Jun 19, 2017

Posted by in Comentarii Critice

Adrian Dinu RACHIERU – Bãnãțencele (III)

 

Veronica Balaj sau poezia caleidoscopică

Cu recentele Solilocvii/ Soliloquies (la editura romaşcană Muşatinia, 2016), în traducerea Evei Halus şi a lui Frank Cooper, prolifica Veronica Balaj ne propune un nou volum bilingv, depănînd povestea clipei („victorioasă, vie”), înşirînd stări, senzaţii, fulguraţii pieritoare, definindu-se ca un călător planetar; sau, cum spune traducătoarea, „un spirit explorator şi aventuros”, închipuind un peisaj sufletesc, cu nuanţe suprarealiste pe alocuri. Ca „pasăre nesupusă”, în trudită căutare, descifrînd „culorile întrebărilor”, poeta adună secvenţial impresii, notate în transă, „întrebări nedescifrate”, „cărări încîlcite” sau cuvinte de alinare, constatînd că „viaţa/ rodeşte din misterioasa/ lumină/ în forma unui trup de femeie” (v. Nimfa de cristal). Or, femeia, ca aşteptare-chemare, se dezvăluie ca un „prag înflorit”, prinsă în jocul de-a viaţa: „osteneala, fierbinţeala, pofta/ de-a fi nesăbuită/ stîrneşte/ lătratul zilei/ căţelul pămîntului/ muşcă şi muşcă/ din gînduri/ mulaje/ de ceară topită/ nu-mi pasă/ o sumedenie/ de subînţelesuri izbăvitoare/ mă apără/ nimic rău nu ştirbeşte/ minutul/ cît jocul mă prinde/ vînez simţăminte,/ văpăi rătăcite/ din ochiuri de fîntînă/ stearpă.” (v. De-a viaţa). Fără a exhiba „rănile Evei”, sub „asaltul măştilor”, ea locuieşte într-un „ocean de aşteptare”; încît, refuzînd un „drum mîlos”, aruncîndu-şi tentaculele „peste ocean”, şi-ar dori o „nedefinire mirifică”, precum în aceste Ornamentaţii pieritoare: „păsări/ înfometate, vineţii/ ascund sub aripi ascuţite/ semnele/ valurilor înspăimîntate/ aţîţată şi oarbă/ marea scrie/ hieroglife/ repede vestejite/ năduşite/ de soare/ născute din trufia spumoasă/ niciuna măcar/ nu devine/ ofrandă/ cerului/ sau confesiune/ explozivă/ pilduitoare/ într-un joc/ magic/ spre/ lunecoasa/ ispititoarea/ nemărginire.”

Călătoare frenetică, poate reînvia „timpuri decapitate”, alungînd „memoria unor tristeţi sihastre” (v. Pasărea de la Belvedere). Sau închipuie, alături de Michelangelo, o nouă hartă a Creaţiei, îndulcind – sub aburii primordiali – Judecata de apoi. În Piaţa San Marco, sub un „cer culpabil”, gustă iluzia nemuririi (v. Privelişte alunecoasă); „cronicăreasă discretă”, constatînd că istoria trufaşă lîncezeşte lîngă sumedenia de „cancanuri imperiale”, s-ar refugia într-o himerică bibliotecă universală, apărîndu-se de „valul vremii” (v. O agapă cu eternitatea). Iată, rezumativ, noua depoziţie lirică a Veronicăi Balaj, un pelerin rătăcitor, aşa cum ne-o spune explicit, împăcînd credinţa cu raţiunea: „pelerin rătăcit sînt/ păcatele mi s-au topit/ în desagă/ razele soarelui/ crucificate în aer/ asemeni sacrificiului/ suprem/ izbăvesc de orice vină/ lumina dăruită mie/ rugăciunile îmi ard buzele/ a spaimă supusă/ nici un cuvînt nu e întreg/ la ora şacalilor/ Pustiul Iudeii/ e-o mare/ în loc de valuri/ nisipuri mişcătoare/ şi fiecare bob/ e-o lume/ urcînd, coborînd,/ între lumină şi seară/ ca o chemare/ legendară…/ îmi sîngerează cîlcîiele/ căutîndu-te/ prin seminţele de nisip/ şi lună.” (v. Pelerin rătăcit).

Bineînţeles, creionînd acest „profil” de ultimă oră, nu putem ignora cărţile stivuite în timp, premiile obţinute, osîrdia de mediator cultural. Şi, mai ales, începuturile. Chiar şi la o fugară cercetare, observăm lesne că recolta de povestiri, legitimîndu-i o amînată intrare în lumea literară, pe care o propunea Veronica Balaj la debut, în volumul „cooperativizat” În căutarea timpului prezent (Ed. Facla, 1989), s-a văzut grabnic confirmată prin explozia editorială postdecembristă. Harnica prozatoare şi poetă, intrată într-un precipitat timp al recuperărilor, a tipărit, într-un ritm frenetic, un Jurnal de Timişoara (1990), dar şi Parisul fără mine (1992), chiar în versiune franceză, la o editură din Bruxelles, două romane (Sărbători amînate şi Vara himerelor) şi un volum de proză scurtă (Ploua la Troia, 1995), bine primite. Şi lista se lungeşte. Putem adăuga, printre altele, volumul de proză scurtă Puzzle veneţian (în 2008), Areopagus, în acelaşi an, reunind interviuri cu scriitori din diaspora (coautor: Cristina Mihai), Piruetă pe catalige (poeme, 2010, în ediţie bilingvă română-germană, publicat şi la Budapesta), Exil de zi şi noapte, tot poeme, iarăşi în ediţie bilingvă, română-franceză, de astă dată (2010) şi, în fine, la Ierusalim, Scut iluzoriu (editura Zur-Ott, 2012) dar şi Jerusalem, în română/ ebraică (2013). Plus Cina lupilor, roman apărut la editura ieşeană Cronica, prin grija poetului Valeriu Stancu.

Două constatări putem avansa, imediat. Întîi că Veronica Balaj, poetă şi prozatoare, realizatoare de emisiuni radio-TV se mişcă dezinvolt în spaţiul mediatic, publicînd ritmic, circulînd în lume, beneficiind – graţie abilităţilor, inclusiv relaţionale – de numeroase traduceri. Apoi că vibraţia lirică şi alerteţea reportericească amprentează şi desfăşurările prozastice, impunînd un ritm precipitat. Fără a insista asupra palmaresului, vom spune, schiţînd un profil totalizator, că autoarea cunoaşte meandrele sufletului feminin şi schimbă, cu dezinvoltură, mediile, vădind „resurse culturale”. Observaţia din urmă, indiscutabil corectă (aparţinînd lui Al. Ruja), ar lăsa să se înţeleagă că prozatoarea e atrasă de filonul livresc. Textele Veronicăi Balaj nu sînt, din fericire, uscate. E multă viaţă (în sensul unor existenţe rememorate ori imaginate), cu încercări aspre şi amintiri mîloase, cu alunecări în coşmar, viaţa însuşi fiind o „sărbătoare amînată”. Deci, o mare cantitate de suferinţă, prozatoarea fiind un grefier al acestui carusel de stări. Şi, în consecinţă, amestecînd motivele, impunînd un ton confesiv, grefat pe o alerteţe reportericească. Jocurile memoriei fragmentează acest timp reinventat, populat cu fantasme. Vara himerelor (Ed. Perenia, 1996), de pildă, prindea, într-un roman voit dezarticulat, cu reuşite inserţii poematice, această „nebuloasă interioară”. Nu disciplina epică e, însă, punctul forte al prozatoarei. Xenia, cea care nu acceptă înfrîngerea e obligată de duplicitarul Andrei Şelaru la „exerciţii de renunţare”. Nimereşte într-o lume anapoda, cu dorinţa unui refugiu şi acuză, în acest vălmăşag, nevoia de ordine. Moşteneşte o casă veche, arătoasă, revenind la vechiul loc (al copilăriei) şi încearcă un nou start, pe urmele brunetei divorţate (agent comercial) pentru a avea certitudinea infidelităţii lui Andrei, un „aventurier clasic” la care n-ar vrea să renunţe, totuşi. Dar jocurile sînt făcute, o deplasare pe litoral lămureşte ecuaţia şi senzaţia de pustietate o cotropeşte definitiv, învălmăşîndu-i gîndurile şi aruncînd-o într-o amorţeală sufletească. Lîngă Oli, Stela sau Lorena (şi ele, cu dramele lor, vorbind de singurătatea femeilor, — un filon generos), protagonista află cuvinte ocrotitoare, întremătoare, ajutînd la rîndu-i. Vocile (şi, observăm, se vorbeşte mult) coboară în trecut, dramele sînt expediate, jocul trădării anunţă inevitabilul sfîrşit. Sfatul Lorenei („puţină ereditate, multă voinţă”) pare a fi ascultat în cele din urmă şi Xenia, traversînd „vara himerelor”, devenind mamă, va fi capabilă de un nou start.

Veronica Balaj a urcat spectaculos şi vădeşte disponibilităţi care prefigurează o traiectorie de urmărit. Înfrîngîndu-şi productivismul şi lăsînd la dospeală manuscrisele (pentru o revizie atentă), ar fi capabilă încă de surprize. Dar, temperamental, Veronica Balaj, frenetic om de radio, nu are astîmpăr şi, în consecinţă, cum spuneam, viteza reportericească învinge, deseori, calmul epic. Iată încă o dovadă. E vorba despre şapte texte adunate într-o ediţie bilingvă (româno-germană), în traducerea lui Dieter-Heins Kron, sub un titlu transparent şi inspirat: De şapte ori viaţa/ Sieben mal das Leben (Ed. Mirton, 2004). Cifra magică e respectată; prozatoarea deschide „vremile” şi ne oferă, fantazînd, scotocind prin „hîrţoagele timpului”, şapte felii de viaţă. Protagoniştii, precum un herr Weiss, aflat „în plin remember” aud amintirile (vezi Celălalt heuriger). Exploatînd, ca observator atent, şansa unui periplu vienez, se mulţumeşte „doar să-şi închipuie” ce s-a întîmplat prin Nussdorf. Aşa procedează Matilde, minţindu-se că fostul o mai iubeşte, oferindu-şi „audiţii” interioare (v. Matilde, doamna de pe strada Bethoven). Şi frau Marchiza, în pelerinajul la confesional „parcă nu ar fi”; iar cîntăreţul hoinar Augustin, nimerind în groapa cu ciumaţi va fi recuperat (într-o secvenţă admirabil construită). Toate prozele respiră un aer fantast şi, în fond, aruncă sonde într-un trecut care, dilatîndu-se, pare că ocupă ecranul prezentului. Această glisare e pe placul autoarei, oferind la tot pasul suculente comparaţii. Decenţa face lor hărmălaiei, „artiştii sadea” au dispărut, un Hans Brav al VII-lea se desparte de trecutul glorios al familiei, prilejuind o tandră rememorare, descoperind şirul înaintaşilor împietriţi. Totul se desfăşoară în paralel, sîntem preveniţi: „în mintea sa şi în realitate”. Asta pare a fi chiar reţeta, pendulînd cu febrilitate între confesiune şi rememorare, între evenimentele trăite, narate sub presiune şi apetitul fantazărilor. Conducînd la pulverizarea eu-lui, cum observa cineva şi supraveghind temperatura afectivă. Fiindcă, reamintim, „o herghelie de simţăminte în derută” zburdă într-o proză scrisă, părelnic, cu sufletul la gură. Să nu uităm apoi că poeta cu acelaşi nume pedalează pe un lirism „oralizat” (cf. Cornel Munteanu). O poezie caleidoscopică, atrasă de directeţe şi prozaism, cultivînd autoscopia nemiloasă, de vreme ce autoarea recunoaşte că ar fi „o oglindă hilară”. Maniera secvenţială şi amprenta jurnalistică sînt de regăsit, aşadar, peste tot.

Şi Cina lupilor se deschidea cu o secvenţă memorabilă, coşmarescă, excelent scrisă/ descrisă. Adela (visînd) stă faţă în faţă cu o haită de lupi, „soldaţi ai furiei oarbe”; iar spaima, încolţind-o, „gîfîie ca o fiinţă hăituită”. Fiică de primar, într-un „tîrg opărit de lîncezeală”, Adela cere ajutorul tatălui, ameninţată, hăituită de rînjetul jivinelor, în acel episod halucinant. Dar „povestea lupilor” ţine de „altă vreme” şi reconstituirea epică plonjează în primii ani postbelici, furtunoşi, invadaţi de „ceata de fiare”, adică oamenii noului ev, acţionînd sub o deviză valabilă, vai, şi în anii noştri: „gata cu ăştia vechi”! E vorba, în fond, de „mărirea şi decăderea unei familii”, cum nota Cornel Ungureanu, într-o caldă prezentare. Cu fireşti ramificaţii epice, arborescente chiar, cu o cavalcadă de întîmplări (narate alert), cu un Victor (soţul) considerînd că „doar partidul îi decide soarta”, deşi starea Adelei, abandonată, trecută printr-un sanatoriu TBC, se înrăutăţise. Iar bătrînul Filimon, fostul primar, aşteptînd neputincios umbra morţii, „marea tăcere” în care urma a se scufunda Adela, vegheată de Marta (soră), va sfîrşi, la rîndu-i, retras, dezolat, învins, ocupîndu-se, cu o grijă exagerată, de nepoata Jana. Pe care o va pierde. Şi lăsîndu-se, apoi, în voia sorţii, acceptînd fără crîcnire predarea averii la colectiv, de teama unei noi arestări. O epocă de mare tragism, cu atîtea destine frînte, examinată prin soarta unei familii, suportînd un timp potrivnic. Prin Filimon, o lume se stinge, odată cu trîmbiţa Îngerului. Iar „lupii tineri” îşi contemplă victoria, vremelnică, se înţelege…

Nici volumul Mătase şi cafea rece, elveţiană (Editura Eurostampa, 2015), adunînd, în versiune româno-spaniolă (traducător: Luminiţa Pigui-Neagoe), opt povestiri, nu se dezice de ştiuta reţetă: ton sacadat, rafale verbale, sub presiune, notînd, fără răbdare epică, cavalcada de stări, sentimente, trăiri etc. În Balul roşu, bunăoară, Paula trăieşte ora de miraj alături de freneticii dansatori, cei care, însetaţi de viaţă, se abandonează tangoului argentinian; Carlos speră la un nou început, femeile singure îşi ucid tristeţea, dăruind „mesaje pentru corason”. În proza titulară, americanca MH, o doamnă nonagenară, retrăieşte, în spaţiul helvet, întîmplări de altă dată. Dacă Tiparniţa, prin precipitarea evenimentelor (Revoluţia decembristă), anulează „cazul” în care era implicată Maria Bărbos (plutonier), dacă Trandafirul japonez prilejuieşte un lung monolog (dedicat acestei „rudenii dragi”), o toamnă bruxelleză (v. De vînzare, toamna, la Bruxelles) reînvie, prin tîrgul de antichităţi, viaţa trecută a oraşului, oferind spectaculoase descrieri de „atmosferă”, în acel „du-te-vino necontenit”. Daria, femeia-flacără, aşteptînd un copil, revarsă (în gînd) un torent de reproşuri lui Tudor, pentru „repetatele promisiuni neîmplinite” (v. Precum Atlantida, pierdută), un neimplicat, de fapt; hotărînd, inevitabil, despărţirea, impunîndu-şi să fie puternică. În fine, Sentinţă pentru pianist relatează, printr-un schimb epistolar (între Andrada şi Memi), soarta unui pianist „dintre două graniţe”, cu muzica lui, dăruită trecătorilor, legînd „portative din fulger”. Somat să plece în urma unei reclamaţii, artistul, un ales, va fi înconjurat de laşitatea privitorilor, trezind compasiunea surorilor în dialog. Nuntă la graniţă, o proză amplă, alertă, dezvoltînd cîteva fire epice, cu final imprevizibil, aduce în prim-plan pe Clara, hotărîtă să plece „în necunoscut” (Austria), începînd o viaţă nouă. Neîncrederea, iscată între ea şi Robert, îmbracă „straie de gheaţă”, după „arsura bănuielilor”. Încît despărţirea vine ca o eliberare. În fosta capitală imperială, alături de Marius, fratele geamăn, se dedică muncii. Dar îl va cunoaşte pe şarmantul doctor Karol, simţindu-se, la flama iubirii, „dincolo de real”, frisonată de „trăiri pătimaşe”, asemenea altor protagoniste din prozele Veronicăi Balaj. La anunţata nuntă, rubedeniile din ţară nu mai ajung, microbuzul fiind oprit la graniţă. Încît petrecerea se încinge acolo, gustînd trufia de a se simţi liberi pe „teritoriul interzis”; şi cu promisiunea de a o continua acasă, bucurîndu-se „ei de ei”, în absenţa mirilor. În totul, un volum purtînd, inconfundabil, amprenta unui stil năvalnic, grăbit, cu regretabile neglijenţe editoriale, depănînd pasional, pe portativul unor seismice poveşti de cuplu, fie singurătatea femeilor, fie împlinirea lor, aflînd limanul salvator. Avem în Veronica Balaj o cutezătoare exploratoare a psihologiilor în cumpănă, e drept, fără răgazul unor popasuri analitice despletite, dezlegînd fulgerător, în felurite ipostaze, tainiţele sufletului feminin. Se înţelege că nici Solilocvii-le nu se prezintă altcumva.

 

*

 

Adriana Weimer sau „drumul sufletului”

 

Dacă ignorăm volumul colectiv Cartea poeţilor (Lugoj, 1994), debutul Adrianei Weimer se consuma cu două decenii în urmă, anunţînd, dincolo de „fragilitatea protocolară”, sesizată de Remus Valeriu Giorgioni, o temă obsesivă: cea a drumului, cuplată – inevitabil – cu cea a timpului devorator (Drumuri în noi, Editura Marineasa, Timişoara, 1997). De-atunci poeta a mai ivit şase titluri, mici volume în proprie concepţie grafică, pînă la recenta antologie Cuvîntul din cuvînt, toate gîndite ca obiecte de artă. Antologia, apărută recent la Eurostampa, adună poeme în ordonare tematică, sfidînd cronologia, ca şi, dealtminteri, Lumină de stea (Eikon, 2017, incluzînd poezii „inserate pe imagini”); asemenea volumului Un cer de cuvinte (Marineasa, 2012), mobilizează o echipă de traducători (Ada D. Cruceanu, Hans Dama, Elena Ghiţă, Ioan Sîrbu), definind, bilanţier şi fără vitezismul Veronicăi Balaj (neglijent, deseori), o fixaţie problematică şi problematizantă. Să adăugăm că Adriana Weimer, ca „promotor cultural foto-video”, se îngrijeşte de popularizarea reuşitelor confraţilor, că este jurnalist cultural şi se ocupă de promovarea imaginii bibliotecii lugojene, că semnează varii articole şi ţine sub lupă întîmplările (culturale, evident) ale urbei (vezi, de pildă, LiteraTura Oraşului, în splendida revistă Actualitatea literară, pledînd – himeric – pentru „unirea” scriitoricească). Colorată afectiv, poezia Adrianei Weimer sparge carcasa ego-ului şi dezvăluie bucuria de a scrie, în căutarea cuvîntului-mister: „Cîtă lumină se topeşte/ pe buze/ pentru naşterea/ unui singur cuvînt/ spre iubire.” (v. Profund). Iar iubirea – mărturiseşte poeta – îi îmbracă sufletul, „pentru totdeauna”, în lumină. Manager (în sens estetic) al propriilor cărţi, tentată de o gîndire aforistică, ea propune un mod de a fi, ca vieţuire frumoasă, îmbătată de miracolul Creaţiei: „Te privim/ prin ochii albaştri-senini ai cerului,/ prin ochii verde-crud al copacilor, al ierbii,/ prin ochii limpezi-adînci ai mării, ai sufletului;// tainică frumuseţe-a naturii,/ sfîntă Creaţie.” (v. Creaţie). Evident, acest mod de a fi nu poate fi decît poetic, trăind „prin poezia/ ce curge în tine,/ precum seva în arbori” (v. Poezie).

Cum spuneam, tema timpului se insinuează în cutele acestui lirism, probînd că „timpul şi-a umplut ochii/ cu toate adevărurile lumii” (v. O mie de feţe). „Închisă” într-o viaţă, poeta rîvneşte „doar o clipă-lumină”, adăpostită între „coperţi de memorie”; şi ne avertizează, sub aparenţa simplităţii, că „Nimeni nu-ţi dă/ dreptul clipei pierdute,/ dacă urmele rămîn/ în urma drumului.” (v. Atîta cer). Iar drumul începe de undeva: „Prin ochii părinţilor ne vedem începutul,/ minunea de-a fi sfinţindu-ne lutul,/ copilul ce-am fost, prezentul, trecutul.// În ochii părinţilor ne găsim răsăritul.” (v. Părinţii). Şi ne îngăduie a ne descoperi Sinele, aşternînd pe hîrtie „suflet şi gînd”. Astfel, ieşind din „sinele îngust” (cum ar fi spus Noica), dragostea devine lumină, cîştigînd seninătatea („împăcată, trăită, sperată”), pregătindu-ne pentru inevitabilul drum: „Sfîrşitul etern care vine”. Şi aflînd sensul: „Am învăţat să trecem prin timp/ în tăcere,/ cu ani povară,/ cu întrebări nepuse/ purtînd în ochi toate mările/ într-o singură lacrimă scursă;// dar pe un drum neînceput,/ uitat în memoria unui destin,/ privirile se vor întoarce/ şi vor găsi sensul.” (v. Sensul).

Nevoia drumului („scăldat în lumină”, fireşte) e anunţată cu bucurie; e sinonimă cu „nevoia de tine” şi deschide „drumul spre stele”, nescris, păstrător de „linişti ascunse”, cum citim în De Drum, părăsind o lume „răstignită într-o lacrimă”. Din simbioza iubire/ lumină se naşte Cuvîntul, adus ofrandă pe altarul iubirii pentru „Ziditorul de vise”. Îmbunînd „plînsul nisipului/ în clepsidre”, „vindecarea” lui încolţeşte speranţa, atingînd sunetul sacru: „Va trebui/ să mă sădesc/ în ţărîna din mine/ şi udată de gînduri/ să încolţesc speranţă.” Doar astfel, poeta – „o umbră arsă de gînduri” – poate rîvni seninătatea, respirînd bucuria chemătoare „în înalt”. Precum ne mărturiseşte (v. Am adunat): „E-atîta cer/ în tot ce-am înălţat/ din gînduri,/ din suflet,/ din cuvinte/ scrise sau nu,/ înscrise-n destine.” O Artă ne lămureşte pe deplin: „Simple comori/ în cuvînt/ în culoare,/ în sunet;// în priviri dăruire,/ în suflet cărări,/ în spirit nemurire.” Predestinaţi clipei, aşadar, dar ascultînd „melodia Eternului”, Adriana Weimer ne îndeamnă să ne leapădăm de puseele anxioase; este, categoric, o poetă „eminamente pozitivă”, constata Cezarina Adamescu şi ne îmbie să ne înfrumuseţăm existenţa, împlinind-o: „În cîte feluri ţi-e dat să trăieşti/ o viaţă,/ încît pare a fi mereu/ o alta.” (v. Este scris). Poate că acel „strop de cuvînt”, rătăcit „într-o mare de suflet” ar defini – laconic, aşa cum ne-a obişnuit – chiar crezul său poetic, pregătind „marele sfîrşit”: „Mult prea repede ard în propria-mi viaţă,/ în propria-mi curgere mă topesc prea grăbit;/ umila mea trecere mă întreb de învaţă/ să fie pe măsura marelui Sfîrşit.” (v. Marele sfîrşit). Concluzia vine firesc: dacă sufletul e pregătit pentru „drumul vieţii”, trupul se pregăteşte pentru „drumul sufletului”; adică „spre Infinita Iubire”.

Revista indexata EBSCO