Jun 19, 2017

Posted by in Cronica literara

Cristian LIVESCU – Reverie și reflexivitate: Gheorghe Gh. Bostaca, Vasile Cojocaru

 

„Din nou sînt în locuri/ Unde doar umbre mi-au mai rămas”

Era previzibilă, în mersul creaţiei lui Gheorghe Gh. Bostaca (nouă cărţi de poezie pînă acum), o redefinire a ei, prin trecerea la o lirică reflexivă, atentă la un fond afectiv înclinat spre descifrarea clipei pasagere, dar şi spre ţinerea trează, prin reverie, a memoriei. În viziunea sa, poezia ar fi capabilă să „întoarcă” timpul, să scoată din uitare, să facă prezente, imagini şi stări pierdute în anterioritate, în viaţa de cîndva. Volumul Adagio printre umbre (Tipo Moldova, 2017) confirmă această remaniere a regimului confesional, care aici e mai bine condus de sugestie, de vibraţia nuanţei, de acea simplitate luminoasă a cunoaşterii. În spaţiul poetic, „spaţiul fără de cer” din reveria cuvintelor, umbrele îşi dau întîlnire cu siluetele aievea: „Din nou sînt în locuri/ Unde doar umbre mi-au mai rămas/ Sînt în ale văzduhului/ Ferestre şi porţi/ Dînd timpul înapoi…” (Nişte umbre) Este interesant de urmărit această călătorie în precedenţă, care suprapune imaginarul peste datele memoriei, sub semnul unei fuziuni sumbre, concise, mereu în aşteptare, tresărind la fiecare semn sau reminiscenţă sosită din negura fiinţei: „Într-un cimitir/ Al amintirilor la vedere/ Ce-l duc cu mine/ Oriunde aş ajunge/ Fiecare îşi are fiinţa/ Gata să poarte/ O conversaţie/ Gata să aducă/ O precizare, o mustrare/ O îmbrăţişare/ Fiindcă aşa-i/ În spaţiul păcii/ Şi al armoniei/ După ce glasurile nu mai cuvîntă.” (Comuniune)

Merită să zăbovim un pic: e vorba de acest cimitir al amintirilor şi gîndul duce firesc la „decadentul” Bacovia, cu al său cimitir de vise, tărîmul unde neantul înghite materia trecătoare a iluziilor, a evaziunilor în idealitate. La Bostaca, el evocă noianul anonim de senzaţii şi trăiri apuse, ivite spontan, aşa-numitele reminiscenţe, „trezite” în voia fluxului cotidian, pe care oricine le duce cu sine, laolaltă cu vocile producătoare de trăiri şi întîmplări obişnuite, şi ele supravieţuind în slabe ecouri extatice. Într-adevăr, memoria nu este altceva decît groapa comună a clipelor şi spuselor de fiecare zi, pierdute îu vervă risipitoare de goana spre noutate, spre altceva; un mister ontologic le recuperează însă, le face să sclipească din nou în „spaţiul păcii”, locul unde ele capătă alt chip, alt suport, altă semnificare: „Morminte să aperi/ Să aperi urcatul/ Luminii din scară/ Şi al tremurului din pleoapă/ Şi să nu rătăceşti/ Deşertul din fărîmitura diurnă/ Al unui sine istovit/ Este o cheie/ Ce uşa deschide/ Zilei de mîine.” (Pe o scară). După cum cimitir este aglomerarea muzeală din fondul sufletesc, şirul de „pîlpîiri anonime” de domeniul melancoliei: „Cu fiecare zi,/ Sufletul,/ Un uriaş cimitir,/ Se tot umple,/ Iar norii sosiţi/ (Tot mai mulţi)/ Dintr-un rău/ Necesar, dar neavenit,/ Riscă să nu mai găsească/ Un loc pentru deplina odihnă/ Străin rămînînd astfel/ Nedesluşitei mele fiinţe” (Crepuscul). Poemele au aspect de inscripţie, de elegie lucidă, frustă, cu rupturi de imagine – în asta autorul este redutabil, delectîndu-se cu asemenea cristale ce vin de la izvoarele dialogului cu realitatea nevăzută. Ţine să se explice într-un loc: „Eul şi umbrele sînt ale sinelui, nicicînd în pasajul existenţial, putînd fi separate, ele coexistînd în subconştient, oriunde eşti şi întotdeauna.” Observaţie cu totul exactă.

 

„Gata să plec spre lumea reală/ Drum bun, scarabeule!”

Poezia se nutreşte din această conversie de planuri: reverie şi memorie, sentiment activ şi consum efemer, natură şi artificiu, programate să afle ce se petrece în dincolo-ul lumii. Tot ea e capabilă de magia comuniunii, a „întîlnirii” între vîrste şi straturi ale afectului, pus la încercare de voinţa de a evalua discret agoniseala crîmpeielor de viaţă din goana nemiloasă a timpului: „Fantasme/ Aisberguri/ Strigăte surde/ toate-n derivă/ Tenace-nsoţesc/ Un eu suspendat/ Într-un sine…” (Acont) Poemele de acest fel împreunează stări difuze, respectînd un protocol al revelării; ele nu cultivă dicteul, nu suferă de locvacitate fadă, de lămuriri superflue, dimpotrivă, se bizuie pe efectul de laconism – cîteva cuvinte sînt capabile să dezvolte o întreagă perspectivă retrovizoare şi totodată un moment de graţie consumat cîndva şi recucerit din fibra duratei.

Tema „timpului, hamal de mistere”, cum citim într-un loc, al „căutării timpului pierdut”, ca să apelăm la registrul proustian, din care rămîne doar mireasma clipei sau un murmur nostalgic, este obsesia dominantă a acestei cărţi, bine conduse în rostire, cultivînd măiestrii topice, dar şi plonjări alegorice, de felul: „fiinţe în eul meu sihăstrite”, „invazie nostalgică”, „a binecuvînta o umbră”, „fantasme/ aisberguri”, „temniţă ridicată în cer”, „sanctuare pentru fiinţe pierdute”, „triumfala cruzime”, „naufragiu… în destin”, „spirala unor euri globalizate”, „maree de umbre”, „să fiu doar eu e un sens”, „taină înfăşurată-n durere”, „tîrîş prin sine”, „captiv al fiecărei zile” etc. Gheorghe Bostaca nu e un calofil, nu filigranează versul, nu-l încarcă cu ornamente, ci merge pe dunga esenţialului, simplifică, distilează, caută surprize combinatorii. Sigur, nu totdeauna îi reuşesc poetului asemenea rostuiri de semnificare, dar timbrul poetic îşi impune mirajul, regimul sensibil, mai ales atunci cînd textul e cuprins de o boare astrală: „Îmi recunosc/ Toate greşelile/ îmi recunosc/ Toate rătăcirile/ Îmi recunosc/ Toată orbirea/ Îmi recunosc/ Tot prizonieratul cunoaşterii/ Am crezut/ Că timp o să fie/ Să dăruiesc îmbrăţişările/ Întru comuniune/ Chiar dacă eu/ Ce mă acopeream/ De prafurile stelare/ Ale nopţii sublime/ Ore devoram cu ferocitate” (Introspecţie) Cu asemenea experienţă la activ, la o posibilă anchetă despre cunoaşterea poetică şi posibilităţile ei de aflare a luminii din întuneric sau de comunicare cu „nevăzutele” din imediat, Gheorghe Bostaca ar avea multe de spus, iar volumul Adagio printre umbre devine mărturie şi argument.

Cîteva repere biografice despre autorul nostru merită consemnate. A debutat la 38 de ani, cu volumul Din istoria şi asediile unui războinic (Editura Crater, 1999), unde cele cinci secţiuni se referă la tot atîtea intervale biografice, traversate sub formă de asedii succesive, asta după ce se relatează că a venit pe lume la 10 martie 1951, la Bîrlad, dar că a fost declarat exact o lună mai tîrziu, într-o familie numeroasă, al şaselea copil din şapte. Din această întîrziere a consemnării oficiale în acte a naşterii sale, ingeniosul Bostaca va întocmi o întreagă speculaţie, anume că duce de fapt cu sine două vieţi distincte, din cauza amînării de a se şti pe sine şi a spune adevărul despre misterul strălucirii zilei. A asedeiat Iaşul, unde şi-a făcut studiile, devenind inginer, apoi „tăbăcăria”, deoarece e momentul să spunem că autorul nostru este unul dintre puţinii specialişti veritabili (cu cercetări aplicate, inovări şi doctorat în regulă) pe care îi avem în industria dură a pielăriei, intens solicitat în străinătate pentru contribuţiile sale deosebite. Mai găsim alte două asedii de viaţă, „asediul deşertului” (desigur, se referă la ariditatea de zi cu zi a existenţei) şi „asediul regăsirii şi al poverii”. În volumele următoare, poezia lui Bostaca se îndreaptă în două direcţii bine conturate: pe de o parte, spre notaţia şi destăinuirea discretă, melancolică, cu înclinaţii intimiste, în retorică afectivă concentrată; pe de altă parte, spre diatriba vocativ-pamfletară, de vibraţie morală, dedicată dilatării concretului diurn, zonă unde este neinteresant şi prolix – Confesiunile unui trecător, 2000; Traume, 2000; Discursuri epidermice, 2011; ADN-ul istoric, pamflete, 2011; 173, poezii, 2012; Recviem, 2013; Entropii poetice, 2015; Balcano pamflete, 2015; Mesaje din deşert, 2015, ultimele volume de maturitate, absolut remarcabile. Ne asigură undeva că trei teme îl preocupă cu predilecţie: timpul, iubirea şi schimbarea. O stare de claustrare, de captivitate pune afectul în mişcare, dîndu-i şansa să descopere comunicarea lirică şi divagaţia grav-alegorică.

Domină în creaţia lui Gheorghe Gh. Bostaca o monotonie calmă, plină de farmec, discontinuitatea sugestivă, marcată de jubilaţia licăririlor de nostalgie şi puritate. Ştie să construiască poemul şi face din asta o bucurie a sufletului.

 

„Clipe nechibzuite/ vă rog rămîneţi!”

Despre cărţile de poezie ale lui Vasile Cojocaru am mai vorbit cu alt prilej. Face parte din familia liricilor autohtonişti, cu un fond afectiv legat de tradiţie, de universul natal, în cazul său e vorba de ţinutul de la poalele Ceahlăului, rezistent în memorie şi pe care ţine să-l învie prin stihuri virtuoase. Dispune de o combustie deosebită – într-o perioadă relativ scurtă a publicat o serie de volume masive, de cîteva sute de pagini fiecare, unde se află dovada unei sensibilităţi active, dornică de confesiune şi clarificări de sine: S-a tot dus rîul… a rămas rîul (2005), Scrisoare către Moş Crăciun (2009), Înţelepciunea din anotimpuri (222 pagini, 2012), Cataracte ale unui fir de cuvinte sclave şi libere (252 p., 2013), Cuiburi perene – Epică şi lirism (306 p., 2013), Cataracte ale unui fir de cuvinte sclave şi libere (252 p., 2013). Este originar din Borca, localitate din nordul ţinutului Neamţ, care a dat în ultimele decenii cîteva nume de poeţi, dacă ar fi să-i amintim aici pe regretatul Aurel Dumitraşcu, pe Radu Florescu, Mihai Niculiţă sau Liana Rareş. Trebuie spus că Vasile Cojocaru este unul dintre specialiştii noştri în economia materialelor metalice, profesor universitar la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi” din Iaşi, autorul a zeci de brevete de invenţie, de studii în domeniu şi al unui masiv tratat despre tehnologia fontei, premiat de Academia Română, în 2005. Îi place să se considere un post-modernist, cu o accepţie specială acordată termenului, pe care o explică astfel: modernismul, cu toate ale sale, s-a încheiat de mult şi acest lucru îl simt cel mai bine inginerii (!); post-modernismul este nu agonia modernismului, ci întoarcerea artei la originile sale, într-un alt ciclu de căutări, la fel cum se întîmplă azi cu întreaga tehnologie, care-şi recuperează tradiţiile şi obîrşia, dorindu-şi o nouă istorie, un nou început de istorie.

Poezia, pentru Vasile Cojocaru, este un violon d’Ingres, dar şi un motiv de sustragere din ariditatea determinărilor de fiecare zi, de regresiune spre meleagul natal, tema sa predilectă, alături de alte două – a vanităţii, a trecerii implacabile a timpului, dilatînd vîrste şi regrete, şi tema celebrării cuvîntului potrivit, dăruit să se încarce cu seva sufletului, spre a deveni poezie. Poemele se remarcă prin claritatea semantică a rostirii, într-un registru expresiv de feerie nostalgică. Imaginea albiei curgătoare pune la lucru complexul lui Narcis, cel fermecat de oglinda mişcătoare ce-i duce chipul departe, să-i rămînă neschimbat la trecerea anotimpurilor.

În Cataracte ale unui fir de cuvinte sclave şi libere (Alfa, Iaşi, 252 p., 2013), patosul liric devine mai controlat şi mai dornic să reţină miracole ale clipei pasagere, într-o colecţie de miniaturi şi destăinuiri care configurează „efigia sufletului”. Reuşitele apar atunci cînd poezia se caută pe sine şi recurge la diafan şi reveria de pastel din jubilaţia trăirii, ceea ce oferă scriiturii note de autentic: „Poezia –/ o ninsoare angelică/ pentru încălzirea sufletelor// primăvara/ printre flori de cireş// vara/ printre flori de mac// zoamna/ printre flori de crizantemă// şi iarna/ pruntre flori de glastră” (Definiţia poeziei). Unda elegiacă este mai pregnantă, mai bine condusă, disciplinează emisia, care uneori tinde să producă locuri comune sau notaţii minore. Agoniseala confesivă este bogată la Vasile Cojocaru, autor sîrguincios în a-şi reţine impresiile, care se îndepărtează vizibil de universul rural, în favoarea surprinderii de observaţii volatile, şi adesea aceste impresii surprind plăcut: „Să te strămuţi din tărîmul etimoanelor…/ şi bufniţa să se hrănească cu putregaiul secolelor trecute,// Gîndirea ebeniană să ardă cu orele stinse,/ toamnele tîrzii, aprinse, s-arămească iernile albe,/ anotimpurile să fie luminate de candelabrele-magnolii,/ iar liniştea să te-aştepte pînă la deschiderea testamentului.// Amprenta cerului senin să unduiască printre nuferi,/ sînii serilor de mai să se-aştearnă pe pleoapele-ţi,/ sănătatea oftalmologică a oglinzii tale să ţină pas cu vîrsta-ţi,/ iar umbra tăcută să te-nsoţească şi după ploaia de purpură.” (Descîntec) Nu aflăm nimic spectaculos în aceste versuri, imagistica e destul de restrînsă, cu împreunări uneori riscante (secvenţa cu „sănătatea oftalmologică a oglinzii” trezeşte ilaritate, desigur), dar ele divulgă o sensibilitate activă, expansivă, dornică de a comunica momente de revelaţie, consumate intimist. Odată cu nota elegiacă, angajînd decepţia în faţa unei lumi moderne care intră violent în tihna patriarhală, autorul utilizează tehnica sugestiei, dar nu întotdeauna găseşte semnul potrivit şi scapă preţiozitaţi retorice care diminuează starea lirică, dîndu-i o notă frivolă: „Vîntul adia cu chipuri./ Auzul meu distingea în depărtare/ un abator de lemn.// Privirea-mi deplîngea un azil de arbori naufragiaţi/ ce purtau amintirea unor umbre.// Vecernia schitului era aprinsă;/ iertarea abatorului într-o strană (?).// Desluşeam printre chipuri/ o pasăre alergînd după/ ultima rază de soare a zilei/ a sorbit-o şi-o duce unui/ boţ blînd (?!)/ să-i fie noaptea mai călduţă/ în aşteptarea miracolului/ pentru sorocul lavei…” (În aşteptarea unei noi vieţi)

 

„camuflajul iernii/ înţelepciunea tardivă de după gratii,/ desluşirea viselor”

În unele locuri, starea poetică se diluează, îşi pierde din graţie, dînd loc unor aplicaţii gongorice („sorocul lavei”, de pildă!). Nu orice ne trece prin cap, sub urgenţa unei stări notabile, înseamnă poezie, iar la o nouă lectură a celor scrise în grabă trebuie să intervină selectiv spiritul critic. Sau aşa ar trebui să se întîmple… În altă parte, autorul îşi doreşte ca iubita să aibă „privirea boltită”, astfel încît să poată vedea ce se ascunde în spatele eului liric. Dar ce ţine aşa de preţios autorul în partea sa nevăzută? „Tainele tăcerilor/ bucuriile ce-aşteaptă-n testament,/ suspinele florilor dăriuite ei (!!),/ fereastra deschisă amintirilor,/ azurul ferecat de irişi,/ noaptea labirintului,/ lumînările de ceremonie ale harpei (?!?),/ respectul sacerdotal pentru artă/ cuvintele caste ce-adastă efigia sorţii,/ vitraliile săgetate, veşnic în viaţă,/ jocul de-a v-aţi ascunselea al zăpezii,/ nufărul căutat de matroz noaptea…” (Destăinuire). O privire critică mai atentă putea da la o parte o serie de pasaje obscure sau care contravin poeziei (de felul: „Livada decrepită/ este limbată/ pentru maternitate…”; „Mimesisul ontic/ stăruie în mulura/ coloanelor/ ca replică/ la ofranda platonismului…”; „Elocvenţa/ este paşaportul diplomatic,/ barajul din calea viiturilor turbulente…”; „Îmi simt vina amăruie/ în numărul numărat de prieteni/ care-au înfruntat timpul/ vremuit…”; „Tuşeul stropilor de vară/ gravează/ pe lacul albastru,/ cuvinte licenţiate dictate/ de heraldica neamului”; „Fruntea înaltă/ lecturează paşii/ pe puntea scrisorilor/ de palinodii./ Chemările de foc ale lui Mihai (Eminescu)/ n-au fost încoronate,/ fiind stinse de/ vibraţiile stridente/ ale Junimii” !?!), divagaţii riscante, conduse de o emisie prea locvace.

Cînd renunţă la pasiunea aforistică sau la excesul decorativ şi revine la starea lirică optimă, Vasile Cojocaru convinge secvenţial că travaliul său nu e simplu compendiu de notaţii cotidiene: „În acea zi în care copacii pluteau/ în nori de zăpadă/ un nor a coborît în furca mamei -/ din el se scurgea un fir de căldură/ cu care mama urma să ne apere/ de anotimpul lupilor flămînzi…/ Pe fundalul acelui tablou/ al copilăriei mele,/ ningea cu lebede.” Relatarea amestecă genuinul cu transa modernă: „Casa harnică a mamei/ străvezeşte lenjeria nopţii./ Metamorfoza secretelor/ mele de melc.// Căile de copite emancipate/ revarsă./ Înghit apă sfinţită./ Clisa vieţii…”; „Amiaza a ieşit din regat rotundă,/ prozodia este tot la seminar,/ vinul carmin naşte-n pocale,/ iar noi ne prelungim în toate cele.”

În finalul cărţii întîlnim 18 balade pe teme diverse, multe „trăsnite”, în maniera lui Marin Sorescu, speculînd absurdul sau înşirînd fel de fel de agregări de fantezisme verbale ori impulsuri textuale, unele fără multă noimă, tratate în stil de joc ingenios-prozaiac: „Am reuşit să conving un cuvînt/ să se autosuspende dintr-un poem./ De fapt, eu i-am semnat demisia;/ începuse să mă obsedeze -/ dirija toate aterizările cititorilor/ spre alte poeme;/ nu se mai vedea pădurea poemului/ din cauza copacului cuvînt./ L-am exilat în insula Sfînta Elena./ După plecarea sa,/ poemul s-a transformat în epitaf,/ Am încercat atunci imposibilul/ pentru salvarea acelui poem -/ i-am trimis cuvîntului anapoda/ un bilet de întoarcere -/ era prea tîrziu./ Cuvîntul anapoda se transformase/ în bastonul lui Napoleon./ De atunci, cînd mă întîlnesc/ cu vreun moştemitor de-al lui,/ mă îmbăt cu celelalte cuvinte…/ în amintirea poemului pierdut.” (Balada metafizică a unui cuvînt anapoda).

 

„stol de aştri pe umerii unei magnolii”

Vasile Cojocaru scrie pe spaţii largi, cu tenacitate laborioasă. Şi-a făurit un traseu al său, pe care înaintează lent, ceremonios, utilizînd efecte plastice discrete şi o regie prozodică deschisă, deloc pretenţioasă. Pentru el, rîul de acasă, de la Borca, aminteşte de „apa obraznică a potopului”, cu maluri ce evocă „setea de taine adînci” şi „lăuntrul nebuniilor create de frumos”, ascultă cu voluptate „sacrificiul vechimii din vin” sau gustă „enzima fructelor de sfîrşit de noiembrie”, crezînd că e protejat de o „piele a cuvintelor” pe care cad răcoroase ploile de vară; după cum consideră sărutul „un semn al cunoaşterii” şi sfărîmă lutul în palme, spre a simţi „coşmarul de moară” al grîului pierdut în pîine, iar caligrafia semnelor căzute din goana anotimpurilor îl preocupă nu pentru a spori „mirajul cuvintelor”, ci pur şi simplu ca „hrană a înţelepciunii”. Se laudă că prin poezie îmblînzeşte timpul, fiinţă păduroasă, fără somn, care „se-mplineşte cu amintirile noastre”, că simte cum deşertăciunea „curge-n cascade”, colindînd „biblioteci de ecouri” şi că aude cum se „dizolvă” utopiile din „credinţa naivilor” (!) sau că răpeşte unei magnolii „un ram cu aştri”. Iubita e „o magmă epică”, „naşte aripi aub streaşina casei”, „ca zumzetul unei livezi” ori „ca un pocal cu vin” (laudă supremă!). Tot vinul este cel care „învie… intersecţiile din labirint”. Mai vorbeşte de „sinuciderea lupilor”, de „bucăţile de anafură ale limbii române”, de „stoluri de aştri/ pe umerii unei magnolii”, de „era nălucilor” sau despre fluturi, „cuvinte în zbor spre-o poezie”. Place acest risc al emisiei, autorul făcînd adevărată risipă de figuri ingenioase Fără să fie neapărat un imagist, reuşeşte să impună multe asemenea plăsmuiri fanteziste, care îi fac scrisul interesant, de farmec asociativ, cu inflexiuni burleşti, din fuga dicteului: „Evghenie magnolie/ candelabrul facultăţii de botanică/ să arzi adjectivul singurătăţii/ din strînsoarea egofiliei/ să te dezbraci de toamnă/ în faţa căminului/ şi s-asculţi poveşti cu prinţi verzi/ o eră mai ai/ pînă să-ţi faci testamentul/ stele te domină –/ lasă-le să strălucească/ ai intrat în simbioză cu graţia/ dragostea lor a împlinit veşnicia/ eşti pomul ocrotit de Demiurg…// Evghenie magnolie,/ fii muza poeţilor/ în toate erele;/ dacă ai şopti/ ai trezi zeii din somn.” (Evghenie magnolie)

Aş spune că volumul Roadele magnoliei (2017), din care am citat, este cel mai împlinit, mai bine gîndit şi structurat, din activitatea autorului, vădind maturitate şi o practică lucidă în viaţa poeziei, cu arpegii idilice şi sonuri patriarhale. Cele cîteva nuclee tematice – comuniunea cu floralul, idealizarea mamei, erosul, poziţia poetului, sentimentul vremelniciei, condiţia existenţei – dau frîu liber interesului acumulativ şi notaţiei ocazionale, cu tresăriri intimiste. Pastelul din cîteva linii şi sugestii rămîne recursul de taină al acestei poezii care s-ar nărui fără nostalgia meleagului originar: „dealul ce vrea să-mi intre-n casă/ în anotimpul greu,/ tăcerea de primăvară/ a celor ce privesc/ o magnolie înflorită,/ un pat încovoiat de două vîrste,/ verbele ce se-narmează/ pentru apărarea adevărului,/ străzile cu două capete…/ semeţia de iarnă a pomilor,/ frunzele de mesteacăn şi/ vioiciune fluturilor/ în escală pe umerii mei.” (Dragoste); „La hramul rîului/ vin caracterele pîraielor/ care sînt pentru rîu/ precum Aegiptus pentru rădăcinile înţelepţilor…// Hramul rîului –/ îmbrăţişări din belşug/ bibliotecă de despărţiri/ şi legăminte/ cu memoria malurilor./ În trecere, rîul meu/ astîmpără setea fîntînilor.” (Rîul meu)

Vasile Cojocaru este un naturist suav, uşor patetic şi rigid, realizează pasteluri simple, inflorescent-naive, deschise luminii şi meditaţiei. Preferă vîltori de cuvinte, nu se sperie de confuzii, duce ingenios poezia spre ipoteze ludice, o caţără pe stînca abruptă a sufletului. Sentimentalismul său e fluid, transparent, asemenea apei de izvor, cu nostalgia prăvălirii în necunoscut şi a risipirii efemere în torent. Vede în poet „un dar de la Demuiurg”, care nu face decît să „deseneze timpul”, să-i deşire veşnicia, prin „patos angelic” şi puterea calorică a cuvintelor. Îşi întocmeşte o ţinută de aed orgolios, călător prin spaţii de legendă, unde culege reverii orfice din oglinzile stihiale ale peisajului montan de acasă: „Am devenit stăpînul hirsut/ al unei poezii care,/ suportînd zorii/ şi tatuajul şters al toamnei/ urcă zidurile ceţii.// Ca să rămînă/ credincioasă poetului/ pînă dincolo de moarte,/ ca să n-aibă/ cuvinte nerostite,/ ca să n-apuce/ pe drumurile strîmbe ale opiomanului,/ şi-a ales pentru versurile sale/ anotimpul înţelepciunii…” (Poezie migratoare) Rostirea se complică, îşi creează nervuri fine de semnificare, spre a-şi desluşi reflexia şi a o adapta unui timbru elegiac, în pofida impresiei de notaţie fugitivă, de privire melancolică spre largul infinit al materiei, de unde scoate volute simbolice şi „aşchii de iluzii”. Sigur, unele pasaje au caracter artizanal, aduc a studiu de atelier, a imprivizaţie nefinisată, căzută în gol, dar impresia generală este de incitare a limbajului, de căutare a unor soluţii expresive insolite.

Cu multă dorinţă de afirmare, căutător de rerverii pasagere, Vasile Cojocaru rămîne demn de atenţie pentru pastelurile sale cu încărcătură meditativă, scrise parcă în afara furtunilor de sensibilitate prin care poezia a trecut în ultimele decenii.

Revista indexata EBSCO