Jun 19, 2017

Posted by in Poezii

Adi CRISTI

Fluturele de noapte

 

Fluturele

s-a aşezat pe lampa stricată

 

Era un semn de curaj

să stai pe rugul în care lumina

te-ar fi ars

cum au mai fost arşi marii proscrişi

chiar dacă ei

nu au fost judecaţi

cu lampa stricată.

 

Fluturele

avea ochii legaţi

pregătit

pentru ultimul zbor prin cenuşă

şi totuşi

execuţia seamănă

cu repetiţia generală

în care toţi sînt judecaţi

dar nimeni încă

nu moare.

 

Fluturele în noapte

s-a aşezat pe părul tău

fără ca tu să-ţi iei zborul

fără ca părul tău

să-şi ia zborul

sau să fi fost ridicat

cum o adiere de vînt

mai reuşea

să te  facă să-ţi treci mîna prin păr

înainte de-a mă ruga

să-ţi dau părul din ochi

pe cînd mîinile tale

erau ocupate

cu trecerea timpului

 

fluturele a lăsat noaptea

să cadă pe spate

eliberînd locul

între două bătăi de aripi

 

sau poate zborul acesta

să fi fost

ultimul zbor al fluturelui de noapte

pentru ca următorul să fie

noul fluture

aşezat

pe aceeaşi lampă stricată

iar rugul imaginar

ne făcea să dăm

unui nou sacrificiu

o altă notă de plată

 

Tinereţe fără bătrîneţe

 

Vine timpul peste noi

o avalanşă de griji acoperindu-ne

pînă cînd părul alb

ne scoate bătrîneţea în stradă

 

ne este frică să ne spunem bărăni

chiar şi numai pentru că

bătrînii stau în antecamera morţii

în ciuda faptului că au resurse să-şi trăiască

viaţă din nou, de la capăt

 

doar moartea

care vine tihnită, la vreme, fără grabă

este singura care se aşează în noi

asemenea cărţilor în bibliotecă

pe rafturile de jos

şi mai puţin cele la care ajungi

doar pe scară

 

şi poate de aceea

cu cît înaintăm spre capătul drumului

vrem să nu atingem orizontul cu mîna

chiar dacă-i simţim îndepărtarea printre degete

chiar dacă vorba a rămas doar ecou

 

ceasul păstrează scurgerea timpului

măsurîndu-ne viaţa în bătăile inimii

cu aceeaşi voită sau accidentală abatere

de cîteva minute

în plus sau în minus

funcţie de marca orologiului

sau de ora la care ne-am potrivit

trecerea, petrecerea, întrecerea.

 

Cuvintele – cîinii noştri de pază

 

Cuvintele au rostul lor

în a ne întovărăşii

cum o fac doar cîinii credincioşi

 

Nu prietenii, nu semenii

nu aproapele nostru…

 

Cîinele este mai mult decît o prietenie

el nu poate fi interesat

în a ne ţine partea

sărind în ajutor

fără ca în final să ne întrebe

”chiar ai avut dreptate sau…”

 

Cuvintele fac parte din destinul

de a fi nepieritori

partea întregului universului

care înţelege că nu mărimea contează

cît mai ales forţa de a influenţa lumea

cum doar ochiul mai poate să reţină

imaginea a ceea ce sîntem

cum doar inima mai poate să simtă

iubirea care ne apără

asemenea unei platoşe greu de distrus.

 

Cuvintele sînt cîinii noştri de pază

cei mai fideli tovarăşi de viaţă

chiar dacă nu vorbesc

ci doar latră

despre unele, despre altele.

 

Mi-a intrat patria în casă

 

mi-a intrat patria în ochi

aşa cum mai intră un fulg de zăpadă

sau un fir de nisip

o aripă de cenuşă

sau un strigăt de ajutor

 

mi-a intrat chipul tău

în ochi

descoperit mai apoi

şi îndestulat

cu privirea-mi

 

mi-a intrat patria în călcîi

şchioptătînd munţii

şi rîurile

şi cîmpiile

cînd alergam înspre tine

şi te prindeam

de mînă

cînd valurile Mării Negre

îţi lăcrimau bucuria

şi plăcerea de a privi

întoarcerea corăbiilor

 

mi-a intrat patria în casă

şi atunci

mi-am pus drapelul la poartă

şi ţie ţi-am luat o ie

şi o coroniţă de flori

aşezînd ţara la masă.

 

Învaţă-mă pe de rost

 

Învaţă-mă să tac

să nu mă mai mir de ceea ce văd

copleşit să fiu

şi blocat

între lacrimă şi hohot de rîs

 

atunci voi ieşi din mine

cum melcul mai iese din casă

voi fi cel care s-a născut

nu ce cel care merge să moară

 

învaţă-mă ceea ce nu ştii nici tu

şi atunci voi aprinde lumina

să-ţi văd chipul

şi-n locul chipului tău voi fi eu

pregătit să-ţi scriu

ultima scrisoare de dragoste

înaintea

celei scrisă de tine

învaţă-mă pe de rost

şi rosteşte-mă

gură la gură

ca şi cum ai tăia din mine

vers după vers

pînă la semnătură.

 

Veşnica îmbrăţişare

 

Ies ca floarea din mugur

pînă la frunză

cum şi tu erai

la fereastră

pînă la marginea ochiului meu

preschimbat în balconul Julietei

 

aveam nevoie de tine

să îmblînzesc

căderea de la etaj

să-ţi simt gingăşia din pas

sub forma prelatei de la pompieri

peste care să cad

cît mai adînc în viaţă

atingînd razant

buzele morţii.

 

Ies ca floarea din mugur

pînă la frunză

cum şi tu erai

pe marginea ochiului meu

dezbrăcată

de zidul pe care Meşterul Manole

ţi l-a dat ţie

sub formă de veşnică îmbrăţişare.

 

Patria poemelor mele

 

Pe cînd nu-mi găseam Patria

sub formă de ţară

am muncit asupra ta

să te prefac

în patria poemelor mele

 

ridicîndu-mi drapelul cuvintelor

pe stindardul iubirii

despărţită-n silabe

să fie cît mai înaltă

cît mai dedată zborului

să fie

patria poemelor mele

adunată în tine

ca într-o comoară.

 

Pe cînd nu-mi găseam Patria

sub formă de ţară

am muncit asupra ta

să te prefac

în patria poemelor mele

 

şi atunci ti-am privit

orizonturile ochilor

şi piscurile sînilor

şi văile pîntecului

şi şesurile coapselor

înţelegînd de ce trupul femeii

este el însuşi un trup de ţară

cît patria poemelor mele.

 

Săritură peste rînd

 

A ajuns poezia la oraş

avea la gură urme de caş

şi pe sprîncene

mai avea două gene

aşa cum în jurul ochiului

mai păstra tăciunii deochiului

 

a ajuns poezia cu cursa

avea loc la fereastră

dar stătea în picioare

o mamă cu copilaşul în ea

îi povestea

că a avut noaptea grea

cu zbenguielile necesare

să rămînă şi ea

aşa cum i-a rămas sora de trei ori

băftoasa

(năsoasa, grasa, în cele din urmă mămoasa)

acum simţea că ceea ce i se întîmplase aseară

e drumul cel bun spre victorie

noaptea din care va începe numărătoarea

celor nouă luni de-nchisoare

sau

mă rog

de lucrare dumnezeiască

fără ca pruncul ei să fie implicat

în Iisus-isme

de genul născătorului de nouă religie

 

naşpa

poezia cu locul la fereastră

o asculta pe zevzeacă

neştiind că pierderea-i minoră

un fel de fir de iarbă

cînd vorbim despre floră.

 

A ajuns poezia la oraş

cu cursa ce făcea legătura

între rural şi urban

între sărăcie şi ban

între libertate şi cazemate

între natural şi artificial

între bine şi rău

şi încă multe astfel de puncte

dezechilibrate

a ajuns poezia să cadă pe spate

cînd am simţit cum în ochi mi se zbate

versul cu care voi rămîne în veşnicie

ce mă va ajuta să-i iau adio de la sărăcie

căci vînzările lui masive

îmi va da de mîncare

şi mă va duce în patul mişcărilor lascive

după care voi semna atîtea contracte

că mă va durea mîna

o zi şi o noapte…

 

poezia în mătăsuri este cu totul altceva

decît aceea cu baligă prelinsă

pe coceanul pe care a fost scrisă

chiar dacă nu este vie

ea dă semne că e-n toiul facerii

că acuş, acuş e gata să scrie

poemul pădurilor de beton

sau cel al întîlnirilor de bon ton.

 

Poezia de la oraş a ajuns să fie

şcolită şi răspopită

scăpată din cuvinte

ca iapa la păscut

printre morminte

 

astfel încît

m-am oprit în dreptul unui rît

ce scurma concentrat

la fundaţia literaturii române

şi-ntreg peisajul

era acoperit de spume

de la extinctoare

scoase din debarale

de incendiul astfel provocat

de poezia întoarsă de la oraş la sat

cum întorşi au fost şi poeţii

şi nătăfleţii

şi toţi cei ce nu au mai văzut în oraş

şansa de-a trăi prin hainele unui codaş

căci la urma urmei poetul nu poate fi anonimul

cînd el naşte lumi

cu zîmbetul pe buze

sau sfîrtecat de chinul de a scrie cuvîntul

din care facere nu-i strică afacerea

este ca şi cum ai vedea lumea

pe nevăzuta parte a lunii

unde merg toţi cei care nu mai vin

fără ca să ajungă să fie

transformaţi în spumosul vin

 

chinul de a ţine ochii închişi

visînd moartea născînd

poemul

ridicat mai apoi în picioare

în tine sărind peste rînd.

 

Respir şi focul mă respiră

 

Opreşte-mi mîna să nu te atingă

în trecerea prin mîngîiere

cum sînt trecute boabele de perlă

prin firul dur, legat de stele

 

opreşte timpul să tresară

pe tălpi urcînde

împietrindu-l

în stînca măcinată în nisipul

din care fluviul izvora

 

asemenea istoriei din începuturi

şi pînă lîngă mîna mea

ce te găseşte-n mîngîiere

cum mai găseşti umbra la stea

 

respir şi focul mă respiră

încerc să te privesc în ochi

din tine totul mă inspiră

şi-atunci mă rog la patru popi

 

cu patru Aşi mă poţi învinge

şi vreau să fiu învins de tine

şi vreau să vezi cum mi se frînge

ochiul ce-n mine nu mai plînge

 

ochiul din care noaptea strigă

ca un strigoi zburat de ciori

cînd inima pe trup te ningă

şi din poeme crească flori.

 

Model de erou

 

Peste mine s-a aşezat pămînt de flori

mai ferm, mai elastic

un fel de saltea

cu acelaşi burete de ikebana

 

am devenit poetul

fără de hîrtie

şi fără pană

poetul care-şi scrie poemele

cu aranjamentele florale

dictînd ikebanei

vers cu vers

poemele morţii înspre veşnicie

 

am devenit Maestrul

contorsiunii

din care reuşesc să scot

încordarea şi tensiunea

încrîncenarea

dînd voie fluxului şi refluxului

să scoată lumea din case

amintirile din memorie

mîinile din buzunare

aerul din plămîni

strigătul de descătuşare

şi-n cele din urmă glontele din inimă.

 

Zidul

 

M-am lipit de zid, probîndu-mi spatele

în tiparele fostelor execuţii

unele erau prea îndepărtate, altele prea apropiate

urmele gloanţelor nu aveau o geometrie variabilă

nici spatele meu nu avea

de parcă ar fi fost înregistrată

o penurie de geometri variabile

chiar dacă pe fond

o astfel de concluzie nu trăda decît

marea prostie

plină de învăţăminte şi de luări aminte…

 

zidul acesta poartă în piatra găurită, roasă şi fărîmiţată

durerea Istoriei însăşi

asemenea unui strigăt rămas îngheţat

dacă nu împietrit sau înlemnit…

era

pentru cunoscători

un drum sub formă de poartă stelară

prin care se trece în dincolo

de aici în acolo

de lîngă tine – care stăteai cu un batic prins sub bărbie

lîngă…nu mai ştiu cine

sau nu mai ştiu ce

căci bănuim că moartea îşi are echipa sa de ciudaţi

şi de ciudăţenii

chiar şi numai pentru că

ea

din noi provine, din viaţa noastră

(ce nu poate fi altceva)

căci un bou mort nu poate fi decît un bou viu

ajuns să fie mort…

 

Dar spiritul?! Ce facem cu spiritul?

Pe marginea zidului erau pale urme ale Înălţării

dar nimeni nu a putut să decidă

ale cui erau

şi pe cine reprezintă.

 

Preotul poeziei

 

Mă aşez

pe scaunul înghesuit

la biroul minuscul

asemenea unei chilii

în care preotul îşi simte

în largul lui

smerenia şi umilinţa

 

Mă aşez şi scriu

lăsînd rugăciunea

să curgă-n cuvinte

nestăvilită mişcare

a celui care arde

cu lumînarea în mînă

 

Mă aşez în mine

în acelaşi altar

în care nimeni

nu poate să pătrundă

femeie fiind sau bărbat

decît acoperit de versul

adus la lumină

şi pus imediat să lucreze

în minele de uraniu

ale veşniciei.

 

Mă aşez

sub formă de linişte supusă tăcerii

luînd forma prafului pe nemişcare

şi atunci

păcătosul din mine

îţi caută tălpile să ţi le spele

şi trupul să-l ungă

în lipsă de mir

cu poemele calde.

 

Adunări şi scăderi

 

Găseşte-ţi o cale de întoarcere

pe care să o port cu mine

cum mai port batista

gata oricînd să semnifice

condiţionata predare

 

să ai rezerva de a mă privi în ochi

de a mă ridica deasupra cuvintelor

cum se mai ridică zmeii

deasupra copilăriei

şi a mormintelor

 

împreună să înţelegem

de ce adunarea

ne sperie

iar scăderea ne adună tăcerile

şi ne smulge din rădăcini

căderile.

 

Lasă-mă să fiu caravana ta

 

Urcă…

să nu-mi mai fie spatele gol

 

Acoperă-mă cu tine

ca şi cum ai fi haina mea preferată

sau pătura mea zburătoare

sau chiar umbra

de care nu mă pot bucura

dacă nu-mi ajunge să o trag

de la cap şi pînă la picioare

 

dă-mi voie să strig cît să fiu văzut

dar neauzit

cît să fac umbră pămîntului

fără a înăspri creşterea grîului

sau frunza de viţă de vie

 

lasă-mă să cresc în ochiul disponibil

ca un punct de vedere

ca o părere de luat în seamă

chiar dacă pentru tine

viaţa are o altă epidermă

 

lasă-mă să fiu caravana ta

ce străbate deşertul

şi grijile tale însetate să fiu

ce mă apasă pe tîmplă

cum cuvîntul m-apasă

din silabe să-l scriu.

 

Voi rămîne cel ce sînt

 

Viu spre mort sau mort spre viu

umbra mă face să scriu

cum aş fi descris în cărţi

că-am venit din morţi în morţi

nu sînt singur, nu sînt toţi

nici prădat şi nu sînt hoţi

 

port cu mine un sicriu

în care mă-nchid şi scriu

scriu ce-aş face din nou viu

şi ce-aş scrie mort să fiu

 

viu spre mort sau mort spre viu

vreau să par şi vreau să fiu

cel pe care n-am să-l ştiu

ne avînd nici cum să-nviu

mort s-ajung şi să mă ştiu

 

 

voi rămîne cel ce sînt

cu talpa plină de pămînt

blestemat să fiu cuvînt

şi poem de legămînt

sînt acelaşi chiar de-aş fi

paguba ce-ai păgubii.

 

Pe cealaltă parte a străzii

 

Iubirea din tine

este bătrîna care

nu vrea să traverseze strada

chiar dacă de vis a vis

o strig

 

ea nu mă vede

sau nu o mai interesez

locurile de trecere a pietonilor

s-au şters acolo unde

a rămas

pe cealaltă parte a străzii

iubirea din tine

ca o bătrînă care nu vrea sau nu poate

să traverseze strada

chiar dacă

braţele iubirii mele o aşteaptă

cu semaforul blocat pe verde

 

ca şi cum am fi fost înfiaţi

de nevoia de a ne privi din depărtare

 

Doi bătrîni aşezaţi pe o bancă

priveau fotografia îngălbenită

deja de atîta îmbrăţişare:

 

– Uite cum pleacă păsările…

– Da, pleacă. Au obosit să stea deasupra noastră…

– În ţările calde pleacă

– Da, pleacă.

– E timpul să plecăm şi noi.

– Da, să plecăm. În ţările calde

– Nu, doar pînă pe dealul oraşului

– Să plecăm, dar ce facem cu iubirea de vis a vis?

– Poate o ajută cineva să traverseze

 

Iubirea din tine

este bătrîna care

nu vrea să traverseze strada

chiar dacă de vis a vis

o strig…

 

(Grupaj din volumul în curs de apariţie Cu patria în braţe)

Revista indexata EBSCO