Jun 19, 2017

Posted by in Poezii

Sterian VICOL

FÎNTÎNA

 

Fîntîna nu se bea, se smulge

din cîmpie, ondulîndu-i roata gurii,

prinsă-n fulgerul secerii unde grîul

nu arde încă în cuptoarele satului –

 

Rătăcind urbea natală, fiul cel tînăr

poartă-n cămaşă pietricelele colorate

ale cărării, care a fost pîrîu, care

poartă umbra celor din ţărîna fierbinte –

 

Noaptea, fîntîna umblă prin cîmpie ca o

vrăjitoare, cu băţul cumpenei sprijinind

cerul cei al tuturor, însumînd auzul

şi vederea nocturnă care-au fost demult!

 

Fiindcă ele, fîntînile, dorm în cristalul

de gheaţă, pe cînd poeţii dezleagă funia

cuvintelor celor îngropaţi în azur,

însuşi cristalul susţine gura fîntînii!

 

 

DEODATĂ

 

Sună telefonul, clopoţel de buzunar,

un fel de scrumieră subţire de argint,

sună ca şi cum e un accident lîngă tine,

sună şi el şi claxonul deodată –

 

Mi-era poftă de tine, pierdut în bălării,

de cioburi de arse luturi şi cercei de aur

prinse toate-n ochiul cel de-al treilea,

veghetor de sus, cu pleoapa pe pămînt –

 

Dar uitat de tine cînd încă mai văd

plopul dansînd la fereastra ta subţire,

cineva mai taie lumina cea bolnavă

pe piatra de rîu sunînd în ogradă –

 

Sună telefonul, clopoţel de buzunar,

nimeni nu răspunde chiar de-i accident,

şirul de silabe adunate în tăcere

le-aşteaptă poetul să pună punctul final.

 

 

 

NICI CÎMPIA, NICI MUNTELE

 

Nici cîmpia, nici muntele nu-s

ale mele; despre ele, eu scriu pe-o

aripă de fluture. Dacă moare

fluturele, pulberea lui de pe aripă,

luată de vînt, lovită de munte,

unde oare, se va aşterne, unde?

 

Şi eu, cel care am scris, ce-am scris,

eu cine-s, întreb pe cine să-ntreb,

doar unicul cui bătut şi el în perete

perforînd rama unei fotografii străvechi,

mai ştiu eu, cine ştie că floarea

cuiului se dezvoltă într-o piatră

pe care se-nscrie zborul care-a fost

pînă-n săgeata mănăstirii din zori!

 

Chiar, mamă, dacă tu nu mai eşti,

varul casei şi căpriorii de stejar

sînt o prelungire a luminii care

ne soarbe odată cu norul din fereastră;

fiecare amintire despre tine e un spic

de grîu, care pîlpîie în candela

aprinsă de sîngele nostru-n colinde!

 

 

EXISTA

dedicată lui Nicolae Dabija

 

Există un loc pe pămînt, pîndit mereu

de cineva, fără frică de Dumnezeu!

 

N-are nici margine, nici început,

ÎI cîntă de veacuri, unda de Prut!

 

Pe orbita undei cînd soarele răsare,

poeţii se-ntreabă dacă e vreo surpare

 

Doar ochii lor văd cum în pămînt

vîntul are rădăcini pînă-n cuvînt!

 

Există un loc pe pămînt rîvnit mereu

de cineva, mereu luminat de Dumnezeu!

 

Revista indexata EBSCO