Jun 19, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Ioan LASCU – Postumitate și notorietate criticã

 

          Am scris în repetate rînduri despre o evidenţă: Ion D. Sîrbu are parte, în postumitate, de cea mai frecventă şi variată abordare critică, fapt prin care a trezit, surprinzător, suspiciuni şi chiar contestări. Se datorează acest aspect – cum iarăşi s-a scris şi am scris – celui mai bogat portofoliu descoperit postum în sertarele unui scriitor.

Despre diversitatea unghiurilor de abordare critică a operei lui Ion D. Sîrbu scrie Nicolae Oprea în recenta carte, Revanşa postumă (Editura „Biblioteca”, Tîrgovişte, 2016), care sugerează prin titlu respectivul efect compensator. Este secţiunea-pilot a cărţii – Posteritatea critică – precedată de una istorico-critică – Eseuri. Accente şi reveniri – şi urmată de alta – Restituiri şi revalorificări – care se ocupă de recuperarea a numeroase texte disperse ale lui Ion D. Sîrbu – articole, prezentări de spectacole, corespondenţă, notaţii diverse, găsite prin varii ziare şi reviste, caiete-program, notiţe personale, scrisori etc. Ideea unei retrospective critice a bibliografiei dedicate operei lui Ion D. Sîrbu a fost avansată şi dezvoltată de criticul piteştean într-o rubrică susţinută cu cîţiva ani în urmă în revista Ramuri. Se ştia prea bine că numărul cărţilor – studii critice, monografii, analize – ce abordaseră problematica literară a exilatului în „Craiova-Isarlîk” se apropia de doisprezece, fără a pune la socoteală tezele de doctorat şi lucrările de licenţă nepublicate sau rămase în anonimat.

Nicolae Oprea a avut în intenţie să cuprindă cu privirea sa critică toate cărţile publicate despre Ion D. Sîrbu pînă în ajunul apariţiei Revanşei postume. A reuşit, cu o singură excepţie, pare-mi-se: Jurnalistul fără jurnal. Jocurile semnăturii de Sorina Sorescu. Este singura lucrare cu vizibile intenţii demolatoare scrisă despre opera lui Sîrbu. Prin urmare Nicolae Oprea analizează rînd pe rînd, cu acuitate critică şi cu ochi vigilent de istoric literar, cărţile publicate de Lelia Nicolescu, Elvira Sorohan, Ioan Lascu şi Toma Grigorie (1999), Antonio Patraş (2003), Daniel Cristea-Enache şi Deliu Petroiu (2006), Mihai Barbu şi Clara Mareş (2011), iarăşi Ioan Lascu (2014). Sînt adăugate Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu – posteritatea scriitorului: 95 de ani de la naştere, 25 de ani de la moarte”, Petrila, 2014 (coordonator: Ioan Lascu) şi două volume ce tratează despre Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj: Gabriela Gavril (2003) şi Dan Damaschin (2009). Nu trebuie uitat volumul Ion D. Sîrbu şi timpul romanului (2000) al lui Nicolae Oprea însuşi, pe care, probabil din modestie, autorul nu îl prezintă în Revanşa postumă. Au fost neglijate din motive neştiute Caietele Colocviului Naţional „Ion D. Sîrbu”,Craiova, 2009 (coordonatori Nicolae Coande şi Ioan Lascu), totuşi citate o dată în cuprinsul cărţii fără numele coordonatorilor. Cel puţin două din cărţile abordate au înregistrat şi reeditări: Un aisberg deasupra mării. Eseu despre opera postumă a lui Ion D. Sîrbu, în 2009 şi amintita carte a lui Nicolae Oprea, în 2015. Mai multe din studiile şi monografiile publicate au fost la origine teze de doctorat: Antonio Patraş, Mihai Barbu, Gabriela Gavril, Dan Damaschin.

Seria abordărilor critice începe cu consideraţii la obiect despre cartea Leliei Nicolescu, „o ilustră necunoscută”, cum singură se categoriseşte. Cartea, Ion D. Sîrbu despre sine şi lume (Editura „Scrisul Românesc”), nu prea originală şi singura a autoarei, cel puţin pînă la momentul 1999, este alcătuită din două părţi: partea întîi (cu titlu omonim) cuprinde „cronologia bio-bibliografică, pigmentată cu evoluţia confraţilor din Cercul Literar” (Revanşa postumă, p. 97), iar secunda, intitulată Lumea despre Ion D. Sîrbu, „însumează – selectiv, cred, din pricina surselor precare – bibliografia critică de la 1956 pînă la 1989, cu extrase ilustrative în Addenda, insistînd firesc pe receptarea operei în postumitate.” (id.). Aşadar cartea este redactată neprofesionist şi nici nu-i de mirare pentru, pur şi simplu, o fostă elevă de la Şcoala Medie de fete nr. 1 din Cluj, unde Ion D. Sîrbu a funcţionat ca profesor în 1952 şi i-a fost, tot ce se poate, diriginte, elevei L., aşa cum se prezintă Lelia Nicolescu în carte. Ajuns în acest punct, se cuvine să îndrept o eroare de cronologie repetată nu numai de Nicolae Oprea în ce priveşte primatul apariţiei cărţii respective. Ea a „ieşit pe piaţă” în anul 1999, marcînd 85 de ani de la naşterea şi 10 ani de la moartea lui Ion D. Sîrbu. Criticul şi istoricul literar subliniază, pe drept cuvînt, că „în acelaşi an, 1999, după cîteva luni doar ieş(eau) pe piaţă cărţile Elvirei Sorohan şi Ioan Lascu”. (op. cit., p. 101). Dacă în privinţa Elvirei Sorohan N. Oprea are dreptate, în ce priveşte cartea mea el se înşeală. În cadrul aceleiaşi manifestări, care a avut loc la Teatrul Naţional din Craiova la 28 iunie 1999, a fost lansată şi cartea mea, Un aisberg deasupra mării…, apărută la Editura „Ramuri” cu sprijinul, între altele, al Consiliului Local şi Primăriei Municipiului Craiova. Pentru cei interesaţi, aceste informaţii sînt încă verificabile, cred, în presa cotidiană şi literară craioveană din iunie-iulie 1999.

Cartea Elvirei Sorohan, Ion D. Sîrbu sau Suferinţa spiritului captiv (Editura „Junimea”, Iaşi, 1999), este rezultatul unei cercetări aplicate şi pertinente a materiei centrate în jurul unei singure dimensiuni din opera lui Sîrbu, cea jurnalieră. Autoarea a limitat cîmpul cercetării la această coordonată constatînd complexitatea operei lui Ion D. Sîrbu, „diaristul disident”. Este astfel acreditată teza că „autenticul Sîrbu” este de aflat în Jurnalul unui jurnalist fără jurnal. E remarcată rigoarea analitică „neobişnuită, dar responsabilă”, a cercetătoarei ieşene, ca şi „Concluziile analizei (…) punctate în formulări memorabile, mustind de empatie, fără să depăşească, însă, limita admiraţiei critice…” (p. 106).

Interesant i se pare lui Nicolae Oprea faptul că alt ieşean, Antonio Patraş, a abordat opera lui Ion D. Sîrbu într-o teză de doctorat îndrumată de Elvira Sorohan, teză ce a fost publicată sub formă de carte cu titlul Ion D. Sîrbu – de veghe în noaptea totalitară (Iaşi, 2003). Faptul „interesant”, exterior pur şi simplu, ar consta în aceea că Ion D. Sîrbu a ajuns la Iaşi o singură dată, în vara lui 1944, cînd era mobilizat pe front. După ce apreciază, la Antonio Patraş, „Vocaţia analitică, dublată de înclinaţia teoretică şi susţinută de o reală dexteritate în utilizarea instrumentarului critic” (p. 121), Nicolae Oprea depistează şi cîteva carenţe: inconsistenţa „excursului biografic” din deschidere, documentarea insuficientă pe alocuri, parafrazarea titlului după romanul lui J. D. Salinger (De veghe în lanul de secară), preluarea unor „idei şi formulări din studiile consultate fără semnele citării, aproape de limita plagiatului” (p. 119). Cel puţin ultima constatare mi se pare destul de gravă şi, pentru a-i fi demonstrat veridicitatea, Nicolae Oprea ar fi trebuit să aducă argumente mai ample şi variate, nu doar să se limiteze la cîteva mici extrase din cartea sa, Ion D. Sîrbu şi timpul romanului (2000).

Altă carte de valoare pe linia originalităţii unghiului de abordare şi a analizei critice este Un om din Est. Studiu monografic (Editura „Curtea Veche, 2006), semnată de Daniel Cristea-Enache. Volumul, care pune iniţial accentul pe biografia lui Ion D. Sîrbu, are meritul de a fi un „studiu monografic echilibrat, încorporînd organic informaţiile şi sugestiile din cele şase (…) monografii, pînă atunci, despre I. D. Sîrbu, cu numeroase accente personale.” (p. 122). Studiind proza, Daniel Cristea-Enache o încadrează în două categorii specifice: „proza empatică”, în general antumă, şi „proza ironică”, prin excelenţă publicată postum. Autorul studiului consideră volumul Şoarecele B şi alte povestiri (1983) drept „reuşita indiscutabilă” a prozei lui Sîrbu. În schimb Nicolae Oprea sesizează critic tratarea insuficientă a romanelor postume Adio, Europa! şi Lupul şi Catedrala, „expediate în cîteva pagini de la finalul capitolului” (Sinusoida prozei, n. m., I. L.). Acuzînd „precipitarea vizibilă” din final, N. Oprea încheie cu o justă judecată de valoare: „…aş afirma/ confirma că Daniel Cristea-Enache a realizat o monografie temeinică, în spiritul responsabilităţii filologice în utilizarea surselor pe care le integrează firesc în discursul încărcat cu opinii de cont personal.” (p. 126).

O cercetare monografică de amploare a realizat Mihai Barbu prin teza de doctorat publicată sub formă de carte în 2011: Memoriile lui Ion D. Sîrbu. O reconstituire. Este de departe cea mai voluminoasă între toate celelalte cărţi publicate despre Ion D. Sîrbu: 564 de pagini! Fiind un asiduu căutător şi studios al documentelor, inclusiv al dosarului Ion D. Sîrbu de la CNSAS, Mihai Barbu reconstituie cu lux de amănunte biografia lui Ion D. Sîrbu. Dar nu numai atît: dotat cu spirit speculativ, îi citeşte şi opera într-o cheie originală – scriitor public/ scriitor subteran sau scriitură la vedere/ scriitură ascunsă, încercînd să contureze memoriile pe care Sîrbu nu a mai apucat să le scrie. A rezultat o cercetare „de real interes istoriografic”, dublată de o întinsă şi atractivă interpretare şi analiză a numeroaselor informaţii prelevate din operă şi din multiplele documente şi mărturii personale. Empatia lui Mihai Barbu manifestată în relaţia cu subiectul cercetat este sensibilă din cel puţin două motive: M. Barbu este originar din Petrila lui Ion D. Sîrbu (1) pe care l-a şi cunoscut personal în ultima parte a vieţii (2). Nicolae Oprea conchide:

„Într-o vreme de prelungită tranziţie cînd îndeletnicirea filologică de istoric literar nu mai prezintă interes pentru noile generaţii, Mihai Barbu reprezintă o excepţie trudind ani de-a rîndul asupra documentelor de arhivă legate de scriitorul-subiect care îi întreţine admiraţia pe parcursul re-descoperirii, dar şi prin harul de prozator a cărui valoare e recunoscută în posteritate…” (p. 136).

O lucrare mai aparte este cea a Clarei Mareş, istoric de profesie şi cercetător la la IICCMER. Ea a avut ideea şi… răbdarea să studieze integral documentele din dosarul I. D. Sîrbu aflat în arhivele CNSAS, totalizînd 1680 de pagini grupate în şapte volume. Informaţiile extrase de acolo, bine organizate şi expuse, agrementate cu unele idei din cîteva cărţi despre scriitorul petrilean devenit „alutan” la bătrîneţe plus informaţii culese la faţa locului (Craiova, Petrila etc.) au fost reunite în cartea Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii (Editura „Curtea Veche”, 2011). Clara Mareş se abţine, în  general, de la comentarii personale, înclinînd, cum era şi firesc la o persoană avînd formaţia şi preocupările ei, să respecte obiectivitatea documentaristului. Majoritatea documentelor au fost, pînă la apariţia cărţii, inedite. Ele sînt prezentate succint,  fără intervenţii personale, aşa cum am subliniat, şi inserate în capitole la modul strict cronologic, ori pur şi simplu transcrise în Anexe la repectivele capitole. În carte s-au strecurat însă şi unele erori de informaţie care, crede Nicolae Oprea, ar fi putut fi evitate dacă autoarea ar fi citit toate cărţile publicate pînă la acea dată despre I. D. Sîrbu şi nu doar trei (Lelia Nicolescu, Antonio Patraş şi Daniel Cristea-Enache).

Se adaugă la întinsa bibliografie Sîrbu încă patru cărţi scrise de autori craioveni – Toma Grigorie (1999), Sorina Sorescu (1999), Ioan Lascu (două,1999 şi 2014) şi una a lui Nicolae Oprea (2000), la origine fiind şi ea teză de doctorat. Trei sînt analizate de universitarul piteştean în Revanşa postumă. Alături de ele şi de celelalte şase anterioare sînt luate în vizor, cum am menţionat deja, şi două volume ce tratează despre Cercul Literar, prenumărîndu-l pe I. D. Sîrbu printre membrii săi, totuşi cumva în rîndul doi, deşi Ion Negoiţescu, un lider activ şi inteligent „se plînge” undeva că Sîrbu s-a bucurat mai mult decît el de aprecierea lui Lucian Blaga. Studiul Gabrielei Gavril, De la „Manifest” la „Adio, Europa!”. Cercul literar de la Sibiu (2003), se compune în principal din „şase micro-monografii ale exponenţilor Cercului”, cea dedicată lui Ion D. Sîrbu purtînd titlul Cazul Gary. Cît despre Dan Damaschin, acesta a publicat în 2009 Cercul Literar de la Sibiu/ Cluj. Deschidere spre europeism şi universalitate. Cartea se remarcă, între altele, „Printr-o abordare coerentă şi unificatoare a aspectelor teoretice şi analiza pertinentă a operei cerchiştilor, insistînd pe contribuţia catalizatoare a lui Ion Negoiţescu…” (p. 152).

Deşi operă a unui critic consacrat şi a unui profesor universitar, Revanşa postumă este lipsită de o bibliografie, necesară în cazul unei postumităţi critice atît de bogate precum cea a lui Ion D. Sîrbu. Pentru citarea surselor am fost nevoit să apelez mereu la notele de subsol. Lăsînd la o parte alte cîteva erori nesemnificative (de exemplu: Gheorghe Truţă nu este „prozatorul din Uricani”, ci din Lupeni, sau Colocviul Naţional „Ion D. Sîrbu” din 2014 a avut loc la Petrila şi nu la Petroşani), Revanşa postumă este o carte de cercetare istorico-critică ce atrage atenţia prin originalitatea abordării, actualitate, rigurozitate şi informaţie vastă. Cartea nu se limitează numai la secţiunea Posteritatea critică, ci mai cuprinde alte două capitole importante (Eseuri. Accente şi reveniri şi Restituiri şi revalorificări) care reiau, dezvoltă sau completează informaţii, idei şi aserţiuni critice din Ion D. Sîrbu şi timpul romanului. Avînd în vedere cantitatea şi calitatea studiilor şi monografiilor consacrate lui Ion D. Sîrbu într-un răstimp de (totuşi) numai două decenii, cartea lui Nicolae Oprea este binevenită, utilă şi necesară.

Revista indexata EBSCO