Jun 19, 2017

Posted by in Ex libris

Gellu DORIAN – Ioana Miron – Picaj

Sunt mereu întrebat ce poeţi tineri mai sunt în Botoşani, cine vine din urmă, cine mai rămîne pe aici, unde se pare că lumea are o altfel de percepţie faţă de actul cultural viu, aşezîndu-se vanitos în convingerea că ceea ce au dat pînă acum Botoşanii în materie de „genii” este suficient încă pentru o sută de ani de aici înainte. Şi, mai ales, toţi au impresia că este de ajuns doar să amintească în şi cu diverse ocazii numele de marcă, deşi destul de multe, de fiecare dată din ce în ce mai puţine, două-trei din vreo patruzeci de nume de marcă – şi de regulă se începe cu Eminescu, apoi Iorga, urmat cu îndoieli de Enescu şi foarte rar şi Luchian, care are legături cu Botoşanii doar printr-un accident biografic legat de şederea părinţilor la Ştefăneşti, şi cam atît. În fine, nu-i voi enumera aici pe ceilalţi, că nu acesta e rostul acestei rubrici. Dar la întrebarea cine mai vine din urmă la Botoşani în materie de poezie, îmi trec prin cap numeroase nume de tineri poeţi (unii dintre ei acum nici măcar nu mai sunt tineri), care s-au născut aici, s-au format, într-o oarecare măsură, aici; unii au rămas, alţii au plecat şi revin cu greu în spaţiul acesta, care pare a fi secătuit, fără vlagă, nu că nu s-ar scrie poezie aici, că nu s-ar publica (există o revistă de cultură, „Hyperion”, care a împlinit anul acesta treizeci şi patru de ani de la apariţie), ci dimpotrivă, la ora asta oraşul Botoşani, datorită Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu, ajuns la a XXVII-a ediţie, a devenit un reper în materie, dar şi oraşul cu cei mai mulţi poeţi români contemporani cetăţeni de onoare, cu pîrghii de descoperire a noilor talente – un concurs naţional de poezie, „Porni Luceafărul…”, ajuns la a XXXVI-a ediţie – cu distincţii importante de recunoaştere şi consacrare a celor mai valoroşi poeţi, oraş în care se organizează singurul Congres Naţional de Poezie din România, alte şi alte mize ce ar trebui să ţină aici pe cei care se nasc sau să revină măcar după ce-şi fac un nume. Dar nu se întîmplă aşa. Amintirea aici a poeţilor care au apărut la Botoşani după 1990 este destul de lungă, iar unele dintre ele sunt nume de referinţă: Horaţiu Ioan Laşcu, Cristian Bădiliţă, Dan Lungu, Constantin Iftime, Nicolae Corlat, Dan Sociu, Svetlana Cârstean, Bogdan Perdivară, Ştefan Ivas, Vasile Iftime, Luminiţa Adomniţei, Ana Maria Gâbu, Cezar Florescu, Gabriel Alexe, Andrei Alecsa, Bogdan Federeac, Rita Chirian, Răzvan Buzilă, Carmen Stanciu, Ioana Miron, Costel Zăgan, Cristina Boghian, Dora Vatavu, Florentina Toniţa, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Marius Irimia, Ciprian Manolache, Mihaela Arhip, Mara Cîrje, Cristian Negrii, Cezara Elizescu, Ştefan Agachi, Doru Petraru, Viorel Sandu, Luiza Ţuculeanu, Dana Cernuşcă, Ionel Bogdan Cărăuş, Mihaela Oniciuc şi încă alţii. Cei mai mulţi dintre ei nu mai locuiesc în Botoşani. Unii au plecat dintre noi, alţii au plecat din ţară, alţii prin ţară, alţii s-au lăsat de scris, poate doar momentan, iar dintre elevii care au încercări literare, cînd ajung în marile centre universitare din ţară ca studenţi li se deschide acolo un alt orizont şi greu se mai întorc acasă, unde deşi miza poeziei este mare, lumea ei devine din ce în ce mai restrînsă, mai mică şi fără orizont de cele mai multe ori.

Despre o poetă născută la Botoşani vreau să scriu în rîndurile ce urmează. Despre Ioana Miron. O poetă care, cînd locuia la Botoşani, era mai mult decît discretă, iar după ce a ajuns la Iaşi, chiar dacă a obţinut într-un an un premiul la „Porni Luceafărul…”, nu a dorit să-şi publice cartea pînă nu şi-a găsit calea ei proprie. Şi se pare că şi-a găsit această cale, în cea mai bună parte, în cartea Picaj, publicată anul trecut la Casa de pariuri literare de la Bucureşti. Acum se află în Elveţia. Şi gustul străinătăţii, atunci cînd eşti tînără, este mult mai puternic decît dorul de casă. Prin urmare cei care vin din urmă la Botoşani, în poezie, sunt primii care pleacă. Şi mi se pare firesc să fie aşa. Este, de altfel, şi în spiritul locului. Eminescu a plecat cît mai departe de Botoşani de la o vîrstă foarte fragedă; cînd s-a întors, bolnav fiind, nu a obţinut din partea botoşănenilor ceea ce merita. Dar lasă că nici cei de acum, care au menirea să-i slujească memoria nu sunt mai breji.

Cartea Ioanei Miron este o înşiruire de fragmente poetice, menite să sugereze un întreg, o continuitate ideatică. Şi poeta chiar reuşeşte, preluînd aproape în fiecare fragment cîte o sintagmă din cele precedente în jurul căreia fie dezvoltă ideea poetică, imaginea sau conturul poeziei, fie creează acel lanţ ideatic, care dă impresia unui întreg pe care, după lectură, e bine să-l descompui pentru a descoperi poezia. Ceea ce face acum Ioana Miron, faţă de primele ei texte, care erau destul de diluate şi căutătoare de sens prin tot felul de sensuri, este atenţia mărită la discursul pe care-l aduce în propriul ei limbaj, nu unul paradigmatic, dar destul de personal. Ea, în fond nici nu-şi propune să aducă noutatea aşteptată de cititori, ci doar concreteţea unui demers poetic, nici măcar elaborat, dar dînd impresia că aşa este. Stările ei poetice sunt unele comune, de rînd, dar aşa cum sunt redate, rupte dintr-o realitate trăită, au farmecul lor, naturaleţea lor, nonşalanţa lor: „am învăţat să mimăm tăcerea/ despre noi şi despre alţii am învăţat/ să fim o singură gură din care iese orice imbold orice/ stridenţă/ pînă una alta ţinem cu dinţii răspunsurile/ aici şi acum suntem dezertori/ şi toate foloasele necuvenite vor fi şi mîine aici/ vom fi liberi jocul acela al părerilor/ apoi uşile minţii se glisează voi învăţa să te scot/ rezemaţi pe umărul fiecăruia ne facem de cap.” (p. 19) Sau: „stăm aici ghemuiţi ne pierdem din ochi în atingeri/ pitiţi lumina vagă să ne invadeze pe dinăuntru să sfîrîie/ circuitul galeş al amprentelor/ pot alege mereu ultima variantă/ camera te apasă gol prin cotloane/ scotoceşti în tine ca-ntr-o pubelă în speranţa că vei găsi obiectul/ pierdut/ să te reprezinte cel mai bine/ un trotuar jerpelit// distanţarea continuă/ impresia că poţi articula calm orice cuvînt/ aşteptăm autobuzul rînd pe rînd feţele posibile se pier &/ lucrurile simple emană o căldură aproape umană”(p. 21).

Ceea ce pare artificial este doar sincopa, cadenţa fără respiraţie a versurilor, uneori alăturate fără a comunica sau a transmite ceva. Acest fapt explică, în fond, fragmentarismul poeziei Ioanei Miron din această primă carte. Ea nu este cîtuşi de puţin feminină în poezia pe care o scrie, pare mai curînd o fiinţă crispată, dornică să redea o realitate care o deformează, deşi ea, poeta, nu doreşte cîtuşi de puţin să deformeze realitatea. Suflul ei este unul tăiat, oprit uneori, nu din mirare, ci din obişnuinţa de a se descoperi cu aerul în cerul gurii sau în nări, fără a-l respira pînă la capăt sau a-l expira, ca într-o dispnee, între somn şi trezie. Acest lucru deranjează un pic cititorul, care ar fi vrut respirarea poetică pînă la capăt.

Alteori, în descriptivismul ei, poezia Ioanei Miron ia aspect de jurnal de însemnări zilnice, de regulă existenţiale: „spre sfîrşitul lunii stăm cu genunchii la piept/ ce-o să mîncăm azi cît a venit la întreţinere/ pînă astă-iarnă ţineam cu tot dinadinsul să îmbătrînim împreună/ ca doi maidanezi la mila oricui” (p. 33). Apare, astfel, şi un soi de naraţiune, care, pînă la urmă, nu ţine fraza pînă la capăt, ideea narativă fie se sparge într-un dialog sincopat sau într-o faptă ce, redată, îşi pierde povestitorul, sensul, susţinerea. Şi astfel, prin anumite fragmente, poeta se joacă dinadins cu o retorică din care nu au cum ieşi răspunsuri sau sensuri din care să se ivească o finalitate dorită. Poate că aici este şi jocul Ioanei Miron cu ambiguitatea, care, pînă la urmă, face literatura.

În ansamblul ei cartea Picaj este un poem discursiv, întrerupt de spasmele frecvente ale poetei, de golurile în care, în picaj, de acolo de unde e ea şi pînă la cititor, acestea se umplu cu o spumă care încet-încet dispare şi lasă o pată de apă, care se evaporă şi ea imediat. Realitatea este cea care salvează totul, ea i se oferă poetei, iar poeta rupe din ea fragmente, unei concentrice, repetitive, aureolate de o voinţă asemănătoare cu ambiţia. Din această realitate ies pe faţa poetei unele gînduri, ca nişte striaţii fine pe o „limbă care nu rugineşte”. Să sperăm că poemele din această primă carte a poetei Ioanei Miron să fie de inox, să nu-şi piardă strălucirea ce pare a veni dintr-un talent nativ, curat, nealterat de valurile noi de metale preţioase de un luciu fals.

Revista indexata EBSCO