și nu adus/ tras către o „matcă” declarat unificatoare, supraindividuală. Rezultatul, rodul? Bogăția și diversitatea paletei de stiluri, viziuni, „formule” de artă a acelei cvasi-„adamice” vîrste în procesul devenirii istorice a culturii noastre.

 

Ceea ce i-a urmat frapează, dimpotrivă, prin clivaje, tensiuni, diferențe de program, „crez”, manifeste și devize ce țin de o diversificată ideologie literară, cea a altei epoci, configurată de și definibilă prin opoziții și polarități disjunctive, delimitări și raporturi polemice intolerante, pătimașe, violent exclusiviste. Era în firea lucrurilor să se evolueze așa, viața culturală a țării și producția literar-artistică, amplificîndu-se, îmbogățindu-se diversificarea programatică și combativitatea polemică, sînt dominate de apeluri și confruntări simetric dispuse de o parte sau de alta a liniei „frontului”ce desparte și opune programele înnoitoare, „sincrone”, moderniste vs. cele autohtonizate, văzute drept „tradiționaliste”, aproape un sinonim, la nevoie, pentru „conservatoare”, maniheism schematizant vinovat de multe excese simetric deformante. Pentru că între declarații și roadele grupărilor „beligerante” era loc și pentru destule distorsiuni, indulgență pro domo, crîncene subevaluări destinate adversarilor. Polarizată astfel ca ideologie literară, adevărul este că mai ales perioada interbelică a acumulat, pe ambii „versanți” ai acestui antagonism, e drept, și vizibile rezultate mediocre și eșecuri, dar tot în cîmpul de iradiere al acelorași stimuli de orientări opuse, izbînzi și reușite de mult omologate drept certitudini de patrimoniu. Cernerea valorilor reale, fără parti-prisuri și prejudecăți care să orbească și să vicieze tabloul de ansamblu, „tradiționaliștii” Sadoveanu, Blaga, Pillat, Rebreanu, Voiculescu „încap” pe un podium al perenității, unul și același, alături de moderniști ca Bacovia sau Ion Barbu, Camil Petrescu, H. P.-Bengescu, Max Blecher. La urma urmelor, etichetări cu o destul de mare relativitate, dovadă rebeli de-a dreptul „inclasabili” (sau aproape) ca Mateiu Caragiale, romancierul G. Călinescu, dintre poeți Arghezi… N-ar fi fost literatura română infinit mai săracă fără oricare dintre aceste nume, dincolo de atîtea porniri și obișnuințe de a „eticheta” și „cartografia” o realitate pe atunci în mișcare vie, nici azi însă de țintuit în „alveole” și definiri rigide? Testul valorii triază înnoirea (modernitatea) autentică și, sub impactul lui, „tradiția” substanțială și profundă se deschide integrînd și consacrînd noul neefemer și nemimetic, îmbogățindu-se reconfigurator ca atare.

De ce, totuși, persistă impresia unei obsesii românești a „rămînerii în urmă”? Toate dezbaterile privind competitivitatea, șansele de mai largă audiență prin traduceri și succese internaționale ajung să bată pînă la urmă într-acolo. Regimul comunist, cu dogmele sale și controlul ideologic, a agravat complexele prin izolare, cenzură, ierarhii și promovare artificiale, dar în ciuda acestora, și pe durata lui s-au creat opere mari, s-au afirmat individualități creatoare puternice, „Siberia spiritului” (Monica Lovinescu) e doar o îngroșare polemică, de neacceptat drept „bilanț” real. Mai curînd libertatea postdecembristă nu se poate lăuda cu cine știe ce roade bogate. De ce oare? Ce anume mai împiedică, începînd din 1990 încoace, o fructificare superioară, liberă, a creativității? De ce, cu prea puține excepții, ceea ce se scrie și apare rămîne adesea mult prea previzibil și monoton, prea șters, prea „cuminte” și cu o miză (artistică, dar și de problematică a „substanței”) redusă, fără mari șanse nici acasă, dar în largul lumii?

Nu e rezultatul vreunor cauze exterioare („marginea” vs. „centrul”, de pildă): dimpotrivă, totul vine de la noi înșine. Ajunge să privești cu ochiul liber (eliberat de orice autoindulgență, mediocrizantă ipso facto, ca și de sofismele „consolatoare”, obișnuite, reiterate inerțial și „blazat”). Adevărul este că lumea românească „de azi”, așa cum arată ea, cu ascunzișurile, simulacrele și versatilitățile ei, nu e deloc lipsită de stimuli ai unei „materii prime” de mare complexitate și vigoare, apte să incite interogația, reacția, creativitatea. De ce aceste posibilități sînt ignorate, subevaluate, irosite? Nu pentru că se dorește prea mult a se intra „în pas cu lumea” pe calea cea mai rapidă, preluînd, imitînd ceea ce „se poartă” ailleurs elsewhere, cei mai mulți nici măcar direct de la sursă, ci „molipsindu-se” de la alți imitatori, „sincronizați„ înaintea lor? Pernicioasă iluzie de „înnoire”, de „modernitate”/ „postmodernitate”, în fapt una dintre căile sigure către nivelare, manieră, epigonism, în zadar „lustruite”. O epidemie culturală, o slăbiciune în fața unor „mode” de mult ofilite cînd ajung pe la noi. În esență, un gen de snobism literar autosterilizant. Cei ce au ceva de pierdut sînt aceia, cîți vor fi fiind, care, de nu s-ar lăsa purtați de val, ar avea, da, chiar ar avea ceva al lor de spus, ceva care să merite spus pentru că e numai al lor. Ceilalți, veleitarii deghizați astfel? Nu, ei oricum nu au ce să piardă.

 

Dacă așa arată „etiologia” maladiei, ce terapie/ profilaxie ar putea da rezultate? Cunoașterea trecutului ar putea da reale „lecții” de reușită, desigur, doar cui are și „aluatul” necesar, un autentic potențial personal de creativitate, pe care „paradigma” modelelor să-l ferească de mode pervertitoare și sterilizante. Clasicii Junimii, neîngrădiți de vreun „program” și benefic lipsiți și de obsesia  „sincronizării”, și-au descoperit daimon-ul modelator de operă, fiind și rămînînd ei înșiși, fiecare, neîncercînd să semene altora, și tocmai așa izbîndind înalt, unic. „Vîrsta” interbelică avea alte coordonate: diversitate, „programe”, emulație, războaie/ companii polemice „sîngeroase”. Rămași în țară sau aflați abroad, cei mari cu adevărat erau la curent cu ceea ce domina sau apărea nou în lumea literară a acelui timp, dar nu ca să se „sincronizeze”, ci, mult mai inteligent, tocmai pentru a evita „uniformele” de viziune/ idee/ stil ale modelor vremii lor. Camil Petrescu nu e un imitator al lui Proust ori al lui Gide și de aceea le este superior proustianului Anton Holban sau lui Mircea Eliade, parțial contaminat de gidism. Nici Sadoveanu nu-i copia pe Turgheniev sau Anatole France, cum nici Rebreanu pe Hardy sau Hamsun. Ori dintre poeți, Bacovia vs. Verlaine, Blaga vs. Rilke, Ion Barbu vs. Mallarmé. Și nu e valabil doar pentru artele cuvîntului. Brâncuși n-a cedat orbitoarei străluciri a lui Rodin, drumul său a fost cel al unei reexaminări profunde și al înnoirii aurorale, imprimate limbajului estetic al artei sale chiar de la palierul „postulatelor” ei timp de veacuri în șir.  Nu la fel, în esență, s-a descoperit pe sine însușii Ionescu/ Ionesco odată cu La cantatrice chauve și La leçon? Nu vreun parodic cu miză minoră (autori, stiluri, curente), dar o scurtcircuitare a „postulatelor” cruciale, de temelie, socotite legi nescrise ale textului dramatic, de unde, ca rezultat, ilogismul, ca tipar al comicului, da, absurdul (Esslin) sau, mai plăcută autorului însuși, la dérision (Jacquard) ca matcă a poeticii ionesciene. Și ilustrațiile ar putea continua. Nichita Stănescu pe cine „imita”? Sorescu? Prevert nu i-a fost model „convergența de dicțiune colocvială nu i-l face „vasal” francezului. Bălăiță (Lumea în două zile) topește în sinteza sa parabolică mult foșnet intertextual (de la Swift la Gogol), ca și Bănulescu (Cartea de la Metopolis), acesta el însuși, cu toate ecourile intertextuale, românești și străine (Sadoveanu și Eliade, în special). Breban, convergent dar la modul său, cu, de pildă, Kundera, însă încă mai curînd făurar de sinteză și amprentă stilistică ale sale neîngrădite, nici în timp, nici în spațiu, ca absorbire în matricea ironică prin excelență a romanelor sale, a unor „ecouri” venind deopotrivă dinspre Dostoievski sau Thomas Mann, ca și dinspre filosofia lui Nietzsche. Pînă la urmă decisiv rămîne un fond propriu, modelator, de inconfundabilă identitate creatoare, ale cărei „semnalmente” sînt deopotrivă, de viziune și stil, în biunivoca lor formativitate (Luigi Pareyson: formattivita), cunoașterea a ceea ce se face ori se caută, se testează ailleurs nu răspunde „soluției” mimetice, ci protejează împotriva ei, duce la developarea, prin conștientizare comparativă, a ceea ce e numai al său. Iar cei mai viguroși și îndrăzneți creatori urcă, în răspăr (à rebours) și în amonte, față de „viitura” unei mode sau a alteia (revărsării lor uniformizante, aplatizante, manieriste i se opune cutezanța radicală a unei realizări de sine ce are propriile repere, statornice, substanțiale, deloc conjuncturale). Astfel de „lupi singuratici”, au fost Brâncuși, Ionesco, Eliade, Cioran, dar și Bacovia, Blaga, Ion Barbu, Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Max Blecher și reușita lor exemplară ar putea fi antidotul oferit de ei: posterității lor, împotriva atîtor forme de perdantă „sincronizare”, cu izbitorul ei iz de mentalitate de provincie culturală mereu temătoare să nu „rămînă în urmă”, grăbită să preia deja obositele „înnoiri” ale altora.

 

S-a observat de mult (și adesea) că e în logica profundă a devenirii ca triumful de apogeu al instalării unor dominante de epocă (Zeitgeist), contagioase, chiar „epidemice” pentru acea secțiune în timp a unui proces istoric mereu în curs, să anunțe, totodată, apropierea de o iminentă conștientizare a uzurii și manierismului unui asemenea boom cultural. Și că de fapt germenii și semnele a ceea ce îi va urma acelui „model” îi erau contemporani acestuia, reacții refractare lui și unui atare succes uniformizant. Oare cam care par a fi azi acele linii și siaje „sincronizante” intrate deja (sau pe punctul de a o face foarte curînd) într-o etapă ireversibil-crepusculară, de epuizare a potențialului altcîndva real, viu, promițător?

Ce fel de poetică a romanului domină producția „la zi”? Cu siguranță cea barocă, cu epicentrul ei de emisie și iradiere în America Latină, azi triumfător nu doar în Europa, ci și în Japonia sau China. Și tocmai de aceea devine predictibilă o debarochizare iminentă a romanului: care, însă, nu va fi deloc obligatoriu una de ordinul minimalismului stilistic atît de sărăcitor „omogenizat” la rîndu-i. Și pentru că decisivă va fi nu opțiunea de stil, de la unul estet și luxuriant pînă la – de ce nu? – inclusiv un minimalism nemanierist și inteligent „montat” în sinteze de expresie mai larg desfășurate, ci viziunea (nu cum-ul, ci ce-ul) sînt deja destule semne ale unui iminent esențialism  al imaginii omenescului și a lumii din perspectiva configurației și ierarhiilor lor de valori-reper.

Așa cum, după atîta „prozaizare” în poezia și dominația cvasi-totalitară a ironiei și fantezismului în lirică, ar fi de așteptat o resurecție post-postmodernă a poeticului, a versului muzical, a unei reflexivități de miză (neafectat) metafizică. Paginile de față nu și-au impus/ propus un final „profetic”, dar nevoia reală și adîncă de schimbare există și indiciile ei abundă. Nu de vreo joacă de-a „Nostradamus” în orizontul devenirii beletristicii e cazul, ci, dimpotrivă, de o legitimă și oportună „terapie” anti-manieră și de anti-mimetism.

Revista indexata EBSCO