Jun 19, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Vasile SPIRIDON – Strîngãtor de „nimicuri”

 

Asemenea strîngătorilor de „nimicuri”, Adrian G. Romila adună cioburi de întîmplări (banale în aparenţă, dar insolite în substanţa lor obscură, paralogică uneori) și recompune fragmente de trăsături caracteriale, pentru a le retopi şi reîntrupa între paginile cărţii Mici schimbări în viaţă. Proză scurtă (Ed. Charmides, 2016). Scenele surprinse în cele 21 de bucăţi narative îşi deschid perspec­tivele spre două realităţi distincte, iar acest raport mai mult sau mai puţin conflictual dintre aparenţă şi esenţă, stabilit în ordinea producerii unor eveni­mente neobișnuite, capătă ipostazieri multiple. Limitele relaţiilor se creează între reperele spaţiale (dincolo vs. dincoace, vis vs. realitate), temporale (prezent vs. trecut), temperamentale (raţiune vs. instinct) sau existenţiale (viaţă vs. moarte).

Dedublarea spaţiului în care se manifestă unele dintre personaje există mai întîi ca distanţă spaţială: între dincolo (spectacolul lumii, guvernat de beţia simţurilor) şi dincoace (pustietatea apăsătoare a haosului) se află o „no man’s land” care, separînd fragmente de spaţiu, segmentează dureros însăşi făptura umană. Această confruntare dintre viaţă şi moarte, trecut şi prezent, vis şi realitate, circumscrie viaţa interioară și manifestările personajelor. Practic, este vorba despre o trimitere la o perspectivă ritmică asupra lumii şi a devenirii ei, ritm realizat prin succesiunea contrariilor, prin alternanţa modalităţilor antitetice. Adrian G. Romila ne propune spre lectură un model al lumii, al acelei lumi supuse rigorilor unui regim al anormalităţii pe care îl instalează acţiunea convergentă a unor avertizori cu o funcţionalitate epică distinctă.

„Intriga” textelor se coagulează în jurul unor încercări de a depăşi obsta­colele ivite pe calea spre autenticitate a fiinţei. În Poveste de iarnă, un redactor la o revistă literară nutrind mari ambiţii ficţionale, se pare, experimentează izolarea în singurătatea silvană în străduinţa de a descoperi refugiul propice scrisului. Iniţial, este convins că însăşi viaţa celui ce scrie irigă viaţa „ficţiunilor” sale: „La naiba, nu pentru asta am venit aici, nu pen­tru blestematul de roman? Dar m-am tot gîndit, în situaţia mea de acum, dacă mai merită să mai scriu ceva, să mai las ceva în urmă. Săptămînile astea au fost de singurătate deplină, fără semnal la mobil, fără internet, am gustat retragerea din lume şi traiul pri­mitiv, redus la nevoi fundamentale. Toate numai ca să-mi termin cartea” (p. 51). El își testează capacitatea de a rezista la efortul de a delimita un liman temporal propice al cărui nivel să se confunde cu orizontul spaţiului securizant. Numai că în acel peisaj de iarnă singuratic este ameninţat de apariţia lupilor, care îi asaltează cabana: „Merită, oare, literatura efortul ăsta? Merită să mori, pentru sin­gurătatea ei înşelătoare? Trebuia să termin romanul ăsta blestemat, să-i scriu ultimele capitole, aici, în paradisul ăsta silvan, în iarna asta ucigător de frumoasă. […] Blestemat să fie romanul, blestemată clipa cînd mi-a venit ideea de-a mă retrage, aici, ca să lucrez! Puteam să scriu acasă, la căldură, o da, puteam, cum am scris atîtea alte cărţi! În biroul meu, cu motanul alături, cu nevastă-mea trebăluind gălăgioasă, prin bucătărie, cu Silvia pe lîngă mine, prin casă. Să mai scriu romanul şi s-aştept, în schimb, să mor? Mîncat de lupi, rupt de foame, îngheţat?” (p. 54).

Acest mod de a percepe lumea se subsumează relaţiei viaţă-literatură, drept efect al unei tehnici speciale de a privi, pe care şi-o asumă vederea secundă a celui care scrie: „O, Doamne, cum s-au întors toate! Am devenit prizonierul pro­priului meu scris, ca un păianjen încurcat iremediabil în propria-i plasă, autodevorîndu-se, încet” (Ibidem). Personajul se „citeşte” pe sine în textul spus care urmează a fi scris, dar, în acelaşi timp, el rosteşte, sub forma unei epistole, adevărul necesităţii comunicării dintre oameni: „Mai bine lucram acasă şi mi-ar fi ieşit cea mai proastă carte, poate, n-aş fi fost primul scriitor care iese cu o carte proastă… Dar rămîneam în viaţă, Cristi, nu? Rămîneam viu. Eram viu şi aş mai fi scris alte cărţi bune, mai încolo…” (p. 55). În final este nutrită convingerea că doar sufletul contează, că doar cantitatea de omenesc pe care reuşim s-o salvăm din mizeriile zilnice, din victorii sau înfrîngeri, este importantă: „La naiba cu romanul, ducă-se dracului toată literatura! Ce con­tează e să trăieşti mediocru, nu să scrii bine! Să trăieşti ca un om simplu, cum trăiesc toţi, cum se trăieşte…” (p. 56) Drama omului este dublată de o dramă a scriitorului, resortul lor declan­şator fiind obse­sia sfîrşitului, teroarea. Și aceasta în condiţiile în care despre lume se pot construi ipoteze multiple fără a se spune vreodată lucruri definitive.

O obsesie a vîrstei, a (pe)trecerii timpului la o aniversare rotundă, traversează naraţiunea Patruzeci, „limita de vîrstă” fiind elementul care declanşează temerile personajului („Patruzeci de ani! Vîrsta amintirilor și recapitulărilor… A rechema bucăţi de trecut, a le retrăi în închipuire – singura compensare a vieţii pierdute, slab procent la un capitol nerambursabil” – după cum consemna Emil Codrescu, din romanul Adela, al lui G. Ibrăileanu). Este vorba despre omul aflat la cumpăna existenţei, atunci cînd trăieşte din ce în ce mai mult în trecut din tot mai multă teamă de viitor. Este momentul cînd nu găsește modalitatea de a „îngheţa” acele ceasornicului. Personajul se află la punctul de frontieră a existenţei, cînd tot ceea ce a trăit este supus unui examen sever al conştiinţei lucide, sensurile trecutului putînd trasa căile viito­rului.

Cu două excepţii întîlnite în prozele scurte O ieșire în larg și Cronicile Americanului călare (unde avem a face cu doi trăgători de elită, în descendenţa celor întîlniţi în filmele western), Adrian G. Romila organizează fluxul epic în jurul unui personaj care nu este nici „erou”, nici „antierou”. Este vorba despre un om ale cărui normalitate şi ciudăţenie sunt firești, deloc excepţionale, dar, în aceeaşi măsură, fără a putea fi trecute într-o serie de atribute ale omului obişnuit. Cu totul neobișnuită este apariţia unui fel de Superman, în bucata Cerșetorul (docudramă), unde naratorul se vădește intrigat de comportamentul unui ciudat marginal al societăţii și îl urmărește pînă la culcușul său. La reapariţia din adăpostul de sub o scără de bloc, tînărul cerșetor intră într-o stare organizată după alte legi decît cele ale tărîmului diurn, metamorfoza sa ţinînd de legile fantasticului: „Cînd a ieşit, avea alt sacou şi alţi pantaloni, se schimbase, avea haine acolo, în culcuş. Erau tot boţite şi tot nu se pieptănase. A luat pisica, a băgat-o în sac, cîinele l-a pus în sîn, sub sacoul încheiat, a întins mîinile lateral, cum întind copiii mîinile cînd se joacă de-a avionul, a mişcat puţin din ele, în sus şi-n jos, şi a început să se înalţe, încet, în aer. A şovăit puţin, suspendat cam pe la etajul I, în căuta­rea unei direcţii, apoi s-a înclinat ca un Superman şi a luat-o spre centru, pe deasupra antenelor de pe blocuri – o siluetă flocoasă, bărboasă, roşcată, cu sacoul şi pantalonii largi, flu­turînd tot mai departe de vederile mele. Curînd a devenit un punct pe orizontul ca o cupolă de alabastru, căzută peste lumea asta pestriţă şi foşnitoare, atît de ocupată” (p. 117).

Prins în cleştele automa­tismului cotidian, eul îşi proiectează existenţa pe dimensiunile unei devorante dorinţe de a trăi sau de a avea altceva decît îi oferă realitatea imediată. Disputat între realitate şi aspiraţie, această inadecvare a dorinţei din vis la datele realităţii provoacă tentaţia situării în afara istoriei, refuzîndu-se textura unei realităţi derizorii pentru a găsi „supapele secrete” ale idealităţii. Visul capătă valenţele unei compensaţii pentru o viaţă netrăită așa cum se cuvine chiar și în regimul presupus a fi al cumpătării ascetice. În proza scurtă Vis cu cizme. La Ekaterinburg, părintele Rafail crede cu tărie că orice va cere prin rugăciune stăruitoare i se va împlini, deoarece îi place în cel mai înalt grad pasajul evanghelic cu credinţa care mută munţii din loc.

Mergînd încă de la călugărirea sa pe drumul pocăinţei în niște vechi bocanci stricaţi, dăruiţi de un pustnic, Rafail nu-și poate dori în rugăciunile sale decît o pereche de cizme pentru iarna în curs. Dumnezeu poate întîrzia, dar nu lipsește de la întîlnirea cu cei aflaţi în nevoi: un tînăr părinte îi ciocănește la ușă și îl roagă să primească, de sufletul surorii sale decedate de curînd, o pereche de sandale noi, pentru vara care, și ea, bate la ușă. Dar nu înainte de a avea un vis „istoric” premonitoriu, cu ultimul ţar rus încălţat cu niște cizme scorojite, murdare și ponosite, avînd tocurile scîlciate și boturile întoarse în sus de vreme.

Un adevărat coșmar vor trăi o duzină de transfugi germani din Rusia pe cale de bolșevizare (Aspecte ale vieţii în timpul Revoluţiei). În drum de la Odessa spre Istanbul, vasul fugarilor ia apă și aceștia sunt nevoiţi să acosteze pe ţărmul românesc pentru a face reperaţiile necesare mersului mai departe. Numai că autorităţile române nu le permit acest lucru, pentru a nu se pune rău, după realipirea Basarabiei, cu noua putere bolșevică. Astfel, visul ajungerii la un liman le va fi scufundat împreună cu vasul, urmînd ca pescarii din apropierea braţului Sfîntul Gheorghe să-și însușească prin jaf bogăţiile de la bord, din care se va construi o posibilă biserică.

Răul se va întoarce împotriva românilor în Sfîrșit de vară, cînd glorioasa Armată Roșie eliberatoare va comite acte de barbarie, prea bine cunoscute, după ce strică o slujbă sătească din ultima duminică a lui august 1944. Silniciile soldaţilor unei companii sovietice sunt descrise astfel: „După-amiază, cînd se deşteptară, începu urgia. Cu ochii roşii şi zîmbetul spînzurat în colţurile buzelor, topiţi uşor de petrecerea din ajun, cu arma într-o mînă şi sticla în cealaltă, se răspîndiră prin sat, intrară în curţi, în beciuri, în livezi, în poduri, în şure, în grajduri. Luau tot ce găseau, de la puiul de pasăre rătăcit în ogradă pînă la ceasul care ticăia pe masa din odaia de oaspeţi, de la spirtul din carafe la hainele din dulapuri, înghiţeau avizi totul, fiinţe, lucruri, obiecte. Ceea ce-i supăra cel mai tare era absenţa fetelor pe care le zări­seră la biserică, numai c-o zi înainte, şi asta-i făcea să urle, să spargă, să strice, să ameninţe, să tragă rafale la întîmplare. Oamenii ştiuseră dinainte, auziseră de la alţii, ceasuri, ghete, băutură şi femei, asta căutau ruşii. Dar dacă fetele erau făcute să dispară, se mulţumeau şi numai cu primele trei, mai ales cu băutura” (p. 26). Urgia/orgia nu ar putea fi potolită decît prin acceptarea din partea preotului ca un căpitan al virilei armate să petreacă o noapte cu fiica sa neprihănită.

Din fericire, onoarea familiei și liniștea satului vor fi salvate prin servirea unei băuturiî preparate cu ceva care să le provoace cotropitorilor o cruntă enterocolită: „Diareea teribilă care-i lovise nu-i lăsa să facă nimic, doar să meargă pe tăpşanul din spatele clădirii, ca să se elibereze, cîte zece-cincisprezece, o dată, cu zgomote, cu strigături de uşurare. […] Curînd, rahatul moale, rusesc, începu să pută, aburii înţepători ai miasmei puseră stăpînire peste sat, acoperind, încet-încet, orice alt miros al sfîrşitului de vară, mămăliga, laptele fiert, tochitura, ţuica, pîinea din ţest, borşul din ceaun, sarmalele, plăcintele, merele, pru­nele, iarba sălbatică. Locul pe care se deşertaseră două zile, necontenit, în frunte cu Dimitri, căpitanul decorat de două ori la Stalingrad, Odessa şi Kursk, deveni o mlaştină cafenie a scîrbei, un deşert colcăitor, presărat cu insule de materii fecale, care se înmulţeau cu fiecare jumătate de oră, în rit­mul perfect ale durerilor ca nişte caneluri de roată dinţată” (pp. 29–30). Fraza de final este cît se poate de sugestivă: „Cîrîitul greierilor pecetlui încheierea unei mari epopei, care avea să-şi lase mirosul încă vreo cîţiva zeci de ani după ce camioanele îşi mutară huruitul departe, înspre apus” (p. 31).

În jurul micilor nuclee narative Adrian G. Romila coagulează o atmosferă densă, plină de sugestii, care este dublată de limbajul vioi, pitoresc sau colocvial. Portretistica este schiţată în mod convingător, satisfăcînd orizontul de aşteptare al poveştii, anticipînd intriga şi constituind o (supra)determinare a personajului. Textele, de cîteva ori și cu proiecţie în zarea misterului sau a fantasticului, nu trenează, au zvîcnetul care ne trezește interesul pentru ceea ce se întîmplă,. Epica prozelor aparţine unui plan secund şi ea se organizează, de cele mai multe ori, în jurul unei intrigi ce conturează nu adevărul faptelor, ci pe acela al fiinţei.

Adrian G. Romila este atent la acţiunea resorturilor ascunse care condiţionează opţiunile personajelor. Acestea suferă „mici schimbări” la limita dintre speranţă şi realitate, dintre dorinţa desprinderii de condiţia ternă şi imposibilitatea realizării, naratorul plasînd existenţa lor pe fîșia graniţei totdeauna imprecise dintre idealitate şi realitate. Povestirea indirectă (fragmente de jurnal găsit, pagini de corespondenţă, reportaj) păstrează convenţia verosimilităţii, specifică naraţiunii realiste, dar care se întretaie cu tehnici ale literaturii fantastice sau magice. În ansamblul culegerii Mici schimbări în viaţă. Proză scurtă, ce are o logică bine articulată și o dinamică veridică a vocilor care ţes discursul narativ, protagoniştii, prin felul lor de a fi și prin pitorescul celor întîmplate, ilustrează un mod periferic și insolit de a exista, cu „mici schimbări în viaţă”.

Revista indexata EBSCO