Jun 19, 2017

Posted by in Actualitatea literara

Adrian G. ROMILA – O plachetã singularã

 

Cred că puţini îl cunosc pe Horaţiu Mihaiu ca poet. Arhitect, scenograf, grafician şi regizor, Mihaiu a montat, după 1990, spectacole de teatru-imagine, teatru-animaţie, uneori fără dialoguri, doar cu personaje şi obiecte, un fel de eseuri dramatice care au cîştigat premii la festivaluri naţionale şi internaţionale. Punctul comun al tuturor acestora a fost originalitatea: autorul a evitat cu obstinaţie convenţionalul, forţînd mereu limitele, pe urmele avangardiştilor de altădată, dacă azi nu cumva avangardismul e chiar norma.

Volumul de debut al lui Horaţiu Mihaiu nu face excepţie de la cele de mai sus. Publicat la peste şaizeci de ani, Moartea e un sfetnic bun (Charmides, 2017) e un debut ce legitimează (abia acum) un autor care a mai publicat versuri prin reviste, dar care a reuşit tîrziu să se numere printre poeţii cu patalama. Nu că ar fi intenţionat asta. Textele micuţei cărţi se autoplasează (la fel ca şi creatorul lor) în afara vreunei generaţii sau grupări de la noi. Singulare, în formă şi conţinut, ele se apropie mai degrabă de experimentalismul liric suprarealist, decît de poezia propriu-zisă. Teatralul, scenograficul, imagisticul sînt prezente în ele, alcătuind un spectacol zgomotos şi colorat, un fel de commedia dell´arte în care improvizaţia şi witz-ul par mizele principale. Nimic deosebit, aş zice, la un om care se preocupă de atîţia ani de teatru: „Arată-mi nişte peruci vechi, rochii/ sau dantela parfumată/ Te voi privi ca pe o eclipsă/ prin patru cioburi/ de sticlă afumată”; „Muzeul lui madam Tussaud/ Şi chipul tău de ceară”; „Undeva, în zare, se vede cum scena se surpă/ peste public”. Sunetele, silabele, propoziţiile, expresiile sînt materialul sonor şi imagistic pentru un happening plin de surprize, ceea ce înseamnă că nu coerenţa l-a preocupat pe autor, ci felul în care „scena se surpă peste public”, adică şocul, multiplicarea decorului, electrizarea hermeneutică.

Perspectiva din volum e a unui eu care nu e interesat de o geografie imaginară proprie, de un anume univers poetic, ci de variaţii lexicale şi imagistice, de ludic, de inovaţie, pe toate planurile. E o puerilitate trucată, cu mici scenete, unde apar cînd număratul ca-n jocul „de-a v-aţi ascuns”, cînd enumeraţiile sugestive, cînd decorul kitsch, cînd caligramele şi majusculele ce deturnează atenţia. Rar textele sînt, de la un capăt la altul, poeme referenţiale, cu ceva ce ar semăna a mesaj, a lume artistică autonomă, în sensul unei literarităţi: „Azi ai cumpărat un peşte de sticlă./ Mănînci vată de zahăr şi bei bere la un restaurant/ modest./ Te culci prin preajmă, te odihneşti onest./ Nu mai găseşti pantofi cu scîrţ,/ nici ace de cravată…/ Ţi-e dor de un ţambal într-o grădină cu fum de/ mititei…/ Imaginea ţi se dilată şi apăsînd/ cu furculiţa în idei,/ Mai ceri un rînd de mititei,/ şi apoi nota de plată.” Uneori repetiţia aceloraşi cuvinte sugerează învîrtirea în cerc, aglomeraţia, neputinţa de-a ieşi din prizonieratul unui limbaj epuizat, alteori parodia atinge locuri comune, stoarse semantic de admiraţia canonului: „Singular/ Eu nu strivesc corola de minuni/ Tu nu striveşti corola de minuni/ El, ea nu striveşte corola de minuni.// Plural/ Noi nu strivim corola de minuni/ Voi nu striviţi corola de minuni/ Ei, ele nu strivesc corola de minuni.// General/ Continuăm să jucăm la LOTO.”; „Nu mai avem nimic de ales!/ Nu ne-a mai rămas nicio alternativă!/ Nu se mai poate schimba nimic!/ Totul rămîne aşa!/ Nu se mai poate face ABSOLUT nimic!// Trebuie să dăm de mîncare la pui!”. Sînt povestioare cu tîlc, jocuri de cuvinte, cacofonii şi eufonii, licenţe, dialoguri ad hoc, poeme scurte, în majoritate, unele rimate, altele cu versuri lăsate goale, marcate doar cu linii, sugerînd absenţa/transparenţa/imposibilul oricărui tip de tranzitivitate: „Aveai şi pinteni tari ca coastele/ Şi te făceai că eşti făcută/ Fără să faci pe făcătoarele/ Ca cana care cască capul ruptă”; „Zona în care vin peştii/ Este cea în care ei vin ades./ Acolo se adună peştii!/ În zona aceea se adună peştii!/ Ei vin şi se adună,/ Plutesc în zona aceea/ Şi se adună acolo./ Ei vin repede şi se adună./ Unde?/ În zona în care vin peştii./ În zona aceea unde se adună.”

E-adevărat că o astfel de poetică e riscantă estetic, căci nu întotdeauna asocierile se potrivesc, mai ales cînd forţarea convenţionalului e prea… forţată, ca să spun aşa, preluînd tehnica autorului. Iată unul dintre eşecuri: „Mai unge-o pîine cu sudoare de sub braţ/ Şi dă-mi să muşc o dată/ Şi tu să muşti de două ori din laţ/ Tu! Preafrumoasă fată// Io (dacă vrei eu) îs din florărie/ Tu nu vrei să mă rupi,/ Te rog zi-mi o cacofonie/ Şi din ugerul vacii să supi (nou cuvînt românesc -/ pentru rimă)”. Mecanismul acesta al imaginaţiei libere, al conectivităţii laxe dintre cuvinte şi imagini poate duce într-o fundătură, dacă încălcarea voită a normelor şi a normalului e dusă pînă la capăt, dacă i se tot caută variante, sinestezii, alte şi alte facilităţi, în defavoarea mesajului, a atmosferei, a conturului unui eu interior, reclamate de poezia de totdeauna, oricît de modernă ar fi.

Trebuie să recunosc, la celălalt capăt al argumentaţiei, că unele dintre imagini, pe spaţii scurte, i-au reuşit şi cred că ele ar fi generat mai multă poeticitate, dacă ar fi fost exploatate sau frecventate mai des, în volum. Am cules exemple disparate şi desprinse de context tocmai pentru a le sublinia percutanţa: „drumul sinistru şi cald al beregatei strînse”, „o coadă de păun – pe gard – alunecă pe-o coajă”, „prin vis întind mîna şi copiez harta cu ape, cu munţi şi oraşe”, „văd stelele care acoperă capota”, „un delfin stă pe o amforă şi îl apucă un cîrcel pe care îl coase cu alge”, „viaducte de îngheţată”, „sărutul ruginit de crin”, „firmele de neon ale brazilor, reclamele colorate de pe acoperişurile stejarilor”. Asemenea minunate instantanee poetice amintesc de cele ale unor Ion Vinea, Grigore Cugler Apunake, Ilarie Voronca sau chiar Tristan Tzara. Spre cinstea autorului, care însuşi recunoaşte că „E un dezastru să scrii atît de tînăr/ Opera Prima./ Aduni polenul fecioriei muzei/ Care fuge-apoi c-un alt poet…/ Te părăseşte definitiv pînă la 75 d´ani”.

O remarcă despre prezenţa desenelor, austere, naive, monocrome (negru)! Unul e pe copertă, reprezentînd un turn înalt, paralelipipedic, fusiform, alungit, cu o intrare jos şi o fereastră sus, sub acoperiş. Celălalt, cam pe la mijlocul cărţii, pe foaie în pătrăţele, cu nişte păpădii şi cîteva file amestecate de calendar, sugerînd (inclusiv printr-un mesaj sumar) trecerea monotonă a timpului. Le văd nu doar ca pe nişte elemente definitorii pentru dispoziţia ludic-vizuală a autorului, ci şi ca pe texte-imagini despre o anume configurare a spaţiului şi a timpului în care lucrurile din realitate pot fi văzute, în obiectualitatea lor. Aşadar pe aceeaşi linie cu producţiile teatrale ale aceluiaşi (sic!).

Moartea e un sfetnic bun e o plachetă singulară, în peisajul poeziei de la noi, exact aşa cum e şi autorul ei. Deocamdată, pentru o Opera Prima, Horaţiu Mihaiu e pe drumul cel bun: scrie o poezie a înscenărilor, deloc plictisitoare şi previzibile. Să mai vedem, aşteptăm recidive, dacă vor fi!

Revista indexata EBSCO