Jun 19, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Antonio PATRAȘ – Numele meu fie Artiom

 

Continuînd în linii mari direcţia psihologist-autenticistă din romanele de pînă acum (Aproape a şaptea parte din lume, 2010 şi Nicio clipă Portasar, 2015), ultima realizare de acest gen a lui Cătălin Pavel (Trecerea, 2016) surprinde prin efectul de intensitate generat de formula sa narativă, care mizează pe repetiţia obsesivă a unor teme şi motive-nucleu. De la o carte la alta, scriitura a cîştigat în simplitate şi profunzime, trădînd tendinţa sistematizării inspiraţiei. Nu e o întîmplare că autorul, arheolog de profesie, a scris înainte şi poezie – experienţă formatoare de la care se revendică, după cum el însuşi afirma într-un loc, şi textele sale în proză. Literatura e asumată în consecinţă nu atît ca fapt de stil, vizînd performanţa estetică într-un gen anume (opţiunea pentru „roman” nu trebuie să înşele), ci ca o mărturisire mai mult sau mai puţin mascată, cu rol terapeutic, de exorcizare, şi cu finalitate cognitivă, ţintind cunoaşterea de sine.

Ca atare, Cătălin Pavel nu scrie, cum greşit s-a spus, în spiritul experimental-livresc al romancierilor francezi de după război (Sarraute, Robbe-Grillet, Butor, Claude Simon), cu toate că pasiunea pentru arheologie l-ar fi recomandat drept un exersat ucenic la „şcoala privirii”. Dar prozatorul nu investighează lumea obiectelor cu scopul de a scoate omul din ecuaţie, în spiritul filosofiei de sorginte marxist-existenţialiste care stă la baza noului roman francez. Demersul scriitorului e unul profund umanist, căci omul reprezintă principalul său subiect de investigaţie. Din acest motiv, Cătălin Pavel nu are nimic în comun nici cu optzeciştii textualizanţi, nici cu mizerabiliştii din valul douămiist, fiind mai curînd apropiat de romancierii noştri autenticişti din interbelic (Camil Petrescu, Holban, Blecher etc.), cu care împărtăşeşte nu anumit tip de etos („trăirist”), vizînd angajamentul existenţial. Amprenta confesivă e totuşi înşelătoare, căci autorul nu vrea nici să fie original cu orice preţ, şi nici să scrie pur şi simplu jurnal. Proiectul său scriptural are o miză mai mult spirituală decît estetică stricto sensu, astfel încît banalităţile vieţii cotidiene, cu tot cu elementele de pitoresc şi de senzaţional semnalate de exegeţi (şi care reprezintă de altfel nota specifică a romanului românesc, de la Cicoii vechi şi noi la Groapa sau Raiul găinilor), sînt aici funcţionalizate simbolic, în linia unei literaturi a condiţiei umane, ce depăşeşte aşadar realismul-mimetic printr-un demers creator desemnat metaforic de Eliade într-un eseu de tinereţe drept „oceanografie”.

Scriitorul propune în romanul de faţă, după cum mărturisea într-un interviu, „trei spaţii izolate”, văzute ca tot atîtea „experimente în puterea de singurătate a omului, în nivelul lui de trecere”: mănăstirea Respetea (întemeiată, zice-se, de Sultana Hristoscoleos, fiica domniţei Casandra a Moldovei, acum 300 de ani), fabrica de bere din Azuga, şi o obscură localitate montană (Frumuşanii Patrului), situată undeva între Buşteni şi Azuga, în care personajul principal al romanului, Constantin Coman (Artiom, după numele lui de călugăr), alege să trăiască alături de soţia sa, Ina. E vorba mai exact, ne atrage atenţia prozatorul, despre „o singurătate proiectată pe fundalul unei solidarităţi de trei tipuri, cu oamenii cu care te rogi, cu cei cu care munceşti, sau cu cei pe care îi iubeşti”. Ca atare, cele trei capitole ale cărţii se focalizează, într-o manieră cinematografică (apropierea de arta filmului a fost sesizată de Bianca Burţa Cernat în recenzia sa din „Observatorul cultural”), asupra evoluţiei spirituale a lui Artiom în cadrul unor medii sociale diferite, episodul mănăstiresc stîrnind cu precădere interesul cronicarilor.

Prozatorul are însă înţelepciunea de a aborda tema vieţii monahale într-o manieră sobră, din interes pur psihologic, ignorînd complet latura pitoresc-anecdotică ilustrată abundent de o întreagă tradiţie, de la Ţiganiada la scrierile unor maeştri ai genului ca Damian Stănoiu sau Vasile Voiculescu. Totodată, Cătălin Pavel nu pare interesat nici de tratarea în cheie iconoclastă (frecvent întîlnită în literatura noastră de după 1989), cu succes garantat la publicul larg, însetat de scandal. În romanul de faţă, călugării sînt de fapt şi ei nişte oameni ca oricare alţii, ceea ce-i adună laolaltă nefiind atît vocaţia religioasă, cît întîmplarea. Coman-Artiom se trezeşte astfel la mănăstire în urma unui presupus accident, care se soldează cu pierderea femeii iubite, pierdere compensată de afecţiunea arătată novicelui în comunitate. Din acest motiv, precizează la un moment dat naratorul, Artiom „rămăsese la mănăstire nu pentru singurătate, nici pentru Dumnezeu, ci pentru oameni”.

Călugării lui Cătălin Pavel nu sînt, repet, nişte eroi cu puteri supranaturale (printre ei, figură de „ales” face Artiom, cu toate că refuză tainele şi nu se spovedeşte), ci nişte bieţi oameni, cu calităţi şi defecte, unii mai înclinaţi spre cele lumeşti (ca stareţul Gherman, doctor în teologie ortodoxă şi colaborator al Securităţii „uns cu toate alifiile”, sau ca „fratele Samoroz”, vistiernicul mînăstirii), alţii mai spiritualizaţi (cum sînt, de pildă, Paraschiv bibliotecarul, cititorul pătimaş ce visează că i se pretinde pielea pentru confecţionarea copertei unei cărţi rare, sau Ştefan Ateu’, care „vorbea despre moarte cu mare plăcere, ca un scriitor despre cartea lui”). Culoarea locală, etnică sau religioasă, lipseşte cu desăvîrşire, călugării împărtăşind o perspectivă mai curînd ecumenică (Paraschiv citeşte „Sahih al-Bukhari şi alte culegeri de hadith, dar şi parabole Zen din Japonia perioadei Kamakura şi Zoharul evreilor spanioli”) – dar ecumenismul este la rîndu-i parodiat, după cum mărturiseşte autorul, semnalînd astfel că substratul reflexiv al romanului nu are nicio legătură cu angajamentul ideologic, fie acesta de „dreapta”, fie de „stînga”.

Romanul nu trăieşte propriu-zis din invenţie epică, prozatorul mulţumindu-se să decupeze în general secvenţe comune de viaţă („întîmplările erau peste tot, te împiedicai de ele”), cu precizarea totuşi că „viaţa de fiecare zi este calea” şi că banalitatea poate ascunde profunzimi nebănuite (ca în filmele lui Antonioni, de pildă). De aceea, „trecerea” de la viaţa de mănăstire la viaţa laică se face pe nesimţite, schimbarea decorului neproducînd nicio schimbare majoră în configuraţia personajului. Pe Artiom îl individualizează totuşi, indiferent de „cadru” (mănăstirea, fabrica, familia), insatisfacţia cu care trăieşte banalitatea, ceea ce îl face suspect atît în comunitatea călugărilor, cît şi în afara ei. Colegii de la fabrică văd îl el un ciudat de care ajung să se teamă mai cu seamă după ce fostul călugăr îl salvează de la moarte printr-o rugăciune miraculoasă pe Tuj, un ins comun căzut victimă unui accident de muncă oarecare. Omul salvat se converteşte însă subit, fuge (de ruşine) din fabrică şi devine boschetar, trăind mereu cu obsesia salvatorului său, pe care îl urmăreşte cu o fascinaţie descifrată dostoievskian ca un amestec de iubire şi ură. De Artiom e atrasă şi Svetlana, o colegă întîlnită frecvent la cantină care îl salvează pe Tuj pentru a se apropia astfel de salvatorul acestuia, şi după aceeaşi logică (să-i zicem brebaniană) înviatul din morţi speră să-şi prindă în laţ binefăcătorul prin intermediul femeii, instrumentalizată cu cinism drept momeală.

Romancierul nu dezleagă enigma acestor personaje bizare, abandonate pe parcurs, dar nu înainte ca Artiom să-şi dezvăluie imensa disponibilitate afectivă în relaţia cu bătrînul Chiţimescu (pentru care fostul călugăr era „eroul lui în mod absolut”), prietenia dintre cei doi trezind invidia şi bănuielile celorlalţi. Chiţimescu îl vizitează periodic pe Artiom, lăudîndu-şi mereu fiica, asistentă la Conservator, pentru infinita delicateţe cu care are grijă de bătrîneţea sa, gătindu-i bucate dintre cele mai alese. Prozatorul izbuteşte să pună în scenă cu mare artă episodul morţii bătrînului, care dezvăluie cititorului adevărul crud, perfect camuflat pînă atunci: fiica lui Chiţimescu trăia de fapt departe de tatăl său, la celălalt capăt al ţării, fără a ţine legătura cu nefericitul care se gîndea la ea cu atîta, sfîşietoare, iubire. Capitolul al doilea celebrează astfel sublimul şi totodată mizeria condiţiei de părinte în cîteva pagini impresionante prin tragicul lor reţinut, mărturisind tristeţea de a trăi şi de a muri singur. Căci – spune la un moment dat prozatorul – „cu adevărat protejat şi fericit nu e copilul pus la culcare în patul moale, în care el zîmbeşte şi-şi întinde picioruşele de cîteva ori, ci cel care îl pune, acel amărît de părinte, el este protejat şi fericit”.

Din experienţa de viaţă a lui Chiţimescu (ce personaj extraordinar!) Artiom înţelege că trebuie să-şi refuze bucuria de a fi tată, pentru a nu muri mai apoi de dorul copiilor săi. Într-un registru sufletesc mult mai senin debutează însă ultimul capitol al cărţii, în care Artiom îşi regăseşte iubita, pierdută în prezumtivul accident de pe munte. Prozatorul dovedeşte aici (şi nu numai aici) o foarte acută intuiţie psihologică, deoarece descrie sentimentul amoros ca fenomen anamnetic, ce reactivează o imagine-prototip păstrată pe retina memoriei afective, în subconştient. De aceea s-a spus, nu fără îndreptăţire, că dragostea la prima vedere e o iluzie făcută să mascheze oarba fatalitate care dictează în fond atracţia dintre oameni. Artiom şi Ina fac un cuplu armonios, se vede clar că sînt predestinaţi unul altuia, dar ceea ce promitea a fi o frumoasă poveste de dragoste se transformă încet încet în ceva foarte trist, fără ca vreunul să fi greşit fundamental. Artiom refuză paternitatea şi începe să aibă manii de colecţionar, ca orice ratat melancolizat prematur, cumpără cărţi pe care nu le citeşte şi caută tot mai des compania cîinelui său, pe cînd Ina îşi doreşte cu ardoare să fie mamă şi să ţină în braţe copii. Dorinţei bărbatului de a trăi exclusiv în imaginaţie, cu speranţa că numai aşa poate evita suferinţa, i se opune cu egală tărie apriga sete de viaţă a femeii care rămîne fatalmente neîmplinită în afara maternităţii (idee ilustrată magistral de Tarkovski în Nostalgia, ca să nu dau decît un exemplu printre atîtea altele). Femeia nu înţelege „de ce nu mergeau undeva, de ce nu stăteau de vorbă, de ce nu se jucau împreună cu copiii lor”, pe cînd Artiom constată cu lucidă amărăciune: „Tu ştii că nu există niciun motiv să crezi că de-acum încolo îţi vei trăi viaţa mai puţin stupid decît pînă acum. Din contră, viaţa ta va deveni din ce în ce mai fără sens”. Cei doi ajung prin virtutea lucrurilor la adulter, păcătuind cu aceeaşi femeie (o oarecare X), dar nu din prealin de vitalitate, ci din plictis, Ina fiind atrasă de o viaţă niţel mai frivolă, pe cînd Artiom trăieşte alături de amanta sa pasageră (a cărei existenţă e mai curînd onirică) o „nostalgie devastatoare” declanşată de „intuiţia că viaţa ar fi putut fi altfel”. La fel ca în romanele lui Holban, cei doi trăiesc de fapt situaţia paradoxală de a nu reuşi să fie fericiţi nici singuri, nici împreună.

Dar viaţa nu poate fi decît aşa cum este, şi romanul se încheie într-o notă apăsat proustiană, cu o secvenţă în care Artiom, fiind obligat să renunţe la atît de rîvnita singurătate, constrîns să facă faţă din nou convenienţelor sociale (o vizită oarecare a socrilor, ce şi-ar fi dorit un ginere mai descurcăreţ), îşi găseşte refugiul în vis, redevenind pentru o clipă copil: „ (…) îşi aminti deodată ceva straniu din copilărie. Se trezise din somn, era după-amiaza tîrziu, încă foarte cald, mai întîi nu ştiuse pe ce lume se află, apoi auzise tramvaiul trecînd afară, totuşi nu tramvaiul îl trezise, ci mama şi tata rîdeau tare dincolo, se ridicase din pat şi ascultase o clipă atent. Pe o mică fereastră, sus pe perete, vedea vîrfurile copacilor legănîndu-se uşor pe cerul senin. Deschisese uşa şi acolo mama şi tata, îmbrăţişaţi, se uitau la un program cu muzică la televizor. Rîsul încă stăruia pe feţele lor, şi îi făcură semn să vină să stea lîngă ei pe canapea”.

Fragmentul are un rol-cheie, sugerînd ideea că numai în preajma părinţilor, copil fiind, poţi gusta pe deplin fericirea. Sau redevenind copil, printr-un transfer miraculos de identitate de care numai scriitorul este în stare. Iar Artiom (despre care aflăm că „era obişnuit cu asemenea momente în care îşi pierdea concentrarea şi-şi amesteca personajele” sau că  „a uitat sau nu a mai putut inventa” conţinutul cîtorva relatări ale lui Chiţimescu) pare a încarna ficţional ipostaza generică a scriitorului însuşi, fenomenul depersonalizării prin creaţie justificînd astfel tranziţiile multiple de la o identitate la alta, precum şi „trecerile” dintre fragmentele ce orchestrează simfonic naraţiunea. În consecinţă, cartea de faţă, cu tot fondul ei de răvăşitoare melancolie, se cere a fi citită finalmente în cheie optimistă, ca un imn de laudă închinat creaţiei – unicul stupefiant ce ne ajută să suportăm cu demnitate gîndul morţii, oferindu-ne totodată iluzia că nu vom muri de tot: „Gîndul de dinaintea morţii era chiar toată viaţa lui în mănăstire la Respetea, la fabrica de Bere Azuga, şi cu Ina la Frumuşanii Patrului, pusă în vorbe dintr-o simplă concesie umanistă. Cîndva, peste o mie de ani, se va dovedi că vorbele au fost o mică găselniţă complet eronată, un mod de reprezentare aproape universal folosit deşi toată lumea ştia fireşte că nu e corect, dar care ne făcea măcar să avem ceva pe masă, ceva pe care se poate discuta, care ne făcea să avem ceva în comun. Cuvintele erau modelul atomic cozonac cu stafide, nimic altceva. Ideea de a folosi cuvinte pentru GDM era pe scurt foarte retrogradă, dar Artiom decisese cîndva în decursul timpului că totuşi ele, cuvintele, vor fi materialul ales”.

Cătălin Pavel pare să fi găsit aşadar secretul de a rămîne profund chiar şi atunci cînd abordează teme banale, aparenta spontaneitate a literaturii sale fiind rodul unui travaliu minuţios, de artizan (preferinţa pentru Max Frisch nu e întîmplătoare) ce caută să-şi dozeze efectele şi să evite cu grijă clişeul. Premiul Naţional de Proză oferit de juriul Ziarului de Iaşi în acest an pentru romanul Trecerea confirmă în fapt talentul unui prozator extrem de inteligent şi cu o nesăţioasă poftă de scris, controlată de o conştiinţă estetică pe măsură. Iar astfel de prozatori nu apar la tot pasul.

Revista indexata EBSCO