Jun 19, 2017

Posted by in Cronica literara

Dan MÃNUCÃ – De la Radu Grãmãticul la Marin Preda

Cînd intrarea în joc a despărţirilor geografic-literare, cu precădere a acelora ţinutale, de tipul Banatului, Olteniei, Bucovinei, Oaşului, Dobrogei Basarabiei, Bucovinei (care?) şi aşa mai departe, au început a fi aplicate cu sîrguinţă, valorile culturale (în care intră şi acelea literare) au subminat sîrguincios scara de valori pe care subsemnatul le consideră a fi integrate într-o literatură general românească, după exemplul Germaniei, care a introdus termenul de „literatură germană generală” (Allgemeine Deuthsce Literatur), în care au cuprins şi scriitori de limbă germană nu numai din România, Austria şi Elveţia, dar şi din ţările baltice, din Polonia, pînă şi din America de Sud. Nu a protestat nimeni, deoarece nu intra în discuţie vreun criteriu geopolitic, ci numai unul literar. Desigur, în unele cazuri, criteriile extra literare nu au fost omise, ba chiar aplicate sîrguincios, precum şi acum, în Republica Moldova. Ar fi stupefiant să citim că, de pildă, Eminescu, a fost „poet moldovan”, în vreme ce Caragiale a fost unul „român”.

Preocupat de multă vreme de viaţa ştiinţifică, artistică, literară şi teatrală, Stan V. Cristea continuă sîrguincios cercetările în noul volum Secvenţe de istorie literară, (Iaşi, Editura TipoMoldova, 2014, 179 p.). Anterior, a publicat despre legăturile dintre Eminescu şi Teleorman. Acum porneşte, cronologiceşte, din 1574, cînd un Radu Grămăticul copie un manuscris al unui Evangheliar aflat de mult timp la Londra, la British Museum. Pe copie, stau scrise, spre aducere aminte, precizările privindu-l pe copist, care ţine să îşi precizeze un scurt arbore genealogic: „cu voia tatălui şi întruparea Fiului şi pogorîrea Sfîntului Duh, fiincă Dumnezeu cel întru Treime venerat a binevoit să umple biserica sa cu sfinte cărţi pentru slăvirea şi folosul cititorilor, de aceea şi eu, întru Hristos Dumnezeu, binecredinciosul şi de Dumnezeu păzitul şi domn de sine stătător, Io Alexandru Voievod şi domn toată Ţara Ungrovlahiei şi a Padunaviei, fiul prea bunului şi marelui domn, Io Alexandru voievod, am rîvnit cu ajutorul Sfîntului Duh, iar eu, smeritul, blestematul şi păcătosul Radu Grămăticul, fiul lui Drăghici din Măniceşti, din judeţul Teleormanului, aproape de tîrgul Roşi, am scris această sfîntă dumnezeiască carte Tetraevanghel, ne-a învăţat despre credinţa creştină”.

Un citat poate prea lung, menit însă dea oferi o sugestie, fie şi cît de mică, a ceea ce va fi fost cîndva, în istoria culturală a ţinuturilor româneşti. Să mai amintim pe Diaconul Coresi, pe Mitropolitul Varlaam, care a tradus şi tipărit, în 1673, Psaltirea în versuri. La fel de importantă este şi Psaltirea Scheiană, un manuscris din secolul al XV1-lea. Sînt înregistrate mai multe Palii (de la Orăştie, de la Blaj). Am amintit de aceste fapte, mult mai numeroase decît acestea, pentru a reaminti unora dintre cititorii acestei rubrici că pe teritoriile româneşti au existat manifestări religioase nu numai în slavonă sau în greacă, dar şi, preponderent, în limba „rumânească”, după cum se exprima unul dintre aceşti truditori prin toate teritoriile unde se vorbea şi se scria româneşte.

Stan V. Cristea confirmă aceste lucruri prin studierea activităţii lui Radu Grămăticul, de felul lui din ţinutul Teleormanului, regiune de care autorul exegezei despre care scriem acum a studiat-o de nenumărate ori. De observat faptul că acesta nu ţin seama de caracterele nu singură dată fie d-a binelea contradictorii, fie de-a binelea dificil de calificat. De pildă, paginile dedicate lui Grigore Gellianu, în capitolul Un dosar care trebuia închis. Ca de obicei, sînt trecute în revistă opiniile exprimate de contemporanii acestuia sau de feluriţi istorici literari de mai tîrziu. Concluzia cred că lămureşte definitiv cauza: „Gr. Gellianu” este, în realitate, pseudonimul lui Anghel Demetriescu. Acesta s-a dedat la atacuri dure la adresa poeziei eminesciene, fapte pentru care Călinescu le-a caracterizat drept „cretine”. Tot acesta nu s-a putut abţine să nu caracterizeze versurile eminesciene drept opera unui „boem”, de o „psihologie morbidă” chiar „superficială”. În fapt, aceste opinii vizau Junimea şi pe Maiorescu, al căror adversar era. Cum se cunoaşte, astfel de atacuri au venit din partea unor contestatari aflaţi, precum Aron Densusianu şi Alexandru Grama, aflaţi în alte capete de ţară.

Exordiul lui Stan V. Cristea continuă prin cercetarea altui scriitor aflat, un timp, la Turnu Măgurele, unde ar fi locuit timp de opt ani. Cercetarea merge în adîncirea biografiei, fiind înregistrate atît prenumele, cît şi vîrsta celor tot celor opt copii ai lui Ştefan Octavian Iosif. Ca de obicei, cercetătorul se adresează nu numai faptelor cunoscute de istoria literară, ci şi documentelor de arhivă sau unor informaţii noi aflate şi în diverse publicaţii teleormănene. Investigarea amănunţită este una dintre particularităţile cercetărilor de care ne ocupăm aici, La fel se procedează şi în cazul lui Gala Galaction, care, la început, a locuit în casa bunicilor, din Roşiorii de Vede, fapt pe care nu cred să fi fost înregistrat în istoriile literare. Tot în amănunţime sînt înregistrate şi alte informaţii avînd caracter strict biografic. Cele artistice nu au intrat în preocupările cercetătorului, fiind lăsate, desigur, în seama aprecierilor estetice.

Nu cred că mulţi istorici ai literaturii au auzit de numele lui Ion Pena (1911- 1944), epigramist, poet şi prozator, neînregistrat, din păcate, decît în documentele literaturii locului. Am căutat numele său în cea mai amănunţită cercetare de pînă acum, anume Dicţionarul general al literaturii române (volumul al IV-lea), la litera corespunzătoare alfabeticeşte: numele lui Ion Pena nu apare. Astfel încît lucrarea lui Stan V. Cristea aduce singura contribuţie în această privinţă. Respectîndu-şi modul de investigare, acesta cercetează nu numai volumele scriitorului de care se ocupă, revistele la care a colaborat, dar merge şi la documentele de arhivă şi descoperă filiaţii cărora, de acum, ne-am obişnuit să le dăm crezare, deoarece aduc informaţii care nu se găsesc, de regulă, decît în studii monografice. Aflăm astfel cine i-a fost soţie, care îi era numele de familie anterior căsătoriei, anii între care a vieţuit, numele copiilor, vîsta fiecăruia, eventual ocupaţia, numele tatălui, numele mamei (şi al părinţilor, cu anii între care au trăit. Fireşte, localitatea natală, aici – „Troianul, judeţul Teleorman” Şi-a sfîrşit viaţa departe de ţinutul natal, într-un spital din Alba Iulia, unde, rănit în luptele din al doilea război, a murit la 24 iulie 1944. Cu drept cuvînt, Stan V. Cristea îl caracterizează drept „Un scriitor – fantazian – nedreptăţit”. Dacă este amintit întrecere de ediţia din 1941 a Istoriei… sale, în reeditarea făcută de Alexandru Piru numele lui este absent.

Fireşte că Marin Preda nu putea lipsi din investigaţiile volumului de faţă, deoarece se născuse în Siliştea Gumeşti, din judeţul Teleorman. Acum, Stan V. Cristea se preocupă de debuturile literare ale scriitorului, de acum, bucureştean. Cea dintîi schiţă ar fi fost Pîrlitu, apărută în 1942. Tot în acest an, îi apare o altă schiţă, Nu spuneţi adevărul, urmată, în acelaşi an de alte cîteva: Strigoaica, De capul ei, Salcîmul, Noaptea, La cîmp, Calul, Nu spuneţi adevărul, Sîrma ghimpată (interzisă de cenzură). Sînt mărturii care ne apropie şi mai mult de preocupările de acum ale viitorului romancier al vieţii unui sat din sudul ţării. Este multă autobiografie în Moromeţii, pregătită de amintitele schiţe. Romanul, afirmă exegetul, a fost foarte bine primit de critici precum Paul Georgescu, Ovid. S. Crohmălniceanu, Petru Dumitriu, dar criticat în termeni severi, de J. Popper, Al. Jar, care l-au acuzat de „naturalism”. Din fişa bibliografică nu puteau absenta traducerile, fireşte că prima a fost din Maxim Gorki (este o taină de unde ştia Preda ruseşte?), apoi din Camus, traducere surprinzătoare pentru anul 1965. Concluzia este următoarea: „Istoria literară nu trebuie să lase deoparte informaţii care pot fi relevante pentru destinul şi evoluţia unui scriitor. De aceea, am şi insistat în articolul de faţă, cum am făcut-o şi într-un alt articol, asupra debuturilor lui Marin Preda, spre a restabili pe deplin adevărul cu privire la începuturile literare ale unuia din scriitorii contemporani cu o intrare în literatură nu doar semnificativă, dar şi originală, care avea să producă o schimbare de perspectivă mai ales pentru literatura de sorginte ţărănească”.

De Marin Preda Stan V. Cristea se preocupă de mai mult timp, deoarece, presupune subsemnatul, prozatorul a văzut lumina zilei în ţinutul care îl interesează şi ale cărui personalităţi le-a cercetat necontenit. Nu cred, din păcate, că există o monografie tradiţională despre viaţa şi opera acestui important scriitor român, apărînd doar aprecieri estetice şi biografice fragmentare, apărute prin reviste, literare sau nu. Stan V. Cristea a cercetat nu numai astfel de reviste şi istorii literare, dicţionare şi, mai ales, arhive, de unde a extras date necunoscute altora. De alt fel, acest lucru este una dintre particularităţile meritorii ale demersurilor sale. Alte documente, reproduse in extenso, au în vedere trecerile, accidentale, ale viitorului scriitor din felurite locuri unde se va fi aflat, inclusiv din Bucureşti. Între altele, este emoţionantă scrisoarea de răspuns a romancierului primită de la Ion Costin, din Baia Mare, adresată romancierului, felicitîndu-l pentru romanul Delirul, acuzat nu numai de Rusia, ci şi de Statele Unite, prin postul de radio subvenţionat de acestea. Într-o scrisoare adresată scriitorului, atunci director al Editurii Cartea Românească, Din nou, sînt reproduse textele manuscrise ale unor misive descoperite de Stan V. Cristea, prin care romancierul incriminat era felicitat de un fost profesor al său, care cunoştea foarte bine valoarea nu numai artistică, dar şi patriotică a scrierii incriminate. Reproduc doar un fragment, zguduitor prin adevărurile pe care le cunoşteau prea bine românii acelor ani: „Fatidicul an 1940, care a adus cu el sfîrtecarea bestială a trupului României Mari prin smulgerea Basarabiei şi a Bucovinei de către comunismul bolşevic şi a Transilvaniei de nord de către hortismul maghiar, cu blagoslovirea tacit-complicitară a democraţiei occidentale şi sub privirile paşnice ale subversiunii internaţionale, a făcut ca tînărul mare scriitor Marin Preda să peregrineze la vîrsta de 17-18 ani în căutarea unei alte Şcoli Normale”.

George Topîrceanu, autorul volumului de Balade vesele şi triste i s-au aflat misive necunoscute, adresate unei iubiri din tinereţe, precizîndu-i se şi peregrinările, alături de părinţi, prin judeţul Argeş, după care se va stabili în Iaşi, locuind pe o stradă în care, astăzi, se găseşte un muzeu memorial. Descoperite în arhive din arhiva Bibliotecii Academiei Române, scrisorile aduc mărturii despre particularităţile sufleteşti ale poetului, de o gingăşie greu de conceput la un ironist atît de versat. Îi mărturiseşte Lianei Voinescu unele dintre planurile sale de viitor,între care s-ar afla „un volum de foiletoane semi-umoristice, să scriu un roman fantezist şi picant şi filosofic, în care să iau în rîs pe toţi oamenii din zilele noastre iau în serios cu adoraţie, respect şi ci convingere: familie, biserică, magistratură, amor, altruism, superstiţie, civilizaţie etc.”. I s-a propus să scrie şi un roman, primind de la un editor „o frumoasă arvună”, pe care, din pricini uşor de înţeles, nu a mai primit-o. Pentru un viitor autor el unui studiu monografic, aceste detalii vor fi demne de luat în seamă.

Gala Galaction revenea în „Dideştii copilăriei” ori de cîte ori avea prilejul, căutaţi cu sîrguinţă, parcă pentru a-şi fortifica forţele morale şi aptitudinile scriitoriceşti. O nostalgie vizibilă şi în nuvela De la noi la Cladova, sau în Minunea din drumul Damascului, în Bisericuţa din Răzoare şi în alte nuvele sau romane. Respectîndu-şi procedeele caracteristice, autorul volumului comentat aici reproduce o scrisoare manuscrisă a preotului Galaction (între altele, nu cunosc dacă pseudonimul folosit ca scriitor va fi fost legalizat), pentru a fi respectate uzanţele. Cîteva scrisori ale lui Gala Galaction sînt reproduse spre a se sublinia, din nou, nostalgia acestuia după ţinutul natal. Manuscrisele misivelor au fost donate cîtorva instituţii de profil.

Tot scrisori şi tot necunoscute pînă acum sînt acelea referitoare la Ştefan Octavian Iosif, căruia i se pomenesc prenumele soţiei, ale copiilor (în ordinea vîrstei), perioadele în care se afla la Turnu Măgurele.

Secvenţele de istorie literară includ atestări documentare pe care autorii unor viitoarea monografii ale scriitorilor prezenţi aici vor trebui să ţină seama.

Revista indexata EBSCO