Jun 19, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Livia IACOB – Poemele vîrstelor: un debut al maturitãții

 

Apărut în 2017 la Editura Timpul, volumul de debut al Ofeliei Ioana Odobaşu Huţul demonstrează că, atunci cînd alege să se exprime sub auspiciile verbului scris, să sublimeze frumosul existenţei ori să se ascundă, la propriu, de mizerabilismul ei în incomoda, dar protectoarea haină lirică, un artist plastic profesionist, experimentat şi complex, reuşeşte să construiască un limbaj ale cărui capcane picturale devin tot atîtea trepte ale iniţierii întru sine. Amintindu-ne la fiece pas atît de candidul vers hölderlinian care avea să marcheze întreaga conştiinţă a modernităţii, după care „şi totuşi, în chip poetic locuieşte omul”, „mărturiile” aşternute pe pagina scrisă de o pictoriţă pe care confraţii o recunosc a fi purtătoarea unui talent autentic, certificat nu numai de numeroasele expoziţii în ţară şi străinătate, dar şi de interesul publicului larg nu vorbesc, ci transmit în afara cuvintelor propriu-zise, asemeni unor pictopoeme.

Apelul la imaginaţie, la viziune, la efortul de transfigurare a realului în zona atemporală şi cumva strict spaţializată a unui tablou al cărui adevăr e condamnat să se aşeze pentru totdeauna într-o simplă ramă rămîne şi în cazul de faţă calea de pătrundere într-un univers cu chei şi legi proprii. Una, în schimb, pe cît de ademenitoare, pe atît de departe de adevărul trăirilor care se ascund în nucleul de forţă al volumului sugestiv intitulat Au înnebunit salcîmii. Aşteptîndu-te să citeşti despre iubirea uşor adolescentină care năvăleşte, cucereşte şi stăpîneşte omul în anotimpul de renaştere a simţurilor, dai peste o adîncă meditaţie asupra durerii de a fi exilat în trup. Iar cînd încerci să înţelegi mai bine poetica trecerii prin vîrste la care, prin iscusite vocabule (sau blancuri) blagiene, autoarea face adesea trimitere, iată-te din nou ajuns în punctul de plecare, care e totodată şi cel terminus.

Căci, în afara zgomotului de fond, care pentru poeta în cauză pare să fie existenţa însăşi, departe de lumea dezlănţuită şi în acelaşi timp în centrul pămîntului din care ielele îşi trag seva lor înalt imaginativă, iar sînzienele fecunditatea, poezia sa rămîne cea mai înaltă formă de mărturisire a iubirii. Consubstanţială doar pe alocuri carnalităţii (şi atunci încă pudică), meditativă şi nostalgică de cele mai multe ori, lirica face, asemenea unui chip care se priveşte în translucida oglindă identitară, o plecăciune. Aşa încît tot ceea ce capătă formă, îmbrăcînd firesc haina versului alb sau articulîndu-se în maniera atît de dificil de realizat a acrostihului, suferă şi o metamorfoză: cea a transferului de iubire din interior către ceilalţi. Poezia (cel puţin atît cît se lasă decriptată în cazul plachetei de versuri pe care o aveţi în faţă) împărtăşeşte, mai degrabă într-o cheie păgînă decît creştină, iubire celorlalţi: partenerului de cuplu, familiei, lumii acesteia şi misterioaselor ei volute.

Practicînd cu deplin devotament ceea ce s-ar putea numi o „lirică îndrăgostită”, Ofelia Ioana Odobaşu Huţul nu fuge însă de efortul de creator, de construcţie a întregului, ridicîndu-şi versurile nu neapărat ca pe o biserică (cu gîndul poate la jertfa meşterului Manole de odinioară, la care nu întîmplător revine de multe ori spre a se obiectiva), ci ca pe o formă proprie – eretică, dar nu mistificatoare – de rugăciune a inimii. Cu discreţia caracteristică spiritelor înalte, poeta pictoriţă îşi rafinează discursul prin ambiţia de a-şi proiecta propriile trăiri asupra celorlalţi şi prin pluriperspectivizarea eului. Lucrul acesta devine evident dacă luăm în considerare cel puţin două aspecte. Pentru început, trebuie avut în vedere efortul susţinut pe care-l face încercînd să-şi definească ea însăşi temele printr-o construcţie unitară, dibaci ticluită. Au înnebunit salcîmii este rezultatul ordonării în trei mari capitole a principalelor obsesii tematice (iubirea, sub toate formele ei, trecerea prin vîrste şi configurarea identităţii între dionisiac şi apolinic).  Intitulat Nopţi cu iele, cel dintîi capitol, tematizînd iubirea în cuplu, cuprinde poeme precum Cu mine, Te-am ales, Nu cred că exist cu adevărat, Dacă aş putea fi, C-un semn, Au înnebunit salcîmii, Te caut, Ofranda toamnei, O năvalnică zi, E vremea altei pagini, Nimeni!, Nopţi cu iele, Să schimbam rolurile, Am păşit deja înapoi, Ieri pentru un astru – azi pentru un alt. Cel de-al doilea capitol, în tuşe de forţă dar cu tandre inserturi de melancolie, e o aspră autoanaliză, uneori împinsă pînă la limită, transgresînd dar şi punctînd vîrstele – în fond, tot atîtea porţi către lumina interioară –, aşa cum se întîmplă în Ego, Acele ceasornicului sau Am ales. Dedicat celor dragi, capitolul al treilea cuprinde şaptesprezece Acrostihuri. Apoi, autoarea dublează efortul intern de structurare tematică asociindu-i ceea ce îi este sieşi mai familiar, şi anume o tehnică grafică de excepţie, pe care o puteţi admira în imediatul siaj al versurilor. De altfel, imaginile generează, la rîndul lor, sensibilitate şi ne pun faţă în faţă cu o autoare dornică să creeze empatie, lipsită de preţiozitate, ba chiar mizînd pe acest act de apropiere, de seducţie a ochiului şi, implicit, a minţii care trebuie să definească, aureolînd-o, lectura.

În alcătuirea poemelor sale imaginea se completează în chip fericit cu ideaţia, totul tinde, parcă, spre un unic scop, de la detaliile de natură tipografică ale volumului (în acest sens, trebuie să menţionez şi că poeta atacă foarte curajos un tip de scriitură a cărei dificultate a făcut-o aproape impracticabilă, cum este acrostihul) şi pînă la imaginarul deschizător de punţi semantice. Cele trei grupaje alcătuitoare ale volumului sînt, în fond, tot atîtea invocaţii către o alteritate de a cărei prezenţă poeta devine conştientă aproape organic, pe care o cheamă la viaţă, la întrupare în căutarea metamorfozei fundamentale, cea care face diferenţa între scriitura cu mize de efemeridă şi discursul liric esenţializant. În centrul volumului, un poem-ancoră se impune prin maxima sinceritate care îi conferă autentice valenţe de autoportret, în cheia desigur picturală care îi este atît de dragă autoarei. Astfel, autoscopia din Ego ne dezvăluie, narcisiac, spiritul din spatele măştilor, cel care face posibil, plin de incertitudini, temeri, dar şi extaze luminoase, această contemplaţie tensionată care este poezia. După o serie de întrebări retorice („Cine sînt? Exist?! Cum sînt?”), urmează şi autodefinirea: „Sînt…/ veselă – pentru toate împlinirile vieţii/ fecunde, pentru toate luminile cerului!/ Tresar şi zîmbesc întoarcerii primăverii/ şi… rîd cu toate sînzienile de pe cîmp!// Sînt tristă – de toate amurgurile,/ nostalgiile şi de toate dureroasele/ amintiri, pentru toate despărţirile,/ neputinţele şi toţi spinii din cale…/ Şi-mi urăsc cu patimă slăbiciunile!”. Aşezîndu-se în  chip firesc sub semnul dinamic al antitezei, conturînd trăiri limită prin care să-i circumscrie existenţa şi fugind de rutină, poeta se dovedeşte, în fond, o incorigibilă romantică: „Sînt puternică – pentru tăria de a/ţine piept dezlănţuirilor furtunii,/ pentru tot “mersul înainte”, cu dîrzenie,/ prin labirintul fără margini al vieţii sau…/ pentru curajul şi…nepăsarea sfîrşitului.// Sînt slabă – de toate amăgirile şi de toate/ înduioşările… Sînt… cînd acoperită cu tină,/ cînd… lovindu-mă cu creştetul de cer./ Trecerea de la o stare la alta mă istoveşte,/ şi incertitudinile… dar… nu exist fără tine!”.

Volumul parcurge gradual treptele unei deveniri, care o determină pe poetă să-şi delimiteze, cu hotărîre, o poziţie proprie, nemediată nici de literatură, nici de religie, cu privire la imaginarul poemelor sale. Un imaginar glisînd între elementele specifice culturii păgîne şi celei creştine, între mundan şi transcendenţă. Poezia se transformă, drept urmare, într-o formă de examinare aproape masochistă a conştiinţei, ea se apropie de contemplarea lăuntrică, de acea mistică erotică pe care o întîlnim, cu adevărat, doar în cazuri rarisime în cazul poeteselor; o delicată, în fond, rugăciune a inimii. În această carte a căutărilor mundane şi a transcendenţei mereu amînate, contează mai degrabă expresia picturală a gîndului liber, neîncorsetat în canoanele societale, „clipa cea repede/ ce ni s-a dat”.

Revista indexata EBSCO