Jun 19, 2017

Posted by in Cronica literara

Constantin DRAM – Jurnalul ficțional și romanul lui Vasile Iancu

 

Sînt atît de multe romane despre epoca pe care am vrea să o considerăm „închisă”, încît interesul este vizibil atunci cînd apare, destul de rar, cîte o carte mai altfel, tot despre „epocă”, e drept, dar cu alte mijloace literare. Faţă de interesul (temeinic motivat) pentru o producţie „de sertar” insuficient probată faptic apoi, creşterea exponenţială a volumelor cu caracter  ficţional despre o epocă supusă re-constituirii pentru o cunoaştere mediată este surprinzătoare. La aproape trei decenii, o întreagă literatură mai mult sau mai puţin „post-sertar” se afirmă în continuare.

Recentul roman semnat de Vasile Iancu (Amurg ireversibil, Editura Junimea, 2017) prezintă atuuri care îl diferenţiază, la modul original, de alte apariţii de gen. Cel care în 1992  scotea Sosire tardivă s-a profilat pe o tematică sensibilă, nuanţată creator de modalitatea narativă aleasă. Venit din spaţiul gazetăriei, autorul continuă proceduri specifice investigaţiei ziaristice, aplicîndu-le unor ficţiuni epice ce au intenţia explicită de a configura o imagine cît mai completă a României din vechiul sistem. Întrebarea (mai veche şi mereu nouă) despre cine vorbeşte în roman sau, în termenii lui Eugen Simion, ce contează: omul sau opera, mereu actuală. Pînâ la urmă, scrisul beletristic e (şi) un act de eliberare/ confesiune/ mărturisire de foarte multă vreme încoace.

Romanul lui Vasile Iancu păstrează acea separaţie între „istoria mare” şi „istoria mică”, preferînd o frescă rezultată din întîmplările trăite de personajele ficţionale aflate în zone laterale ale puterii/ deciziei din epoca radiografiată. Practic, piesa principală a romanului se edifică pe jurnalul personajului mărturisitor, un activist de rang secund, din familia personajelor de gen ale lui Marin Preda, adică un protagonist atipic pentru grosul armatei de activişti ai partidului, prin origini, educaţie şi incertitudinile căpătate în timp privind justeţea unei ideologii inumane; pentru intrarea în naraţiunea confesivă, romanul oferă un fel de cadru iniţial în care îl descoperim pe ziaristul Voicu Moroşan, cel care ne va apropia de jurnalul lui Anton Dobromir; îl mai descoperim şi pe Ion Toporan, un personaj aparte, nu atît prin structura caracterologică  de ins adaptabil, care trece uşor de la un sistem la altul, cît prin felul în care ştie să se facă util şi agreabil păstrîndu-şi resursele de canalie/ om folositor/ bun la toate pe orice formă de existenţă socială. Sînt, desigur, elemente de mediu social, în sens balzacian, recognoscibile, cum ar fi şi acela care ţine de declanşarea epică din Amurg ireversibil: fostul activist (şi carierist al sistemului comunist) trece printr-un fel de reconversie ad-hoc şi înfiinţează o editură („Propatria”), motiv de întîlnire cu ziaristul/ catalizator al naraţiunii în sine, în vederea unei posibile colaborări profesionale. Întîlnirea duce însă spre încredinţarea spre lectură a jurnalului, categorisit drept „un fel de jurnal” şi de aici se naşte romanul-frescă a unei societăţi despre care cei tineri de astăzi nu mai ştiu nimic sau aproape nimic; dar nu e doar atît. Redus doar la schema deja mereu reiterată a incursiunile literare/ memorialistice prin spaţiul unei istorii/ unor istorii,total prohibite astăzi, romanul ar fi avut de pierdut, fără doar şi poate. Ceea ce face Vasile Iancu este legat însă de inserarea unei istorii particularizate ce se referă la o familie cosmopolită, rezultată din unirea unui bărbat din neam de ceh cu o femeie ce provenea dintr-o familie de armeni care cunoaşte din plin prigoana epocii bolşevice. În această zonă romanul trece dincolo de aria reconstituirii epocii odioase, păstrîndu-se în linia reuşită a romanului social-realist: „Atelierul Dobromir tatăl and fiul  devenise o firmă respectată. Cumpărase remiza, o extinsese şi modernizase. Avea acum vreo doisprezece angajaţi, treisprezece cu mine. Tot în acei ani, s-a mai petrecut în viaţa mea o întîlnire norocoasă: cu domnişoara Anuş-Ioana Sangrian. Fiica unui negustor armean de cafea şi alte coloniale şi a doamnei Ilinca Sangrian. O familie înstăriţi şi – întăresc înadins – cu multă preţuire pentru carte. La ei în casă am văzut, în tinereţea mea, cea mai frumoasă bibliotecă. Aveau şi pian, mobilier de comandă, executat în tîmplării de lux din Braşov. Anuş era elevă la cel mai bun liceu de fete din Iaşi: „Oltea Doamna”. Se născuse într-o casă cu cărţi muzică, învăţa într-o şcoală cu profesori vestiţi, avea şi colegi din medii selecte, iar dacă nu toate veneau din astfel de medii, că am cunoscut cîteva, după prietenia mea cu Anuş, toate aveau respect pentru învăţătură, pentru curăţenie de orice fel. Acolo a fost dată să înveţe carte şi sora mea, Tanka, venită pe lume la doi ani după mine. Ambiţia lui Jan Dubincek a fost să facă din fecior un meseriaş de elită, moştenitorul micii sale companii, iar din fată o cărturăreasă cu studii în Apus. Avea el acest orgoliu. Mama nu-i ieşea din cuvînt. Conta pe judecata lui dreaptă, chiar dacă, nu o dată, severă.”

Cel care „dă seamă” este produsul unei lumi care îşi pierde o busola, o lume în care predomină duplicitatea şi infuzia falselor valori, a falselor idei revoluţionare; de aici devenirea activistului de eşalon secundar care devine autorul jurnalului-mărturisire. O existenţă ratată se naşte din iluzii mincinoase şi singura valoare care îl salvează este familia. Romanul oferă o imagine generoasă a familiei, lucrată pe amănunte ce ţin de plăcerea naratorului de a radiografia totul, pînă dincolo de ceea ce vede ochiul comun. Sînt foarte fine percepţiile la acest nivel: pe de o parte imaginea fiului de mic patron, destinat să urmeze şi să dezvolte, în liniile economiei deschise, afacerea tatălui, fiu care ajunge sub influenţa nefastă a unor idei pseudo-revoluţionare şi care intră astfel într-un periplu existenţial specific unei „cariere” comuniste, drumul său oprindu-se, în cele din urmă, la poziţia de activist de rang inferior al partidului totalitar, motiv principal pentru defulările cuprinse într-un jurnal expiatoriu; pe de altă parte soţia sa Anuş, de neam armean străvechi, destinată carierei universitare, pe care o parcurge cu spiritul de rezistenţă ce caracterizează un popor pentru care cultura şi religia ţin de începuturi: „Cînd a fost în scurta sa călătorie în Armenia sovietică – trebuie să amintesc, aproximativ a zecea parte din Haiastan,  ţara mare a armenilor – , două lucruri a voit să vadă Anuş, în primul şi în primul rînd: biblioteca de manuscrise, de care avea ştiinţă, şi cît mai multe khacikar-uri, acele stele crucifere din piatră, ornamentate cu har şi dragoste de credinţă, vorbind totodată şi de cultul morţilor la această seminţie.// Viţa Sangrienilor făcuse parte din rangul amirilor, un fel de principi şi judecători în colectivitatea din Sevastopol, demnitate nobilă păstrată, se pare, încă din Cilicia, Armenia Mică, pulverizată de turcii osmanlîi, acum şase veacuri şi mai bine.”

Cei care au avut ocazia să parcurgă şi alte volume semnate de Vasile Iancu vor fi remarcat, desigur, lipsa de ostentaţie cu care sînt risipite în text informaţii din arii culturale diverse, intersectate cu observaţia de ordin filosofic, istoric, filologic, moral, în aşa fel încît romanul, în ciuda unei intenţii vizibile de a scruta decenii comuniste, aducînd personaje pînă în anii 90, să fie mai degrabă un text captivant despre drumul omului şi al comunităţilor  spre  un „amurg”, cu adevărat ireversibil, drum care se parcurge, dincolo de apele tulburi ale istoriei, cu metamorfoze ce ţin de cultură, morală, acumulări afective, intervenţii faste şi nefaste, totul plasîndu-se într-o contextualitate pe care romancierul ştie să o ducă mult dincolo de fruntariile României, comuniste sau nu.

 

Un roman despre istorie şi istorii: în jurul unui destin de familie (cititorii ieşeni ar putea crede, în buna tradiţie a romanului realist, că pot presupune personaje şi situaţii) se des-ţes iţele unei istorii ce se întinde pe parcursul mai multor decenii, marcînd definitoriu traseul României; în fundal, cu foarte reuşite suprapuneri specifice prozei de calitate, descoperim liniile istoriei contextuale, central şi est-europene, cu teritorii şi popoare ce au în comun trecerea prin acelaşi malaxor al istoriei mari, oarbe. Un roman ce depăşeşte cu mult zona informaţională, nu doar prin faptul că propune soluţia personajului-investigator şi a jurnalului ficţional, ci şi prin faptul că beneficiază de o textură narativă de calitate, trimiţînd spre o lectură incitantă şi profitabilă.

Revista indexata EBSCO